Calauza Viitorului

Calauza Viitorului de Pavel Corut

E foarte cald. Teribil de cald. Ceața roșie și fierbinte mă împresoară din toate direcțiile. Așa ceață n-am mai văzut din copilărie, când am zăcut de cori. De pojar, cum spun doctorii. Sângele cleios și sărat mi-a umplut gura. Mă răsucesc ușor, pe partea dreaptă, să-l pot scuipa. O săgeată de durere îmi însoțește gestul. Trece prin mine din creștet și până în tălpi. Rade totul în cale. Nervii urlă de durere. Eu, însă, tac. Încerc să mă adun. Să pricep situația. Efort inutil. Deocamdată. Nu-mi amintesc nimic important.

Ne prăjesc la rotisor sau la microunde, piciule?

Asta e lipoveanul, gândesc eu și încep să reiau firul gândirii logice. Reflex, îi răspund:

Are importanță?

Are. M-aș simți umilit să folosească vreo sculă primitivă.

Nu-l mai ascult. Cărarea amintirii s-a deschis în fața mea.

Invers decât normal. Îmi amintesc faptele de la timpul prezent către trecut. Mai întâi, mă văd pe mine, cu capul spart, târându-l pe lipovean din flăcările iadului roșu. Nu răsuflă dar intuiția îmi spune că trăiește. Apoi, filmul face un salt în trecut. Nu prea mare. Destul cât să văd explozia. Și s-o aud. Mai precis, să urlu de durerea timpanelor sfârtecate de zgomot și suflu.

Câteva secunde înapoi! îmi forțez eu memoria să-și facă datoria. Să înțeleg! Circuitele neuronale, blocate de șoc, se încăpățânează să lucreze cum vor ele. Sau cum mai pot după dezastru. Revăd bărbatul brunet, prost ras, cu ochii negri. Și-i aud vocea înrăită: Explozia și chimicalele sunt sigure, Varain. De data asta, nu scapi!

Varaaaain! Viață și moarte! Ridică-te și luptă, om din neamul Oamenilor!

Numele, gândesc eu. Numele a declanșat întregul complex de reflexe zidit în mine de meșterii Octogonului, Știu cine sunt și ce trebuie să fac. Cu un efort supraomenesc, mă ridic în genunchi. Nenorocită situație! Capul îmi vâjâie, sângele îmi curge în ochi. Abia zăresc trupul camaradului meu. Fumegă. La propriu. Hainele au prins foc. Mâna-i înegrită de fum scurmă în betonul fierbinte. Caută pământul. N-o să-l găsească. Nu aici.

Îmi smulg cămașa fumegândă. O răsucesc în jurul capului. Să mă apere de flăcări. Și să oprească sângele. Caut în priviri un loc de retragere. Nu-i niciunul. Flăcările dansează sălbatic în jurul nostru. Bălaiul abia mai suflă:

Piciule, fă o minune! Pentru mine!

Vreau să fac minuni. Știu și cum. Nu mai pot însă. S-a terminat gazul din lampă. Creierul, afectat de șoc, nu mai poate face contactul energetic cu Forța Vieții. Toate astea le gândesc într-o milionime de secundă. E nevoie de o superminune. Și eu știu că așa ceva nu există. Zâmbesc strâmb. Să fii Varain și să mori stupid, într-un depozit de materiale toxice, e culmea tâmpeniei.

Până la ușă sunt mai mult de douăzeci de metri. Asta ar fi minunea cea mai posibilă. Una clasică, la care îți trebuie numai mușchi. Flăcările, însă, ne-au cuprins cu totul. Lipoveanul geme încetișor. Și-a pierdut conștiința. Mai bine. Nu simte durerea crâncenă a arsurilor. Murmură, totuși:

O minune, piciule…

Ce minune să mai fac? Lichidul incendiar mi-a ajuns până la pantofi. Flăcările flămânde îmi ling tălpile asemenea unor câini. Acuș o să-mi ajungă la haine. După aceea…

Ridică-te și luptă, Varain! Luptă, om din neamul Oamenilor!

Porunca de tunet o cunosc. Nu e din această lume. Vine de dincolo. De unde e pace și liniște eternă. Spiritele marilor străbuni nu sunt de acord să mor. Trebuie să lupt. Forța rece, forța din adâncuri, se ridică în mine lent dar sigur. Parcă s-a mai liniștit și capul. Doare dar gândesc lucid. Cu mâinile tremurânde, refac floarea Geei. Floarea mâinilor de țărână în care m-am legănat din clipa nașterii.

— Maica noastră cea dintotdeauna…

Mai mult nu pot grăi. Durerea și speranța din mine au spus însă totul. Simt pământul de sub talpă. Freamătă. Se pregătește să se cutremure de mânie și durere. Fiii lui sunt loviți de dușmani. Cad peste lipovean și extind câmpul energetic. După aceasta, urmează prăpădul din povești. Încă mai cumplit decât în povești.

Mă târăsc printre ruinele fumegânde. Fără nici o grijă. Dușmanii, câți or fi fost, au alte belele pe cap. Eu trebuie să-l scot la aer curat pe lipovean. Nu și-a revenit. Inconștientul său, însă, acționează admirabil. Mă ajută. Asta înseamnă un luptător pregătit ani în șir. Bălaiul nu e conștient. Nu are habar ce se întâmplă cu el. Inconștientul însă acționează după tiparul de supraviețuire înscris în el. Cum s-a înscris acest tipar e o altă poveste. Una pe care nici marii psihologi ai timpului meu n-o pot explica. Vor explica-o nepoții. Brațele și picioarele Bălaiului se mișcă ritmic. Se târăște alături de mine. Ocolește obstacolele. Ai zice că e viu și conștient. Viu e dar conștientul său face nani de multă vreme. De aproape o jumătate de oră.

În sfârșit, iarbă. Moale și umedă de rouă. Și aer curat. Îl rostogolesc pe lipovean cu fața în sus și-i ordon liniștit: Răsuflă adânc! Nu verific rezultatul. Știu care va fi. Va face exact ce i-am spus. Asta, până ce se va trezi conștientul. Mă răsucesc și eu pe spate și încep să respir ca la carte. Să-mi curăț plămânii de fum și toxine. Deasupra, foarte departe, în infinit, stelele licăresc tainic. Mă las cuprins de vraja lor și de adierea zefirului. Poți^ dormi, mă asigură îngerul veghetor, inconștientul meu. Îl ascult, căci altă soluție de moment nu se zărește. Mă afund într-un somn curat și limpede ca o apă de izvor. E grozav să poți respira aer! Plec către tărâmul în. care puțini muritori au ajuns vreodată. Acolo unde ni se zămislesc soarta și visele. În locul în care pământenii cred că sălășuiesc zeii.

Ochii albaștri, inteligenți ai strămoșului astral mă cântăresc pe îndelete. Aștept verdictul. Nu

Varain, timpul de pace nu ți a priil. Simțurile ți-au adormit înainte de a avea dreptul.

Zamolxe, până când…?

Nu îndrăznesc să-mi termin întrebarea. Am mai pus-o de câteva ori. Niciodată n-am primit un răspuns plăcut inimii mele. Veșnica luptă din umbră, gândesc eu, nu se va sfârși cât voi trăi eu. Ce rost au toate? Zamolxe îmi răspunde la ambele întrebări:

Varain, de mii de ani, pământenii iscodesc infinitul în căutarea unui răspuns. Știi care? Știi?

Da. Rostul vieții și morții noastre le-a scăpat mereu.

Ție nu ți-a scăpat!

Dar nici nu m-a făcut mai fericit!

Dacă aș putea să-mi iau vorbele înapoi! Sunt spuse, însă. Privirea zegetinului se întunecă ușor. Poate că a obosit și el să tot explice sălbăticiților pământeni rosturile ascunse ale vieții și morții. Poate că a obosit să mai susțină cu forța sa mii de luptători neconvenționali din toate colțurile lumii noastre. Poate că n-ar fi vrut să audă tocmai de la mine ce auzise. Replica sa țintește însă în altă direcție:

Varain, noi ți-am determinat nașterea pentru a fi călăuza viitorului. Nimeni nu va putea schimba ce am făcut noi! Vei trăi după alte legi decât cele cunoscute de pământeni. Nici măcar cei care te-au crescut n-au știut totul.

Iertare!

Nu m-a auzit? Nu vrea să-mi primească scuzele? Continuă la fel de rece:

Situația e complicată, Varain. Dacă intervenim direct, sălbaticii' ar putea declanșa un dezastru. Pământenii nu-s pregătiți pentru contact. Avem nevoie de voi. Oricât de mult v-ar durea, trebuie să fiți alături de noi!

Dau din cap aprobator. Sunt convins că are dreptate. Dacă tot n-am apucat să trăiesc omenește, măcar că fac sacrificiul util cuiva. Celor care merită.

Ce trebuie să fac, Zamolxe?

Ai înțeles termenii în care continuă confruntarea. Și dușmanii principali: ignoranța, lăcomia, violența și iresponsabilitatea. Când acestea vor fi șterse din oameni, misiunea voastră va lua sfârșit.

Eu nu voi trăi atât!

Vei trăi cât vrem noi. Și cum vrem noi! Ți se pare ilogic? Nu răspund imediat. N-am gândit niciodată profund la această situație. Ordinea extraterestră contra dezordinii planetare. Logica îmi spune că e singura soluție de ieșire din criza prelungită. Interesele divergente ale pământenilor nu pot fi împăcate decât de o forță exterioară lor. Una mai puternică decât toate forțele pământene luate la un loc. Extratereștrii. Încuviințez:

N-am altă soluție logică. Inițiații pământeni știu însă. Se vor împotrivi.

S-au împotrivit, Varain. Toate câte le-ai făcut în fața lor și în contra lor au fost faptele noastre. Un pământean obișnuit n-ar fi ghicit cu atâta claritate și viteză sistemul lor de manipulare. Nici n-ar fi găsit soluțiile de dezarmare potrivite.

Tu le-ai înțeles.

Da. Întâi, ați distrus zeii bubuli, apoi, rebelii care li se închinau. Ordinea logică pentru voi. Noi am fi acționat invers.

Și n-ați fi învins niciodată. Sistemul capcană funcționa de zeci de mii de ani. Nici măcar cei care îl serveau nu erau fericiți. Nu puteau ieși din vrajă. Știi cum am scos-o din funcțiune. Acum, e timpul să trecem la faza următoare.

Ce trebuie să fac?

Nu te mai hazarda, Varain! Cugetă fiecare mișcare, fiecare gest! întreabă și vei primi răspuns! Omenirea e pe muche de cuțit. Voi trebuie s-o salvați! Alții nu avem.

N-apuc să replic. Imaginea Marelui Român dispare la fel de fulgerător cum a apărut. Iar eu mă trezesc pe iarba rece, umedă, cu ochii deschiși către misteriosul Cer al nordului. Mi-e tare dor de ai mei, de sătucul dintre dealuri, de viața pe lângă care am trecut în fugă. Acesta este sentimentul din mine. Un dor cumplit de toate câte le-aș fi avut dacă aș fi fost un om obișnuit. Necruțătoarea realitate este însă acolo, lângă mine. Înscrisă în stelele Nordului și-n viața Pământului. Nimeni și nimic nu poate schimba calea vieții celui născut la cumpănă de timpuri și spații.

Departe, maică, departe, Fiu pribeag, colind cu vise, N-am scăpare nici în moarte Fiindcăporțile-s închise…

Oftez în mine, tăcut, să nu-l trezesc pe lipovean și încep să-mi examinez rănile. Trebuie să le oblojesc una câte una. Să mă refac pentru a… Pentru a câta oară, Doamne? Să merg înainte, prin întuneric și frig, de dragul unor oameni care nici măcar nu știu că exist. Dragostea de oameni e un cuvânt prea mare, gândesc eu, curățindu-mi rana de la cap. Eu sunt pur și simplu obligat să lupt. N-am ales eu lupta. „Zeii” m-au ales. Măcar de-ar ști pământenii cine sunt „zeii”! Nu știu însă. Nici nu e încă timpul să-i afle. Toate la timpul lor.

Bălaiul se răsucește. Parcă și deschide ochii. Îl îndemn:

Curaj, meșterică! Nu mai azvârle nimeni cu maglavaisuri!

Își curăță gura de fum și mizerii, apoi începe:

Piciule, mă călugăresc. Meserie faină. Program normal. Nu te cotonogește nimeni. Mai spovedești câte-o mielușea, mai cioplești un artizanat.

Da' de posturi negre n-ai auzit?

Auzit, piciulică. Da' nu-s adevărate. Îmi adun din timp crăpelniță și molan, îmi iau o moacă pioasă și bag la jgheab pe furiș. Aparențele sunt salvate. Doar nu crezi că miorlăiala mistică e altceva decât aparență?!

Nu-i. Da' nici de tine nu-i!

Mhmm! Oleacă de dreptate ai.

Se ridică gemând. Mare, negru de fum, cu părul și sprâncenele pârlite, poate fi confundat cu un negru băștinaș. Ii imit gestul. E cam cazul să ne luăm tălpășița. Sticleții locali nu mai pot întârzia prea mult. Nu e cazul să ne întâlnească la locul cataclismului. Nici să ne pună întrebarea de care ne rușinăm foarte: Cum ați pătruns în țara voastră? Auzi curiozitate de capsomani! Cum pătrund spionii unde au treabă? Ca spionii, desigur.

Mergem! decid eu.

Nț! neagă lipoveanul. Dacă ne văd africanele, ne invită la un dans din buric. Nu vezi că ești golaș ca un baby care face reclamă la pamperși?

Are dreptate. Cu zdrențele de pe noi, nu inspirăm nici un dram de încredere. Arunc o privire în jur. Numai ruine. Adică, ceea ce a rămas din falnica firmă de produse chimice în care ne mânase ghinionul. Și curiozitatea, ca să fim cinstiți. Un fum gros stătuie peste ruinele încă arzânde. Acolo, sub dărâmături, trebuie să zacă niște „pretenari” din Mosad care se crezuseră zmei. Bălaiul îmi prinde privirea și se burzuluiește:

Nu, Varaine! Țoale de morți nu port nici cu ordinul Procuraturii!

Vezi altă soluție?

Ne pitim coleșica, după gard. Cum pică un negrotei, zup! pe el! îl desfăcăm ca pe un păpușoi. Ei sunt mai deprinși cu chelicica goală.

Și dacă-i negresă?

Își trece furios mâna prin părul ars. Un fâșâit ușor și o bună parte din coama sa leonină se duce de râpă. I-am creat o problemă. Îl las s-o rezolve de unul singur. Eu mi-am adunat bruma de energie pentru un mic salt prin spațiu. Sunt curios cam ce s-ar putea petrece în camera noastră de hotel. Idee inspirată de amicul meu, îngerul veghetor. Știa istețul că n-o să-mi placă ce voi vedea. Cui îi place să vadă niște trpi pătrățoși, cu figuri de boxeri categoria grea, scociorând prin bagajele proprii? Și încă brutal, nu fin, ca spaii ori contraspaii? N-am cu cine paria că tipii sunt lichidatori. Adică, niște lighioane scârboase, specializate în suprimări. Nici o țâră de inteligență în bostanii lor. Numai scheme simple, de ucis la comandă. Cu treaba asta nu sunt deloc de acord. N-am bătut drumul din România până-n Africa de Sud pentru a mă lăsa ciuruit.

Mă așez ușurel pe un bloc de beton, fără a pierde contactul vizual cu locul acțiunii. Mă interesează teribil modul în care au planificat să ne livreze pompelor funebre.

Ce-i, piciule? se alarmează lipoveanul de starea mea rigidă.

Întrerup contactul cu asasinii și-l lămuresc:

Niște băieți răi ne miros șosetele și alte lucruri intime.

Cred că ne-am ascuns în valize.

Se strâmbă dezamăgit și ia loc lângă mine:

Ăștia-s mulți și noi suntem Nlnguri, pli'lulc.

Și cam dezbrăcați, lipa. Ai rezolvat dilema?

Care?

Cu negresa.

Oftează cu părere de rău:

Dacă-i tânără, o să mă doară. Îi umflilm cearceafurile și ne croim niște șorturi. Va fi prima femeie goală pe care o voi neglija-o.

De asta ai oftat?

Nhâ! Mă gândeam că ar putea pica una bătrână. Mă vezi pe mine în șaluri?

Nu apuc să-i răspund. Cu vuiet mare, se apropie mașinile pompierilor. Încă-i bine. Nu-s presării. Ne lungim la rasul ierbii, scrâșnind din dinți de durere. Și rugându-ne în gând să nu nimerim pe traseul pompașilor.

Mașinile, trei la număr, trec de noi și pun frână cam la două sute de metri. Ocupanții sar ca furnicile și încep să tragă furtunele.

Țoale, șoptește lipoveanul laconic.

Cele mai grozave, îl aprob eu.

În minte începe să se închege un plan. Unul ghiduș, de care zâmbesc și mai uit de arsuri. Studiez scena cu interes. Lumini și penumbre. Cam la cincizeci de pompieri. Destui să nu se observe imediat dispariția a doi dintre ei. Încep să-i descânt după tipic. Adică, le implantez câte o șuviță energetică în creier și-i dirijez către zona noastră. Când sunt suficient de aproape, le dau stingerea. Le poruncesc să tragă un pui de somn. Bălaiul, cu gura căscată la scamatorie, a uitat de arsuri.

Ăla dolofanu'i-al meu! decide el și trece grăbit la dezechiparea pompierului.

Schimbarea la față ne ia câteva minute. Hainele aspre irită arsurile. Strâng din dinți. Și continui operația. N-am chef să fiu prins și cu această infracțiune în cârcă: furt de rufe. Oarecum satisfăcuți și cu moralul ridicat de statutul de oameni îmbrăcați, o luăm voinicește la picior. Direct către gardul prin care pătrunseseră mașinile pompierilor. Îl depășim și aruncăm o privire în lungul străzii. Nu e o imagine idilică.

Polițiștii au instalat deja un baraj. Se vede că au mirosit ceva.

Ori că dau dovadă de zel.

Într-acolo! i-arăt lipoveanului o fundătură cu câteva căsuțe foarte cochete.

Și dulăii?! protestează el.

Mai bine polițiștii?

Pornește. Nu tocmai convins că presării sunt mai periculoși decât dulăii care hămăie în curți. Se vede de la o poștă că sunt câini dresați special pentru a asigura conviețuirea pașnică dintre albi și negri. Proprietarii sunt albi. Un punct în favoarea noastră.

Lumini în toate casele. Ca la carnaval. Ori ca de Crăciun. Pășesc șovăielnic, sprijinit de lipovean. Joc rolul accidentatului iar el pe-al salvatorului. Prima figură omenească care ne apare în cale ne trezește fericirea. Una adevărată. E un roșcat ca la patruzeci de ani, cu ochii albaștri, nevinovați. În pijama, cu câinele în lesă. În spate se ițește o fețișoară de copil speriat. Ghicesc dintr-o ochire că e un afrikaner de origine olandeză și-i murmur cât mai corect, în dialect:

Accident.

Ne privește cu oarecare teamă.

Scoate-ți casca! șoptesc Bălaiului.

Lipoveanul se execută automat. Trage casca de pe cap, îți șterge părul blond și fața roșcovană. Situația se schimbă la 180 de grade. Suntem albi, totu-i în regulă. Afrikanerul deschide portița și ne îndeamnă către garaj. Din mers, îl asigur că revenim rapid. Scoate mașina, un Mercedes pricopsit, aproape nou. Stă în cumpărăn câteva clipe, apoi întinde Bălaiul cheile. După asta, mă ajută să urc în mașină. Cum stau cam prost cu dialectul afrikaner, gem cât mai convingător. Lipoveanul trece la volan, face un semn de adio și demarează. Altă viață pentru echipa de spai români ajunși în Africa neagră!

Polițiștii din baraj ne lasă să-i depășim fără a schița un gest. Asta toarnă în vinele lipoveanului o doză de optimism. Începe să fluiere încetișor, pe ritmul unui șlagăr la modă. Nici n-ai zice că numai cu o oră în urmă era în îmbrățișarea damei de negru.

În spatele hotelului! îi ordon cu. Ne spftlflm la havuz.

Intrăm peste ei?

Încă nu știu. Depinde de Cremene.

Chiar, piciule, unde-s nen-tu Laurențiu și cu pielea roșie? Ne-au lăsat în furnalul ălora…

Bălaiul continuă rechizitoriul la adresa lui Cremene și al lui Corday. Eu îmi frec neuronii să găsesc o explicație. Cremene și indianul trebuiau să cadă la fix. Să închidă capcana. Treaba ieșise însă pe dos. Nu apăruseră iar eu și lipoveanul devenisem momeală adevărată. Cât pe ce să ne coacă „amicii” la foc mărunțel. Și asta încă nu e nimic. Nu simt deloc câmpul lui Cremene. Asta mă îngrijorează cu adevărat. Normal, ne simțeam reciproc de la sute de kilometri. Uneori, și la distanțe mai mari. Ce se petrece?

Băița-i pregătită, boierule.

Lipoveanul parcase la marginea havuzului. Cam prea în lumină pentru gustul meu. În spate, pe strada luminată ca ziua, vâjâie autoturisme. În față, dincolo de niște boscheți tunși artistic, lumea se desfată cu pileală și muzică. E un local în aer liber.

Cât mai natural! îi atrag atenția lipoveanului, coborând.

Ne spălăm pe față și pe mâini cu ochii în patru. Ca hoții. Să nu ne surprindă cineva. Cu ștersul e o problemă. O lăsăm nerezolvată și pornim către intrarea de serviciu. Lipoveanul, naiv și fixist, o ține pe-a lui: îmi vine să-i belesc. Cum au putut să ne lase?

Nu-i spun nimic, să nu-i ridic tensiunea. Meșteresc broscuța finuță de la intrare. Direct c-o pasă, căci n-am nici un obiect ascuțit. Intrăm în holul de serviciu, închid ușa și trec la instructaj:

Lipa, ăia din cameră consumă carne crudă. De român.

Ce lipsă de gust! Sau de informare.

De informare?!

Îhî! N-au auzit că șunculița românilor în tranziție e otrăvitoare? Mult venin, bună dispoziție, numai pe ici, pe colo.

Fără bancuri! Îi amorțim și-i scuturăm de informații.

Aia e, piciule! Cremene și Corday nu s-au evaporat.

Nici ăștia n-au venit la comandă telefonică. I-ai chemat tu?

Fața lipoveanului, spelbă și cu dâre negre, de funingine, vădește concentrare. Începe să priceapă că filmele alea cu spioni norocoși sunt simple fantezii. Pipăie instinctiv după tunul său. Holsterul este, însă, gol. A pierdut pistolul în incendiu. O umbră de părere de rău se lățește pe figura sa. Ar fi preferat să fi rămas fără o mână. Prea târziu pentru regrete. Îi fac semn că iau totul asupra mea. Se scutură înciudat dar își ocupă postul de mâna a doua. Îmi acoperă spatele.

Apăs ușor clanța. Se duce până la fund și ușa lunecă ușor, ca unsă. Mă strecor în întuneric. În ceafă, simt răsuflarea lipoveanului. Nu-l rabdă inima să nu participe la „clarificarea situației”. Mai fac un pas, lumina izbucnește orbitor, din toate părțile deodată. Insctinctiv, închid ochii și aud o bufnitură. Îi deschid la fel de rapid și mă lipesc de perete. Cu o bazooka între ochi.

Cine mișcă e un om mort!

Nu-mi place lozinca. Nici accentul celui care o rostește. Pe moment, gusturile mele nu sunt luate în seamă. Studiez rapid scena. Lipoveanul, lat și nemișcat ca un sac. L-au pocnit în cap, gândesc eu și-mi mut privirile către cel care mă somase. Figură nouă, nevăzută pe timpul saltului. Pricep că am intrat într-o capcană și mă strădui să fiu așa cum scrie în manualele școlare: un individ social. Dau binețe:

Bună dimineața!

S-o crezi tu că-i bună!

Personal, n-am nici un motiv să n-o cred. Ochiul meu exersat numără killerii și apreciază situația ca obișnuită. Mai apuc să zăresc încă un eveniment îmbucurător: degetele Bălaiului se încleștează discret. Asta înseamnă că e viu, treaz și face pe mortu' în păpușoi. Așteaptă clipa prielnică pentru a ataca. E cazul să răspund:

E bună.

Hă-hă-hă! râde unul în spatele meu.

Nu mă interesează. La moment, analizez situația celor din față. Doi găligani stau pe fotolii, răsturnați ca niște boși. Cu armele la îndemână, însă. Un altul se încăpățânează să mă sprijine cu bazooka în frunte. I'atru cu loți. calculez eu. Doi albi și doi negri. Îi voi trosni la mir l'ftrfl discriminare. Îmi pregătesc palmele, extind ușor câmpul. Ruga luptătorilor din Carpați începe:

Zamolxe! Viață și moarte! Forța cea Mare!

În sfârșit, unul dintre cei tolăniți se îndură să vorbească:

N-avem prea mult timp la dispoziție.

N-avem, îi fac eu pe plac. Cine sunteți și ce doriți?

Curiozitate inutilă, omule. Noi suntem îngeri negri, însoțim gașperi pe ultimul drum. Le dăm ajutorul necesar să-l întâlnească pe domnu' dracu'.

Pricep.

Forța s-a adunat în mine. O simt ca pe un imens ocean de energie. Se zbate să rupă malurile. O țin în frâu și extind câmpul energetic puțin câte puțin. Mai întâi, pe direcția lipoveanului. Îi servesc o porție zdravănă de putere. După aceasta, către tipul cu bazooka. Tremură o fracțiune de secundă, apoi se lasă moale, către dușumea. Cei din fotolii sar ca arși. Direct cu pistoalele în mână. Ridic fulgerător palmele. Exact la timp să opresc gloanțele pornite din amortizor. Simt mișcarea din spate, mă răsucesc și… nu fac nimic. Ba da, fac. Asist la „explicația” Bălaiului. L-a prins pe al patrulea de chică, i-a aruncat arma și-l pocnește metodic peste gură. Se vede clar că nu ż-a plăcut scepticismul acestuia cu privire la calitatea dimineții care tocmai se arată la ferestre. Bălaiul simte că este privit, își lasă prada și-mi explică:

Tre' să-nvețe când se ține mufa-nchisă.

Fără zgomot, lipa!

Cin' să-l facă? Asta a pierdut emisiunea.

Mă întorc către cei doi boși. Pe fețele lor se citește regretul profund. Au golit încărcătoarele fără folos. Mai ghicesc ceva: habar n-au cine sunt și ce pot face. Le explic:

Efort zadarnic. Ați dat peste un soi de magie.

Încă nu cred. Se pregătesc să se arunce pe mine. Le spun direct ce gândesc, cine sunt, cum îi cheamă… O țin așa câteva minute, până ce simt că sunt pe cale să urle de frică și neputință. Le iau piuitul și-i fixez în fotolii. N-are rost să-mi pierd vremea cu ei. Știau deja mai mult decât îmi trebuie.

Lipoveanul, belicos, cu degetul pe trăgaciul bazookăi recuperate de la partenerul meu de conversație, mă secondează ca la carte: un pas în spate și către stânga.

Gata, lipa! Ne spălăm, ne facem gigea și plecăm pe strasse.

Nu-i întrebi nimic?

Nu-i nevoie.

I-ai scociorât în tărtăcuțe, ghicește el.

; I-am. Dă-i bătaie că va fi cald tare!

Îi dă bătaie. Se aruncă în baie și începe concertul:

Mândra mea cu ochi ca mura Și cu pielea ca păcura.

Se autosugestionează. Își îndreaptă gândurile către marea pasiune a vieții sale, în scop de a uita usturimea arsurilor. Eu fac curat în cameră. Strâng cei patru kileri într-o grămadă și le servesc o porție de somn. După asta, dau jos uniforma^ de pompier. Cu câteva bucățele din pielea mea, bineînțeles. Îmi scot trusa medicală din geanta de voiaj și încep să-mi oblojesc rănile. Una câte una, cu medicament și bioenergia din propriile mâini.

Îmi surprind figura în oglinda din cameră. Încerc să-mi zâmbesc amabil. Nu de altceva dar la orizont nu se arată nici o ființă cu astfel de preocupări. Reușesc să mă strâmb destul de aproximativ. Dacă jegosul din oglindă e călăuza viitorului, înseamnă că lumea trece printr-un moment cam sifilitic. Pe bune, chiar trece. Și momentul nu e deloc mai bun decât l-am calificat. Acest gând mă face serios. Îmi rememorez spusele lui Zamolxe, cuvânt cu cuvânt. Concluzia se impune de la sine: fără hazard. Trebuie să-l elimin din acțiunile noastre.

Bălaiul, curat și cu arsurile sângerânde, se arată în ușa băii.

Piciule, ce-ai zice de niște doctorițe?

Doctorii ce au?

Mâini prea grele.

A mea-i ușoară. Fă-te-ncoa!

Îi aplic un strat de spray, apoi încep să-l cârpesc cu plasturi. Îi stă foarte bine. II las în cameră, să se înțolească și intru în baie să-mi redau aspectul civilizat.

Johannesburgul nu e chiar orașul despre care citisem prin cărți. La prima vedere, pare destul dc pașuu și drăguț. Albii nu poartă carabine cu care să vâneze „plijnoți” iar negrilor nu li se dărâmă gardul că sunt discriminați. Dacă mai sunt. Ceea ce nu se zărește nici la microscop.

Înaintăm cu greu prin traficul dens. Bălaiul, dichisit în alb și cu o pălărie de pai subțire, ține volanul și înjură în toate limbile cunoscute. Știe câteva limbi însă repertoriul de înjurături ar entuziasma orice juriu internațional. N-are concurent în ramura asta, înjurăturile. E grăbit foc și nu poate zbura peste cei din față. Eu, mult mai calm, îmi sortez informațiile. Încerc să pun cap la cap tot ce știu despre misiunea noastră din Africa. Zadarnic! Partea cea mai importantă, cu adevărat secretă a misiunii e la Cremene. Cum să-l găsesc când nici măcar câmpul energetic nu este perceptibil? Parcă a intrat în pământ, gândesc eu amărât. Bani avem, actele sunt relativ în regulă, însă nu rezolvă problema. N-am pe cine contacta în țară. Cel mai mare în funcție a dispărut. Pentru un spion cinstit asta înseamnă alertă maximă.

Prima la dreapta! comand eu automat.

Mi-am făcut schița drumului în cap, creierul și-a însușit programul la fix. Și-l respectă milimetru cu milimetru, în ciuda faptului că nu cunosc orașul.

Bălaiul virează cam într-o dungă, stârnind un val de proteste claxonate. Îl doare pe el în cot de protestatari. Se înfige pe aleea îngrijită și reduce viteza să pot observa casele.

Care-i, piciule?

Nu-i răspund. Înțelege și păstrează viteza. Nici prea mare, nici prea mică. Ochii mei scrutează cu atenție o vilișoară albă ca spuma laptelui, cu un turnuleț acoperit cu țiglă roșie. Cineva a uitat o fereastră deschisă. Perdeaua fâlfâie ușor, probabil atinsă de șuvița de aer a unui ventilator.

Am feștelit-o, sintetizez eu situația, fără a-mi schimba tonul.

Semnul de alarmă, pricepe Bălaiul situația. Înseamnă că suntem cumplit de singuri.

Rămâne de văzut. Rezidentul Florii de Argint ar fi trebuit să ne aștepte în fața vilei. Mergi înainte!

Înaintăm câteva sute de metri. Spiritul meu rămâne, însă, pe loc. Mai precis, rămâne în preajma vilei. Miroase ca un ogar împrejurimile. Îmi furnizează informațiile necesare. Nu-mi plac cum sună dar și mai puțin mi-ar plăcea să nu știu nimic.

Întoarce!

Bălaiul execută manevra și mă atenționează:

A apărut mamelucu': în câteva cuvinte, îl informez cum stă treaba pe ulița „mamelucului”. Îl apucă freamătul bine cunoscut. Continuă să șofeze cu o mână. Cu cealaltă armează pistolul și învelește bazooka într-un capăt de prelată. Se pregătește de trosneală. Mă pregătesc și eu. Nu în același stil. Mă pregătesc după ritualul neconvenționalilor români. Invoc Marele Ocrotitor și Forța Universului. Forța vieții și a morții. Când tragem la peronul din fața vilei, suntem gata de orice. Mai cu seamă, de o scărmăneală pe cinste.

Mosadul pierde runda.

Pe fața bărbatului care ne așteaptă se citește teroarea, în pofida faptului că se străduie să zâmbească. Să tot aibă vreo șaizeci de ani. Mic, chel, cu un rest de floace albe în jurul urechilor. Cu o mutriță nevinovată, de vânzător de ciocolată. Hainele albe, ușoare, de în îi sunt cam mototolite. A încasat ceva bumbăceală. Îmi înfig privirea în ochii săi și-i aflu povestea. Fără a rosti un cuvânt. Pentru acoperire, îl salut politicos:

Bine v-am găsit, domnule Harison!

Bine ați venit! murmură el într-o engleză impecabilă.

Tonul lui, însă, spune altceva. Ceva de felul: Ștergeți-o imediat! îl înțeleg dar n-am de gând s-o șterg. Legea luptătorilor octogonari e clară: intri în capcană, îi afli stăpânii și-o distrugi cu tot cu ei. Cam știu eu cine ne așteaptă dincolo de ziduri. Și cine ne spionează prin perdelele trase. Mă pregătesc de confruntare din mers. Încă nu sunt sigur că inamicii n-au pândari prin împrejurimi. Lângă mine, Bălaiul ține bazookaân brațe, ca pe un copil înfășat în scutece. N-are decât o singură încărcătură dar e hotărât s-o folosească cât mai eficient.

Tragi numai la ordinul meu! îi șoptesc și-l depășesc pe Harison.

În fața ușii, bătrânul face un gest disperat. Mă trage de haină și-mi arată degetul gros aplecat către pământ. Semn de mare pericol, la toți spaii, din toată lumea.

Știu, îl asigur eu zâmbind și deschid ușa.

Pătrund în holul răcoros cu câmpul extins, gata să colecționez toate proiectilele din lume. Nu se arată niciunul. Pe dreapta, două uși. Prima, deschisă, ne invită să intrăm.

Aici rămâi! îi poruncesc eu lipoveanului.

Se postează lângă ușă, dezvelind bazooka. Eu înaintez calm, cu mâinile ridicate. Realizez că Harison a rămas în hol dar nu-mi fac probleme. Ceea ce urmează îmi aparține în totalitate. Proprietar unic și necontestat.

Camera geme de luptători. Amestecați. Clasici și paranormali. Toți. pe picior de război. Vărul Ițic și-a adunat toată șleahta. Se vede că nu-i place ce facem noi în Africa de Sud. Nici mie nu-mi place. Și mai puțin îmi place ce-a făcut acest hrăpăreț văr în țara mea. E cam timpul să-i dăm o lecție de bună purtare.

Nimeni nu scoate o vorbă. Simt că pe ițicari îi strâng pantofii și-i dor măselele. Asta înseamnă că știu cine sunt. Și ce pot face. Mă opresc cam pe la jumătatea camerei și întreb:

Cine-i șeful?

Nici un răspuns. Doar ventilatorul bâzâie. Ghicesc că au pregătit o măgărie și-mi ascut simțurile. Dinspre stânga simt o ușoară presiune. Un paranormal evreu își încearcă norocul, îl las să se străduie. Probabil, ia niște bani buni pentru efortul său. Nu se cade să-l las fără mălai pe vreme de criză financiară.

Eu sunt șeful!

Tipul care rostește aceste vorbe a văzut destule în viața lui. A dat și a încasat cam tot ce se poate da și încasa în nobila breaslă a spailor și teroriștilor. Îl doare în cot dacă va trăi sau va muri. Un partener agreabil, carevasăzică. Nu-i însă șeful, așa că-i servesc o replică pe măsură:

Iar eu sunt Huck Finn. Golăneam prin preajmă, când am auzit că niște băieți răi din Mosad au săvârșit o infracțiune gravă.

Nu te dezminți, Varain.

De data asta, cel care vorbește e șeful comandoului. Îl felicit:

Frumoasă treabă, Moshe! Ar fi putut da rezultate. Dacă nu eram noi.

Nu te umfla în pene, Varain. Cremene și Corday sunt la popreai ă.

Intuiția nu mă înșelase. Prinsese exact firul care ducea către comandant. Mă așez ușor pe un fotoliu, trag o cutie de coca-cola, o desfac și o gust.

Tratăm, Moshe?

Se așează și el, așa că îl noi shullii mi von Cam dolofan pentru meseria noastră. Asia înseamnă.1 e yiangure provenit din politică. Parșiv până în măduva oiim-Ioi Și rău cât încape: Mă rog, nu visasem eu să întâlnesc un comitet de binefacere, îl las să ia inițiativa. Se foiește un timp pe fotoliu, mă privește pe toate părțile. Mă cercetează fără jenă. Vrea să se convingă că „fenomenul” Varain e format din carne și oase. Se convinge și-i dă drumul:

La urma urmei, ești un muritor.

Prin creier îmi fulgeră sfatul lui Zamolxe: Nu te hazarda, Varain! Mă stăpânesc bine și confirm:

Nici n-am spus că sunt altceva.

Ai spus-o. Printr-un om de-al tău. Cernescii te-a zugrăvit ca pe un extraterestru.

E scriitor. Face ce vrea cu fantezia lui.

Face ce-i spui tu. Dezinformează diabolic.

Mersi de apreciere!

N-ai pentru ce. Nu tratăm. Judecăm și lichidăm. Asta e meseria noastră.

Direct la obiect. Cam prea sigur de sine, însă. Asta o să-l coste cumplit. Probabil, viața^

E ultima rundă, Varain. Încheiem socotelile. Nu ne mai permitem pagube.

Pe ce pariem c-o pierdeți?

Mă săgetează cu ochii veninoși. Ar vrea să mă vadă dărâmat și speriat. Nimeni din neamul său nu va avea această satisfacție. I-o spun direct și asta nu-i place. Îmi amintește:

Ai uitat de Cremene și Corday?

Ai uitat de ultima gaură pe care v-am dat-o?

Replica mea îl alertează. Se ridică brusc, plecă către fundul sălii și începe să vorbească grăbit la un telefon celular. Cacealmaua a prins. Evreul crede că amicii mei s-au lăsat prinși după un plan. Această variantă le va face părul creț și mintea dâmburi. Privesc nevinovat și zâmbitor la călăii care ar fi trebuit să mă trimită pe cealaltă lume. Toți, încruntați, de parcă i-aș fi tăiat de la primă. Pe cinstite, nu le-am făcut nimic personal. Conform celor, stabilite de zegetini, le-am dărâmat sistemul de manipulare mistică. N-au decât să trăiască cât poftesc și cum poftesc. După legea vieții planetare, însă.

Bossul se întoarce oleacă mai liniștit. Încearcă și el o lovitură:

Ai mers la cacialma, Varain.

: Exact! Iar tu, băiet deștept, te-ai prins.

Înghite gălușca și-o mestecă îndelung. Când am spus adevărul și când am mințit? Asta e dilema lui. O las să și-o rezolve, deși sunt sigur că nu-i va da de capăt. Eu fac altceva, mult mai inteligent. Mă concentrez pe biluța lui. Acolo, în creierul său, se află scris locul în care sunt ascunși Cremene și Corday. Mă înfig în el ca în plastilină. Fur fără reținere. Paranormalii mă simt și se reped în jurul meu. Procedura lor obișnuită: în cerc, să-și unească câmpurile bio-energeticoinformative. Nu le dau nici o atenție. Continui să sfredelesc în creierul lui Moshe care mă privește stupefiat. Găsesc ce-mi trebuie și mă retrag cu o mutră de om nevinovat:

Cam nevricoși flăcăii tăi, Moshe.

Fără prostii, Varain! Ai făcut tu ceva!

Ți-am citit informațiile din creier.

Cea mai bună minciună e un adevăr incredibil. Evreul începe să râdă în mod natural. E sigur că nimeni nu-i poate umbla la cutiuța cu gânduri. Eu am altă părere dar nu-l contrazic. Să mai zică cineva că securiștii români sc opun libertății de credință și conștiință! Se oprește din râs, face semn paranormalilor să se retragă. Lângă el rămâne numai tipul care se prezentase șef. Nu e deloc prost. Mă studiază la milimetru. Nici nu-și ascunde suspiciunea:

Varain, ești un tip periculos. Nu cred nimic din ce aud și văd!

Are dreptate dar cine să-l asculte? E un killer clasic. Instinctul său de luptător hârșit 1-a avertizat dar nu e în stare să scoată proba. Nu-l va crede nimeni că a simțit altceva decât se vede și se aude. Îl privesc cu simpatie adevărată și-l avertizez; îmi pare rău pentru tine. În altă lume, cu alte legi, am fi fost prieteni.

Șeful comandoului îl privește urât. Intervenția sa nu i-a plăcut. După asta, se întoarce către mine:

Judecata, Varain!

Sunteți obsedați. Cine v împuu'inlril sii judecați omenirea?

Tu nu ești omenirea, Varain. Ți.1 spus Haimovici că nu vom renunța la impunerea sistemului nostru!

Folosește la ceva?

Cască ochii cât cepele. Nu-și pusese niciodată întrebarea.

Pur și simplu fusese îndoctrinat să impună un sistem mistic încropit de niște primitivi. Așa, să demonstreze ce mare sculă e Israel.

Moshe, sistemul e prost. Provoacă suferință unei mari părți din omenire. Inclusiv vouă. Cei din spațiu au decis să-l distrugă.

Povești, Varain! Extratereștrii nu există. I-am inventat noi. Suntem singuri pe o planetă de la capătul Universului.

Ca să vezi!

Și să crezi, Varain!

El chiar crede că extratereștrii nu există. Că lumea noastră e dominată de un sistem de manipulare perfect, cuprins în mistica ebraică. Eu tac, el rânjește sfidător:

Piramida religiilor, Varain. Controlăm mai mult de jumătate de lume. Și o vom controla toată.

Serios?

Mai încape vorbă? Zeii noștri sunt adorați de voi. căci Cristosul vostru era evreu și se închina la ei. Nu mă crezi?!

Te cred dar eu nu sunt creștin. Nici musulman. N-am intrat în joc.

Te creștinăm noi, Varain! Și te chemăm la judecată. Noi judecăm!

Ai bubiță la scăfârlie, amice!

Bălaiul intervenise. Nu-l răbdase inima să nu participe, înaintează alene, printre șirurile de luptători evrei. Cu bazooka gata de tragere. Pare satisfăcut de rol. Mă răstorn în fotoliu, aprind o țigară și mă pregătesc să urmăresc show-ul. Marea confruntare dintre două filosofii contrare.

Cine-i animalul ăsta? vrea să știe Moshe. Află imediat răspunsul:

Animal e fiul lui doamna mă-ta. Iar dacă funcționa sistemul vostru, ajungeați și voi o națiune fericită. Vă toacă ciuhapii mărunt și vă fac pilaf. Conform piramidei religiilor, vă sunt subordonați. Ai argumente contra?

N-are. La moment, Moshe studiază singurul exemplar de lipovean pe care doamna soartă i 1-a scos în cale. Se vede de la o poștă că nu-i place. Nici nu 1-a luat în calcul. Bălaiul se comportă magnific. Îmi demonstrează că a urmărit intoxicarea informativă practicată finuț de mine:

Varaine, dă-le glas lui Cremene și Corday că închidem prăvălia! Să iasă din găuri, să-i judecăm noi pe mangosiții ăștia!

Ai scăpat porumbelul, constată Moshe cu satisfacție.

Care? se arată lipoveanul nedumerit.

Joacă tare Bălaiul. Face pe prostul mai ceva decât un prost. Moshe strălucește de fericire că a aflat răspuns la dilemă. Răspunsul și adevărul sunt total diferite dar se face să-i stric bucuria? îl las în visele sale. Curios cum va judeca câta mai huiduma de lipovean.

Luptătorii evrei se rearanjează. Ocupă poziții de tragere în jurul nostru. Înțeleg pe dată că nu mai e loc de glumă. Chiar au primit ordin de la rabinii lor să ne toace mărunt. Dăm un prost exemplu. Nu respectăm miturile cu care au aiurit omenirea timp de secole. Ar fi preferat să fim niște primitivi, cu manifestări directe anti-evreiești. Să ne poată acuza de orice altceva decât de nerecunoașterea magiei semantice și simbolice. Devin serios și-i dau știrea cea mare:

Moshe, dramul de noroc pe care l-ai avut s-a dus de râpă. Noi am primit misiunea să distrugem rădăcina otrăvită din care izvorau religiile.

Voi, cine? Și de la cine?

Noi, octogonarii români. De la extratereștrii din constelația Zegetina.

Nu există o astfel de constelație în întreaga sferă cerească!

Există. E dincolo de zenit. Iar extratereștrii sunt pe teritoriul nostru.

Viața și religia sunt una, Varain! Asta n-o știu extratereștrii?

Viața, sănătatea și lerieiie. i ii. iii nevoie de religii, Moshe! A sunat ceasul religiilor. Censul de adio.

Prea te bucuri, Varain! îiufl nu iu am spus ultimul cuvânt. Noi, aleșii lui Yahwe, vom inoțflem lumea! Știm cum s-o dominăm.

N-am avut impresia dar poate am jțreșit. Îl iau eu peste picior.

Nu e nimic de râs, Varain. Suntem unicii deținători ai mecanismului de manipulare a lumii prin cuvânt și simbol.

Ați fost, pun eu adevărul la locul lui. Odată cu apariția computerelor, l-au aflat prea mulți. Religia s-a desprins de viață. Faceți borș cu ea! Nu cred să iasă ceva consumabil.

Moshe s-a enervat vizibil. M-ar lichida pe loc. Are, însă, alte ordine. Trebuie să ne judece după legea lui Iuda și-a lui Iahu. Să ne condamne ritualic, ca niște dărâmători de mituri religioase ce suntem. I-am stricat cea mai teribilă mustărie de la acest sfârșit de secol și mileniu. Se vede că nu e prea sigur de el. Nici de finalul discuției.

Bălaiul s-a așezat în spatele meu, cu bazooka armată, gata de tragere. Îl simt mulțumit de ispravă. Fericit că nu l-am admonestat pentru intervenția sa. Îl las să-și mestece fericirea și mă înfig din nou în Moshe:

Ce zici de următorul mileniu, evreule?

Al nostru e! Am concentrat toată mistica pământeană. Nimic nu ne-a scăpat.

Ba da, v-a scăpat ceea ce e mai important: viața.

Viața se va supune religiei! Noi am croit cuvintele potrivite pentru asta!

Și-ați ajuns de râsul lumii, completează Bălaiul. Nu vedeți că viața evoluează după alte reguli decât cele imaginate de voi?

Bunul simț comun al lipoveanului îl descumpănește. Pentru o clipă, numai. Se avântă din nou:

Leul din Judeea va stăpâni lumea!

Și-o va șterge de muci! completează Bălaiul. Sau, îi va ține țucalul.

Sunt gata să se ia de păr. E cazul să intervin. Am și cu ce. Am studiat pe îndelete toate însăilările religioase pe care-și sprijină sălbaticii pretențiile de dominare a lumii viitoare:

Moshe, n-ai auzit de Leul din Carpați?

Ficțiune!

Continui ca și cum n-aș fi auzit:

L-am avertizat pe Haimovici că veți tremura de frica Leului din Carpați. Și de-a Omului care-l stăpânește.

Fără misticisme, Varain! Religia e un sistem de manipulare psihică.

Nici n-am susținut altceva. Știința e arma cu care am pătruns dincolo de sistemul vostru. Dincolo de imperativul trebuie, must, nada. Am câștigat viața și libertatea neamului meu, românesc. Voi, însă, vă încăpățânați să nu recunoașteți realitatea universală.

Universu-i departe, Varain. Noi stăpânim cele șapte ceruri. Știm mecanismul de manipulare a minților.

Vax! Cerul și Universul sunt totuna, Moshe. Nu există mai multe ceruri. Iar Jupiter nu domină sistemul nostru solar.

Nici nu vă ocrotește. Nu puteți fi totul.

Cască gurița frumos, ca la dentist. Nu se aștepta să cunosc și șmecheria asta. Atâtea minți de mistici s-au străduit să inventeze capcane psi împotriva oamenilor de știință! Și, ce să vezi?! La judecata de apoi a religiilor, vine un țugulan din Carpați și-ți spune că toți magii și-au pierdut degeaba timpul. Că n-au făcut nimic bun pentru omenire, fapt pentiu care trebuie să fie osândiți. Se ridică furios:

Pe probate, Varain! Nu mai avem nimic de pierdut.

Mai aveți, replică Bălaiul calm. Vă propun să pierdeți către mine!

Cu tine nu discut!

'Te la el ce s-a supărat! Și eu, creștin milos, care voiam să-i ușurez de niște gologănei! Să nu-i piardă la alții.

Nu-l bagă în seamă pe lipovean. Se proțăpește în față mea:

Un mare spectacol religios e pe cale de aplicare. Creștinii din toată lumea vor să serbeze două mii de ani de la apariția lui Isus Cristos.

Și? Te deranjează cu ceva? Libertatea de conștiință e garantată.

Va fi spectacolul nostru. Căci Isus Cristos s-a rugat în templu, Iu zeii noștri A ulii din Im alt. nu din evanghelii. L-a invocat pe Eli.

Și ce-i cu asta?

Nepăsarea mea îi ridicfl presiuni.1 Se duce de râpă tot ceremonialul de judecată a celoi doi păgâni din Carpați. Moshe se oprește în fața mea și mi aruncă în obraz:

Cine se închină lui Cristos se închină și zeilor cărora s-a închinat el!

Poate că nu-i așa, îl întărât eu.

Dar cum e, Varaine?

Îi ard o pasă așa cum merită. Îl ridic prin aer, până la tavan și-l scutur de câteva ori. Totul, fără să-l ating. Numai din priviri. Gealații lui se retrag îngroziți. Gata să descarce armele.

Cuminței! le poruncesc eu cât mai persuasiv și le cobor șeful în locul din care îl săltasem.

Așa, Moshe! Fapta, sălbaticule! Noi suntem oamenii faptelor. Toate simbolurile și cuvintele luate la un loc nu pot face o faptă. Asta poate să priceapă și o minte de bovină, închinătoare la tauri?

Se strâmbă de furie dar tace. Aruncă o privire în jurul său și înțelege că oamenii faptelor nu glumesc. Mica sa oaste e cam toropită de descântecul meu. S-a prăpădit frumusețe de judecată. Bălaiul îi sare în ajutor:

Ai nevoie de niște cenușă?

Cenușă? întreabă evreul automat.

Pentru pus în cap, în semn de pocăință. Rabinii or să te jupoaie de viu. Ai scăpat păgânii din capcană. Ți-a eșuat judecata. Ai ruinat munca a zeci de generații de urlători la stele și la zei.

Moshe e roșu de furie. Nu mă mai interesează. Ordinul a fost executat. Am studiat capacana Mosadului din Africa de Sud. I-am aflat stăpânii. Le-am aflat intențiile. Pot raporta liniștit cam ce vor face la spectacolul din anul 2000. Desigur, dacă le permit extratereștrii să-și facă de cap. Ceea ce nu e credibil. Mă pregătesc de retragere pașnică. Fără a ucide un singur evreu. Las arabilor această plăcere. Eu n-am nimic de împărțit cu ei. Nici neamul meu, românesc nu mai are nimic în comun cu sălbăticia ebraico-babiloniană.

Îl avertizez:

Noi plecăm, Moshe! Dacă te pune dracul să încerci ceva, abține-te cât poți!

Și dacă…

Dacă încerci ceva, vei păți ceea ce meriți. Nici zeii tăi nu te vor scăpa de mânia noastră. Ne-am săturat de voi ca de mere pădurețe.

E un sistem care funcționează de mai mult de două mii de ani.

A funcționat! pun eu ordine în situație. Nu mai funcționează. Nici nu va mai funcționa! Apucați-vă de altceva!

Pășesc printre luptătorii evrei și mă îndrept către ieșire. Bălaiul merge de-a-ndăratelea, cu degetul pe trăgaciul bazookăi. Dacă scapă proiectilul, dărâmă tavanul în capul lor. Acest adevăr îi face pe evrei cuminți ca niște mielușei. Ajunși în ușă, lipoveanul mă roagă frumos:

Varaine, pe sufletul meu de român, am o mâncărime la deget…

Lasă-i în viață! Să-și primească pedeapsa de la Viața pe care au vrut s-o schilodească!

Harison e tot în hol. Stă pe un taburet și tremură. Îl salt și-i fac semn că va merge cu noi. Nu scoate nici un sunet dar ni se alătură. Ajungem fără incidente la mașină, o deschidem și pătrundem în ea. Perdelele de la vilă tremură discret. Suntem priviți. Cu multă ură, bănuiesc. Treaba lor! Cine urăște se otrăvește cu produsele negative ale propriului suflet.

Ce le-a putut făta mintea! comentează Bălaiul. Că suntem evrei prin închinarea la Isus Cristos?!

Nici măcar nu e o teorie nouă, replic eu absent.

Ce-i cu tine, piciule? se alarmează lipoveanul de ton.

Nimic deosebit, lipa. Mă frământă un gând: De ce în Africa de Sud?

Aha! îi cade lui fisa. De ce am venit tocmai aici? Nen-tu Laurențiu nu ți-a șoptit nimic?

Ca niciodată, nimic.

Prea mulți mosadiștii prin preajmă, nu?

N-aș pune mâna în foc că fesebiștii sunt absenți. Ceva urât și trist e în derulare, Bălaiule.

Asta am simțit-o și ou h” >i mii plivii cu stângul de la început.

Mda! Oprește la o ponipA ți hplinul1

Harison s-a făcut mic pe niuiehi'tw tlln puie. Fu cuget cam cum au făcut adversarii planul. IMlulul neștiutor de situație, șofează cu ochii după o pompă de hrn/. InA Pflrcin niște turiști nevinovați. Spionii, însă, nu fac luiism Niciodată. Nici măcar în luna de miere. ^

* * încotro, piciule?

Către Durban.

Tragi la mare?

Mai sigur, Bălaiule. Treaba de aici nu-mi place.

Sigur. Cremene și Corday nu sunt niște papă-lapte. Nu dispăreau ca fumul.

Gândești și-ți face bine, lipa.

Gândesc, a agreat el. Și te întreb cinstit.

— Ce?

Ce se întâmplă? Cine sunt și ce vor?

Nu știu, lipa. Deocamdată, nu știu.

Descântători?

Poate. În orice caz, oameni ca noi.

De unde au răsărit?

Din trecut. Cu câteva mii de ani în urmă, pe acest teritoriu a existat o civilizație comparabilă cu a noastră. Poate, mai dezvoltată.

Veniți din spațiu?

Probabil.

Și cum au ajuns în copaci?

Cum o să ajungem și noi, dacă lăsăm primitivii să ne conducă.

Nici chiar așa!

Foarte probabil, așa s-a întâmplat. În orice caz, vom vedea.

Aș prefera să știu că l-ai mirosit pe Cremene.

Încă nu-i timpul. Când vom ajunge în preajma munților.

Înseamnă că știi unde-i.

Știu unde-i dar nu știu ce ne așteaptă acolo. E ceva nemaiîntâlnit de mine. Ceva la cate n-am avut acces mai devreme. Și foarte periculos.

Ce nu-i periculos pe lumea asta? filosofează Bălaiul. Vezi o mândră ca un înger, te încumeți și înșfaci SIDA. Pășești agale pe trotuar, îți cade o cărămidă în cap…

Cunosc placa. Schimb-o, lipa!

Voiam să te înveselesc. Prea te-ai afundat în gânduri. Doar nu te-ai speriat de mosadiști?

Ei s-au speriat de mine. Au pierdut și ultima rundă. Nu cred să ne mai iasă în cale.

Atunci?

Lipoveanul se străduie să mențină conversația. Nu numai din politețe. Nici din plictiseală. Îl frământă sentimentul unui pericol nedefinit. Ca și pe mine. Povestea în care evoluăm nu pare să aibă nici cap, nici coadă. Am intrat în ea fără un minim de informații. Contrar oricărei obișnuințe. Nu-l înțelesesem pe Cremene dar nu ripostasem. Fusese de ajuns să invoce ordinul lui Zamolxe. Acum, însă, mă frământ. N-am informațiile care mi-ar fi permis să văd ansamblul problemei. Fără să cunoști ansamblul, nu poți judeca partea.

Bălaiul mă lasă în apele mele. Pe nesimțite, mă afund într-un somn scurt. Îmi dau seama că dorm și visez, însă. Asta înseamnă că îngerul veghetor e la post și-și face meseria. Mă văd într-o casă necunoscută, ridicată pe o colină. Interiorul, cam rudimentar, nu mă indispune. Mă culc și mă înveselesc cu o cergă mițoasă și aspră. Aceasta, însă, alunecă mereu. Mă lasă dezgolit. Deodată, simt mâinile ei. Ale soției mele, plecată din lumea noastră, de mult timp. Mă răsucesc s-o privesc. Se ferește și mă acoperă. Cerga lunecă din nou, ea mă învelește cu aceeași grijă.

Carmela! șoptesc eu și mă trezesc.

Bălaiul mă privește curios. Înseamnă că a auzit. E bine să știe:

Am visat-o.

Am auzit, piciule. N-ai visat-o demult?

Demult.

Înseamnă că e un semn. Ghicește ce vrea să-ți spună!

Fără de-astea! Ficcare om în pui” nit un cod de vise. Eu nu mi l-am format. N am nevoitAiluo oilie informație din viitor.

Atunci, adu! Nu putem merge orbt șic asta e treaba mea. Tu condu!

Sălbatica Încleștare.

Deschide gura să mai spună ceva dai se i a/gândește. Apasă pedala de accelerație, depășește câteva mașini, apoi întoarce capul spre mine să continue conversația. I u.1111 închis ochii, să-l fac să înțeleagă că am nevoie de liniște. Prin fața ochilor, îmi joacă imaginea defunctei soții. Face același gest. Mereu și mereu. Mă învelește. Renunț să mai fac eforturi de a înțelege.

Seara ne găsește pe terasa unui restaurant din Durban. Ceva mai liniștiți. În timp ce traversam provincia Natal, percepusem câmpul energetic al comandantului Octogonului. Nu foarte puternic. Suficient să înțeleg că era în viață și lucid. N-am îndrăznit să schimb mesaje cu el. Avertismentul lui Zamolxe mă făcuse foarte prevăzător. Nu numai avertismentul. În preajma lui Cremene simțisem o sursă de energie neobișnuit de mare. Nu-i cunoșteam originea. Teoretic, pe planeta noastră nu puteau exista muritori cu forțe superioare nouă. Până la moment, acesta fusese adevărul. De unde și cum apăruse acea sursă, capabilă să-l învingă pe Cremene? Cum trebuia abordată pentru a fi supusă forței noastre, Forței Vieții? Cam asta cuget eu, privind cu jind la valurile Oceanului Indian. Ce-aș mai pleca aiurea, fără țintă! Numai așa, să simt libertatea pe care numai oamenii mării o pot gusta în întreaga ei splendoare. Nu se poate, însă. Misiunea continuă, sub comanda mea. Așteptăm întăriri de la rezidența din Cape Town. Sper să fie făcute din alt aluat decât Harison.

Pe linie informativă, nu am ce-i reproșa omulețului din Johannesburg. E spionul perfect. Nu bate la ochi și prinde informațiile din vânt. Nu-i făcut însă pentru acțiuni operative. Se vede clar că persoanele care l-au selecționat n-au bănuit că, într-o zi, va avea nevoie și de mușchi, și de nervi, și de mijloace dure de apărare. De apărare măcar, dacă nu de atac. Prima capcană în care căzuse 1-a speriat pe Harison destul de zdravăn. Numai eforturile reunite, ale mele și ale Bălaiului, l-au adus Ia linia de plutire. Pe moment, pare împăcat cu soarta sa. Ascultă cu interes tărășeniile povestite de lipovean, îl soarbe din ochi ca pe un zeu. Îi place stilul liber, bărbătesc în care Bălaiul acționează și vorbi șu Silicei și mie îmi place. Cu toate că Bălaiul mi-a făcut mau boroboațe pe timpul unor acțiuni serioase, nu l-aș lăsa singui în nici o ocazie. Ne completăm perfect. Împreună cu Cerncscu, lormăm o întreagă unitate de analiză, sinteză, informare și dezinformare. Fiecare posedă ceea ce-i lipsește celuilalt.

Prin fața noastră defilează turiste de țoale neamurile. Dezbrăcate cât trebuie pentru a-l face pe lipovean să duduie ca o locomotivă cu abur. Își linge buzele precum motanii plecați la aventuri pe acoperișuri. Și-și face planuri tainice pentru noaptea ce se lasă încet. Îl las să viseze. Măcar cu atât să se aleagă. Căci noaptea se profilează cumplit de sângeroasă. Simt mirosul sângelui proaspăt și acest presentiment nu mă înșeală. Din această cauză sunt atât de tăcut și de gânditor. Nu te hazarda, Varain! e porunca care nu-mi iese din cap. Nu trebuie să mă hazardez.

Către opt seara, ni se alătură rezidentul de Cape Town. E un metis în care poți ghici sânge hindus și european. Are ochii căprui, inteligenți, și o privire deschisă. Când îmi arată semnul lui Zenadirt, mă ridic și-1 îmbrățișez. Încă unul care a trecut prin Muntele Albastru.

Aici mi se spune Cenda, se prezintă el.

Îi fac cunoștință cu ceilalți doi, apoi îl întreb:

Cum m-ai recunoscut?

După câmpul energetico-informativ. Te-am simțit de la câțiva kilometri.

Poți citi câmpul?

Pot recunoaște orice om care a trecut prin Muntele Albastru. Amprenta lui Zenadirt nu poate fi ștearsă. Te poartă prin viață ca un program.

Nici chiar așa! Soarta a rămas în'mâinile Celui infinit și invizibil.

De acord. Zenadirt e muritor, Dumnezeu, etern. De ce m-ați chemat în grabă?

Am avut un conflict cu Mosadul. Nu înțelegem ce caută aici. Nici de ce ne-au atras pe acest teritoriu.

Fața i se întunecă vizibil. Trage ceașca de cafea mai aproape, gustă din ea, aprinde o țigară. Ochii i s-au îngustat ca la tigrii care se pregătesc de atac. Gândește intens la ceva. Îl îmboldesc:

Știi ceva?

Nu mi-ai spus tot.

Nu. Mai trebuie să știi că doi oameni de-ai noștri sunt prizonieri în Munții Scorpiei. Unul din ei e comandantul.

Cremene?

Cremene.

Nu mai gândește. Clocotește de gânduri. Încerc să i le citesc dar sunt mult prea repezi. Fulgeră în toate părțile. Majoritatea nu-mi plac deloc. Sunt din teritoriul pe care-l visez alb și curat: mistica. Se frământă un timp, fără ca noi să spunem un cuvânt. În fine, scoate portmoneul și trage din el o hartă împăturită cu grijă. O întinde în fața mea. Zona care ne interesează e trasată în detaliu.

— Unde?

Ghicesc că vrea să știe unde am localizat temnița. Îi arăt cu vârful pixului:

Aici.

Se încruntă și fluieră printre dinți. Nu spune însă nimic. Ecazul să ne clarificăm:

Cenda, știu că e ceva foarte grav. Simt adierea morții. Nu știu ce poate fi.

Nici eu, Varain. Nici un om întreg la minte nu merge de bună voie acolo. Negri bantu spun că e un teritoriu magic.

Prostii!

Așa gândeam și eu. Zona a fost însă prospectată intens de ruși și de americani.

Când?

În ultimii zece ani. Fiecare parte a acționat separat. Nu știu ce căutau. Nici ce-au găsit.

Și evreii?

Evreii au câteva mine în zonă. Nu de acum. De foarte mulți ani.

Mda. Trebuie să ajungem acolo!

Tace câteva minute. Mestecă informațiile. În fine, agrează:

Trebuie dar cum?

După semnalele lui Cremene. Nici un muritor nu-l putea înlănțui pe Cremene.

Asta mă pune p” (jfuuliiil S'iiitiln M inA înspăimântă teribil.

Nici eu nu trăiesi moiiieuli iHiii. ue, Cenda. Fără să ajungem acolo, nu vom ˇnțclep tiittut Nici nu vom putea face nimic pentru Cremene.

Singuri?

Cu cine altcineva?

Stă în cumpănă câteva clipe, apoi sc hotărăște:

Varain, mâine iau doi oameni dc-ni mei și mergem.

Mergem în noaptea asta! Semnalul lui Ci ci nene e foarte slab. E rănit grav.

Se mai frământă câteva minute. În fine, scoate pe masă așii:

M-a interesat zona. Băștinașii spun că acolo, în adâncuri, locuiesc zeii negri. Din când în când, ies la suprafață și privesc Cerul.

Legendă primitivă sau astrală?

Greu de spus. N-am putut pătrunde până la Piscul Scorpiei. Gărzile companiei miniere interzic accesul oricărei persoane.

A cui e compania?

Proprietate anonimă. Mulți lideri evrei. Îți spune ceva?

Îmi spune suficient. Rușii cum au pătruns?

Cu aprobare. Și americanii, la fel.

Interesant! Foarte interesant! Mergem!

Bălaiul se ridică primul. N-a scos o vorbă. Asta înseamnă că a înțeles exact situația: Cremene are nevoie urgentă de noi.

Urc în mașina lui Cenda și pornim, urmați îndeaproape de Bălai și Harison. Intrăm cu mașinile în bazar și, preț de jumătate de oră, le umplem cu cele de trebuință. Haine adecvate și echipament de munte. Atât cât putem găsi la comercianții mărunți, din prăvăliile bazarului. Dacă am apela la un magazin de specialitate, am fi luați la ochi. Munții Scorpiei nu prezintă interes deosebit pentru alpiniști.

La zece fără un sfert, părăsim orașul pe direcția vest. Direct către munți. În aceeași formație. Podișul luminat de Lună dă un aspect lugubru ținutului prin care trecem. Tăcere și mister pretutindeni. Așa mi se pare mie. Cenda conduce atent, deloc emoționat. A mai trăit astfel de momente, ale nopților africane. E timpul să ne lămurim și în privința misticii descoperite de mine:

Canda, te temi de spirite și duhuri? De zei?

N-aș spune, Varain. Aici avem de a face cu altceva.

Oficial, nu s-a spus și nu s-a scris nimic?

Nimic oficial. Doar zvonuri ale băștinașilor.

Cam cât de vechi în timp?

Nu m-au interesat. Eu trăiesc din comerțul cu Asia. Călătoresc mult.

Ai venit totuși până aici.

Verific fiecare informație stranie. Tu nu faci la fel?

Fac. Zenadirt știe de acest loc?

Nu i-am putut furniza nici o informație verificată. Legendele nu interesează.

Către miezul nopții, intrăm într-un defileu. Creste zdrențuite se profilează pe Cerul luminat de Lună. Nu numai creste. Ochiul meu exersat suiprinde mișcările.

Cenda, pe creastă sunt oameni.

Sunt deși n-ar trebui. Proprietatea companiei miniere începe mai încolo.

Cam câte mașini trec, de regulă, noaptea, prin defileu?

Nu-ți fă iluzii, Varain! La ora asta din noapte nu trece niciuna. Am fost observați. Și raportați.

Sigur?

Aproape. Posibilitatea de neglijență e foarte redusă.

Oprește!

— Dar…

— Oprește!

Cenda frânează fără a semnaliza. Bălaiul evită coliziunea în ultima clipă și înșiruie un capăt de calendar. În limba română, astfel că nu iese nici o supărare.

Coborâm și ne adunăm grămadă. Aprind lanterna demonstrativ și o fixez pe harta din mâna dreaptă. Le explic în șoaptă planul meu. Nimeni, nu are argumente contra. Ne Reocupăm locurile, întoarcem și pornim către ieșirea din defileu. Nu e greu să observi că suntem niște turiști care am greșit drumul. După vreo cinci kilometri, oprim și coborâm dih'riou.

Abia acum îmi permit sil ilc/vftltii întregul adevăr către parteneri:

Dincolo de defileu, către st An un, se află un pisc singuratic. Probabil, în mina dc la poalele lui, sunt ascunși oamenii noștri.

Piciule, bine ar fi fost să mă lași sii i cânt lui Moshe o romanță la bazooka! Nu mai avea cine să ne aștepte.

Și dacă-i ucidea, ca răspuns la fapta noastră?

Le-ai creat o problemă, ghicește el.

Una grea, confirm eu. Cu multe întrebări și fără nici un răspuns sigur.

Cum ar fi? se interesează Cenda.

De ce s-au lăsat prinși Corday și Cremene? De ce nu i-am ucis pe judecătorii – lichidatori? Ce urmărim de fapt? Unde vom apărea și în ce scop?

Ai făcut-o pentru Laur și Corday!

Sigur, lipa! Cât suntem indescifrabili, îi țin în viață. Și-i întreabă mereu ce gânduri avem.

Atunci?

Ne echipăm cum trebuie și pornim pe. jos. Avem mai mult de zece kilometri până la obiectiv.

Eu nu merg!

Harison. I-a trebuit ceva curaj să-și spună păsul. Cu sau fără el, tot aia e. Aprob:

Rămâi și păzești mașinile. Simulezi un accident, o pană, ceva…

Mulțumesc, Varain!

Îl las într-ale lui. Ne schimbăm hainele de oraș. Bălaiul își pregătește arsenalul. Cenda se roagă, retras la câțiva pași de noi. Eu mă întind direct pe pământ, închid ochii și pornesc ritualul luptătorilor din Carpați:

Zamolxe! Viață și moarte! Forța cea Mare!

Aștept neclintit câteva minute. Cu creierul golit de orice alt gând. Contactul cu Forța din adâncuri mă face să vibrez. O simt ca de obicei: ca un șuvoi de putere care pătrunde în mine din toate direcțiile. De data aceasta e însoțită de un fel de cântec. O armonie de origine necunoscută mă pătrunde, mă răscolește până în cele mai tainice colțișoare ale sufletului.

Așa ceva este exclus din viața unui spion, gândesc eu și încerc să înțeleg. Nu capăt nici un indiciu. O ușoară senzație de nesiguranță însoțește melodia stranie. Fac un efort autosugestiv s-o îndepătez. Nu pleacă. Continuă la fel de îmbătător. Mă ridic decis să lămuresc situația. Simt ceva străin în aerul din preajmă, îmi amintesc fulgerător de ultimul ordin al lui Zamolxe și-mi chem cei doi tovarăși de expediție:

La mine!

Se apropie, intrând în câmpul meu concentrat. Citesc pe lețele lor supriza, apoi, încântarea.

Să fiu cinstit, începe Bălaiul și se oprește. Mi-a văzut fața și a înțeles că situația e cam cotoibilă. Cenda șoptește:

Magie africană. Mulți s-au prăpădit de ea.

Nu-i magie și nici nu distruge. E altceva. Instinctul îmi spune că e periculos.

Întrerupe-o! îmi cere Bălaiul.

Cum? Nu vine din mine, ci din munții din jur.

Se frământă nehotărâți. Mă întind din nou la pământ, cu palmele pe piatra muntelui. Trebuie să existe o explicație pentru fenomen. Melodia nu-și schimbă ritmul. La fel de litanică. Și la fel de plăcută. Prea seamănă a poveste, gândesc eu și mă răsucesc cu fața către Cerul înstelat. In aceeași clipă, săgeata spiritului meu pornește către înalturi. Țintește departe, foarte departe. Către culmea domoală dintre Moldova și Ardeal, sub care e ascunsă baza extratereștrilor zegetini. Nu șovăie nici o clipă. Pătrunde prin stâncă, direct către centrala de comandă. Acolo unde, în fiecare secundă, există un om treaz – Zamolxe. Raportez scurt:

Un fenomen straniu în Munții Scorpiei. Cremene și Corday sunt prizonieri.

Pe figura Marelui Astral nu se mișcă nici un mușchi.

Magii zeului-câine, adoratori ai stelei Sirius din constelația Câinele Mare. Înțelegi ce căutau evreii în acea zonă?

Înțeleg!

Nu e nici o magie, Varain! Mergi calm, înainte! Vei găsi cauza fenomenului. Și-o vei distruge! Așa cum am distrus programul de involuție a omenirii din calculatorul selenar.

Prea bine!

Contactul se întrerupe Mft ridii și comand liniștit:

Haidem!

Pornim în șir indian, cu mine iii Crunte. Mă secondează Bălaiul, relativ mulțumit de situație.

Primul marș forțat pe ritm muzical. Parcă-ți vine să tot mărșăluiești. Da-i cam monoton.

Și păcătos, îl completez eu. Te îndeamnă la lene. Și-ți strecoară un soi de nesiguranță în sistemul nervos.

Aia e! se bucură Bălaiul. Simțeam un capăt de târșă și nu știam de unde vine. Credeam că ruginise portița curajului.

Cenda nu comentează. Pășește relativ calm. Îl ghicesc că nu prea e în apele sale. Pentru orice individ educat religios fenomenele stranii se raportează la zei și demoni. O schemă simplistă și primitivă, care a ținut cunoașterea umană mult timp în loc. Pentru noi, cei tari și cunoscători, orice fenomen are o cauză universală și cognoscibilă. De asta suntem noi tari: pentru că știm adevărul. Nu există fenomen fără cauză, nici cauză fără efect.

După vreo cinci kilometri, ne oprim sub o stâncă din defileu, să ne odihnim. Bălaiul aprinde o țigară și o ascunde în pumnul făcut căuș. Îl imit. Cenda, însă, șovăie destul de rău. Are nevoie de o porție de întăritor din zestrea mea. Nu i-l ofer încă. Aștept să-l ceară. Sau alt moment prielnic.

Ce se întâmplă, Varain? Ești sigur că domini situația?

Vocea îi tremură. Cunosc leacul pentru astfel de trăiri.

Conștientizarea situației reale e un remediu bun. De regulă, nu ne temem de fenomene obișnuite sau cunoscute. Încep să-i explic:

Vezi steaua aceea strălucitoare? Cea mai strălucitoare stea din zona cunoscută de noi?

Privește în direcția arătată de mine și aprobă din cap. Continui:

E steaua Sirius din Constelația Câinele Mare. Venerată de triburi africane și de vechii egipteni.

De ce?

Asta vom afla noi, aici. În mod normal, stelele nu joacă nici un rol în viața pământenilor. Sunt prea depare să ne influențeze cu radiațiile lor. Singura stea care exercită influență efectivă asupra pământenilor e Soarele. Și totuși, unii africani manifestă o preocupare obsesivă pentru Sirius. În special dogonii, care o denumesc Sigui. Ca o ciudățenie, în limba engleză, dog înseamnă câine și on, înainte.

Măâculiță-mamă! suspină Bălaiul. Astea ți se trag de la Cernescu.

Nu numai de la el. Potrivirea e prea mare și trebuie să aibă o explicație logică. Citit dextrograd, dog înseamnă god, adică zeu. Ce relații au existat între strămoșii englezilor și cei ai dogonilor?

Cenda mă privește uimit. N-a auzit încă totul. Continui:

Primitivii dogoni de pe podișul Bandiagara dețin uimitoare cunoștințe de astronomie, transformate de unii în religii. De unde le-au obținut?

Doar nu vrei să spui că de la extratereștri?

Aceasta e situația, Cenda. Rasele nu s-au format sub influența climei, ci datorită intervenției extraterestre. Dogonii din Africa și dropii din Tibet au origini diferite. Și informații diferite, care ne permit dezlegarea unei mari enigme pământene.

Atunci, Varain, fenomenul pe care îl simțim?

Și el are o explicație. O vom afla. Unele elemente de magie nu sunt altceva decât legi ale viului planetar necunoscute marelui public. Cine le-a dezvăluit primitivilor?

Zeii astrali!

Exact. Extratereștrii care i-au contactat. Noi trebuie să ne folosim întreaga știință pentru a descoperi ceea ce urmașii extratereștrilor sau ai primitivilor inițiați de ei au primit dintr-o dată. Orice explicație mistică trebuie exclusă din capul locului! Mergem?

Se ridică amândoi deodată și pornesc pe urmele mele. Nu le-am spus totul pentru a nu-i demobiliza înainte de confruntarea pe care o simt venind cu pași repezi. Nu le-am povestit nimic despre confruntarea dintre rasa neagră și rasa albă, din urmă cu circa cinci milenii. Nici despre influențele magiei negre asupra vieții rasei albe. Nu le-ar folosi la nimic să afle acum adevăruri șocante. După ce lămurim misterul din Munții Scorpiei, le pot povesti orice.

Înaintăm feriți prin defileu. Să nu ne observe pândarii de pe creste. Din când în când, în locurile prea luminate, ne târâm.

Oricum, către ora două, ieșim din defileu și zărim piscul căutat. E către stânga, cam la un kilometru. Între el și noi se interpune un gard înalt, de sârmă ghimpată, împletită într-un soi de rețea.

E electrificată, mă informează Cenda pe șoptite.

Le fac semn să se întindă la pământ și lansez spiritul în cercetare. O scurtă pasă și răsuflu ușurat. Spiritul lui Cremene e acolo. Destul de puternic pentru a putea comunica. Convorbirea noastră telepatică durează câteva fracțiuni de secundă:

Varain, gata de atac!

Nu încă, Varaine! vine ordinul lui Cremene. Culege informații!

Care e sursa de energie cu care te-au lovit?

Tehnică. Distruge-o!

Pot cerceta fără a fi descoperit?

Cu multă grijă. Terminat!

Mă întind lângă cei doi camarazi și aprind o țigară. Studiem împreună dispozitivul de pază al teritoriului. Nu pare ceva ieșit din comun. Câteva foișoare dotate cu proiectoare electrice, care mătură din când în când terenul cu pase lungi^i leneșe. Undeva, către nord, se aud lătrând niște câini. In clădirile de la baza piscului strălucesc câteva lumini. Probabil, de la corpul de pază ori de la aparate cu funcționare continuă. Totul, învăluit în liniștea nopții africane. Până și vegetația pare să doarmă.

Prea pașnică aparența, comentează Bălaiul.

Aparență, confirm eu. Dincolo de gard ne așteaptă mari suprize.

Nu faci nimic?

Așteptați!

Mă lipesc de piatra muntelui. Simt sub palme vibrațiile muzicii enigmatice. Îmi concentrez spiritul într-o șuviță subțire cât o ață. Suficientă pentru a pătrunde pe teritoriul adversarilor și a-mi aduce informațiile necesare. Săgeata spiritului pornește la rasul ierbii. Așa cum am comandat eu. Prima țintă, clădirile din preajma minei, este atinsă în câteva secunde. Mă ghidez după sunete și căldura umană. Găsesc rapid încăperea paznicilor. Sunt mai puțin de-o duzină, negri și mulatri. Majoritatea dorm tolăniți pe priciuri. N-au habar de ce se întâmplă în jurul lor. Pricep că n-am nimerit în locul potrivit și mă retrag rapid. Răsuflu adânc, îmi revin în simțiri și-mi informez partenerii despre cele constatate.

Înseamnă că ne vom cotonogi în mină?

Dacă e mină, Bălaiule.

Că doar nu-i fermă avicolă?!

Văd eu ce e!

Mai repejor, piciule! Nu de alta, dar simt un dor nespus. Mă atrage aerul Durbanului. Curat, cu miros de mare…

Știm noi ce te atrage în Durban. Pofta în cui! Aici lucrăm după carte. Nu riscăm nimic! Plec!

De data aceasta, țâșnesc direct către înalturi. Să pot cuprinde ansamblul teatrului de luptă. La prima vedere, nimic deosebit. Cu excepția unui elicopter mascat lângă o perdea de arbori situată cam la trei sute de metri de piscul golaș.

; Din vârf, Varain!

Îngerul veghetor și-a adus aminte de îndatoriri. Dacă mă îndeamnă să încep cercetarea din vârf, înseamnă că a descoperit ceva ce trebuie explicat. Cobor ușor către vârful piscului și pătrund prin piatra dură. După câțiva metri mă opresc. Sincer uluit. Ceea ce găsesc mă descumpănește. Tempiul din Carpații Moldovei nu deține monopolul mondial. Ceva similar se deschide în fața mea. Mă opresc, cuget câteva clipe și caut contactul cu Cremene:

Varain, în atac, de sus în jos. E o centrală străveche?

Cremene întârzie cu răspunsul. Insist:

Varain, vin către voi!

Nu! înaintează precaut!

Câți sunt?

În jurul nostru, niciunul. Suntem foarte departe, în adâncurile puțului de mină.

Sub Piscul Scorpiei?

În lateral. Atenție la forța inexplicabilă!

De unde vine?

Un generator amplasat mai sus de locul în care ne aflăm.

Paralizează orice mi>i. m hio Animale, vegetale, oameni, de-a valma.

În regulă! Cine e conștiința și voința care conduce aici?

Nu știu. Când ne-au adus. ei am răniți și inconștienți.