Cainele mortii

I

De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York și s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineața următoare aveam să mă duc la Folbridge.

Ridică privirea și întrebă interesat:

— Folbridge, Cornwall?

Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie știe că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Așa încât faptul că Ryan îl știa mi-a stârnit curiozitatea.

— Da, i-am răspuns. Îl cunoști?

Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă știu cumva acolo o casă numită Trearne.

Interesul meu spori.

— Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă și duc. E casa surorii mele.

— Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă!

L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta și să-mi spună despre ce e vorba.

— Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experiență de-a mea de la începutul războiului.

Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care și-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Și apoi, William P. Ryan, după cum știam, era în stare să vorbească la nesfârșit despre întâmplările sale din timpul războiului.

Dar acum nu-l mai puteam opri.

— După câte cred că știi, ziarul, meu m-a trimis în Belgia și mă mișcăm încolo și încoace. Ei bine, există un sătuleț – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată așa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneți... nu știu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locușor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit...

M-am mișcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniștească.

— Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, șpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo și totul a explodat.

— O! am zis cam mișcat.

— Ciudată treabă, nu-i așa? Bineînțeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau și s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeștrii în explozibil puternic. Și-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să știe niște maici despre explozibil? Unele maici, să zicem!

— E ciudat, am confirmat eu.

— M-a interesat să aud relatarea țăranilor despre întâmplare. Toți fuseseră omorâți și totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici își făcuse o oarecare reputație – o sfântă în devenire – intra în transe și avea viziuni. Tot aceștia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori și mănăstirea a explodat odată cu ei ca și tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reușită!

Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se țineau lanț pe atunci: îngeri la Mons și chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioșătoare, am folosit bine și efectul religios și l-am trimis la ziarul meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor.

Dar (nu știu dacă înțelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simțeam că vroiam să știu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare și pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Țăranii din împrejurimi erau speriați de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morții și nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului.

Superstiția este întotdeauna interesantă. Simțeam că aș fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alți refugiați. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall.

Am dat din cap afirmativ.

— Sora mea a primit în gazdă o mulțime de refugiați belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci.

— Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una și cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puțin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc.

— Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toți belgienii au fost repatriați de mult timp.

— Firesc. Totuși, în cazul în care sora ta știe într-adevăr ceva, m-aș bucura dacă mi-ai scrie și mie.

— Sigur c-am să-ți scriu, i-am promis bucuros.

Și asta a fost tot.

II

A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă.

— Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriță printre belgienii tăi?

— Te referi la sora Marie Angelique, da?

— S-ar putea, am spus eu rezervat. Povestește-mi despre ea.

— O, dragul meu! Era ființa cea mai ciudată. Știi, este încă aici.

— Poftim? În casă?

— Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îți amintești de dr. Rose?

Am dat din cap afirmativ.

— Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani.

— Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câțiva ani. E destul de tânăr și-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinații și lucruri de astea, știi, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înțelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îți spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, așa că doctorul Rose a fost foarte drăguț și i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea.

Se opri și apoi adăugă:

— Dar ce știi despre călugăriță?

— Am aflat o poveste destul de curioasă.

I-am relatat-o așa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată.

— Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înțelegi ce vreau să spun.

— Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta.

— Du-te. Aș vrea să știu ce părere o să-ți facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul?

Am acceptat propunerea.

L-am găsit pe doctorul Rose acasă și m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deși ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil.

În momentul când am menționat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat și lui povestirea lui Ryan.

— Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri.

Îmi aruncă repede o privire și adăugă:

— Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugărița a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un șoc mental grav. Se afla și într-o stare de mare agitație psihică. A avut halucinații de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobișnuită. Poate ați dori să veniți cu mine și să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeți.

Am fost imediat de acord.

Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuță mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcții, deși câteva căsuțe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre.

Căsuța spre care ne îndreptam acum se afla în partea ținutului care nu avea vedere la mare.

— Sora medicală a districtului locuiește aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate.

— De felul ei se poartă normal? am întrebat curios.

— Într-o clipă vă veți putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind.

Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuță era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit.

— Bună seara, soră, ce-ți mai face pacienta? strigă medicul.

— E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate și cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deși pentru asta nu-i trebuie decât puțină engleză, pe care o înțelege.

Rose dădu din cap și după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la ușa căsuței, bătu tare și intrarăm.

Sora Marie Angelique stătea într-un șezlong lângă fereastră. Își întoarse capul.

Avea o față stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia.

— Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză.

— Bună seara, monsieur le docteur.

— Permite-mi să-ți prezint un prieten, domnul Anstruther.

M-am înclinat și ea a dat din cap zâmbind ușor.

— Cum te mai simți astăzi? întrebă doctorul, așezându-se lângă ea.

— Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză și apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate.

— Deci încă mai visezi mult?

— întotdeauna... Întotdeauna și înțelegeți, visele par mai reale decât viața.

— Visezi propria ta țară, Belgia?

Clătină din cap.

— Nu. Visez o țară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar știți asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri și apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului?

— Nu, nu.

Rose părea s-o liniștească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuțiți îi erau caninii și mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă:

— M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoști pe domnul Anstruther. Știe ceva despre Belgia. Recent a aflat știri despre mănăstirea ta.

Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroșiră ușor.

— De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii.

— Deci, s-a ruinat!

A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă:

— Spuneți-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă?

— A explodat, i-am zis și am adăugat: țăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea.

— De ce le e frică?

— Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstițioasă în legătură cu ea.

Se aplecă spre mine.

— Spuneți-mi, monsieur, repede... repede, spuneți-mi! Ce reprezintă imaginea aceea?

— Are forma unui câine uriaș, i-am răspuns. Țăranii o numesc Câinele Morții.

— Ah!

Începu să țipe ascuțit:

— Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coșmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat!

— Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât.

Se întoarse spre el precipitată.

— Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea așa cum obișnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului și le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în liniște. Ei n-au ascultat, înaintau deși i-am avertizat. Așa că... Se aplecă în față și făcu un gest curios. Așa că am asmuțit Câinele Morții asupra lor...

Se lăsă pe spate în șezlong tremurând toată, cu ochii închiși.

Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluță pe care o scoase din buzunarul său și apoi i-l dădu.

— Bea asta, spuse el autoritar.

Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca și cum contemplau o viziune interioară proprie.

— Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Orașul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat.

— Așa s-ar părea, spuse Rose.

Vocea lui era blândă și liniștitoare, urmărind în mod clar să încurajeze și nu să tulbure șirul ei de idei.

— Povestește-mi despre Oraș, spuse el. Orașul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit?

Ea răspunse absentă, ca un automat.

— Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleși, al doilea pentru călugărițe și cercul exterior pentru preoți.

— Și în centru?

Își trase brusc răsuflarea și vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile.

— Casa Cristalului...

În timp ce rostea cuvintele, își duse mâna dreaptă la frunte și degetul îi desenă o anume imagine acolo.

Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puțin și apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca și cum se trezise brusc.

— Ce este? întrebă ea amețită. Ce spuneam?

— Nu-i nimic, zise Rose. Ești obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm.

Părea puțin amețită când ne-am luat la revedere.

— Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai?

Îmi aruncă o privire aspră, oblică.

— Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet.

— Te-a vexat așa de mult?

— Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susținut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea...

— De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i așa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire și mai multe sute de ființe omenești.

— Printr-un simplu exercițiu de voință? am zâmbit eu.

— N-aș pune problema chiar așa. Ești de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulțime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine.

— Da, dar asta este o treabă mecanică.

— Adevărat, mecanică dar este, în esență, antrenarea și controlarea unor forțe naturale. Tunetul și un depozit cu praf de pușcă sunt, în mod fundamental, același lucru.

— Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice.

Rose zâmbi.

— Fac o mică digresiune acum. Există o substanță numită "wintergreen"*. Se găsește în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă și de om în mod sin­tetic și pe cale chimică în laboratoare.

— Și?

— Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la același rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuși de puțin ușor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înțelese.

— Vrei să zici... am întrebat fascinat.

— Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o ființă umană să poată controla o vastă forță distructivă și s-o folosească pentru a-și urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi așa.

L-am privit cu atenție.

El râse.

— E o speculație, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menționat Casa Cristalului?

— Și-a dus mâna la frunte.

— Exact. Și și-a făcut un cerc acolo. Tot așa cum un catolic își face semnul crucii. Acum, am să-ți spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva și, într-o zi, l-am scos pe neașteptate ca să testez reacția ei.

— Și?

— Ei bine, rezultatul a fost foarte curios și sugestiv, întregul său corp a înțepenit. Îl privea ca și cum nu putea să-și creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte și leșină.

— Ce cuvinte a spus?

— Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credința încă există!"

— Extraordinar!

— Sugestiv, nu-i așa? Acum, următorul lucru curios. Când și-a revenit din leșin uitase totul. I-am arătat cristalul și-am întrebat-o dacă știa ce este. A răspuns că își închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte și totuși mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aș putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant.

— Ce aștepți să afli din asta? l-am întrebat curios.

Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neașteptat. Rose se crispă, se înroși și când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional.

— Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înțelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant.

M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional.

— Vă supărați dacă vin și eu?

Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de față.

— Desigur. Nu văd de ce nu.

Adăugă:

— Bănuiesc că nu rămâneți aici foarte mult timp?

— Numai până poimâine.

Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Fața i se lumină și începu să vorbească despre niște experiențe recente făcute pe cobai.