Calul balan

Capitolul I

Povestirea lui Mark Easterbrook

1.

Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un șarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâșnetul furios și intimidant al avioanelor cu reacție ce brăzdează ca niște fulgere cerul; uruitul înfundat și ame­nințător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îți zgâlțâie până și temelia casei... Chiar și minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acțiunea lor, tot au ceva alarmant. Mașinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângărețele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..."

O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă.

Am agitat ceașca fumegândă plasată în fața mea. Mi­rosea frumos.

— Mai doriți și altceva?

— Un sandviș gustos cu șuncă și banană.

Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr și rom. În min­tea mea șunca era ferm corelată cu ouăle. Totuși, când ești în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviș gustos cu șuncă și banană".

Deși trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privințe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aș fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost același lucru. Cu excepția uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie.

Totuși, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruște și totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toți scriitorii.

Arhitectura mongolă, împărații mongoli, modul de viață mongol și toate problemele fascinante izvorâte din el își pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele?

Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris și deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate.

Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat și m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzațiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult.

M-am dus și m-am uitat în frigider. Mai era o rămășiță de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere.

Așa se face că am luat-o agale pe King’s Road, și, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezișul ferestrei cu litere roșii de neon, iar acum contemplam un sandviș cu șuncă și banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicații ale zgomotelor prezentului și la efectele lor perturbatoare.

Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieșit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uși și ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând și sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu și re­cita cu optimism și cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefațând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime.

M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să țină spectacolul! El trebuia să sperie și să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supraviețui banalității, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar și irelevantei declarații răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care șer­puiește pe deal în jos, spre orășelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuși aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine așa cum se termina întotdeauna. Scările, și distribuția, coborând în ordinea importanței, cu Zâna Bună Diamant practicând creștineasca virtute a umilinței și necăutând să fie prima (sau, în cazul de față, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieșit din pielea ame­nințătorului Rege Demon și rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanți roșii.

Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceașcă și m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăiești în propria-ți lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoință conștientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citești zilnic în ziare despre cafe-barurile și patronii lor din Chelsea; acum aveam șansa să-mi fac o părere personală despre viața contemporană.

În cafenea era destul de întuneric, așa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generația beat. Fetele arătau, așa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieșisem să iau cina cu niște prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră și șosete negre de lână, iar transpirația i se prelingea de pe față direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpirație și, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu și de mine! Singura mea reacție era o dorință nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun și s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, și sari-urile în culori pure și strălucitoare căzând în jurul lor în falduri grațioase, și legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau...

Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes.

Brusc, începură să țipe una la alta. Una din fete o plesni peste față pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu țipete isterice. Una era o roșcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins.

În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte și întărâtări.

— Bravo, fetițo! Zvânt-o, Lou!

Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfățișare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney.

— Hai, gata... terminați... potoliți-vă! O să aduceți într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceți pe copoi. Încetați, vă spun!

Dar blonda lățoasă își înfipse mâna în părul roșcatei și o trăgea cu sălbăticie în timp ce țipa:

— Nu ești decât o târfă care fură bărbați!

— Târfă ești tu!

Luigi și cei doi însoțitori stânjeniți reușiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roșcat.

Îl ținu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea.

Ușa dinspre stradă se deschise larg și Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag și rosti majestos obișnuitele cuvinte:

— Ce se petrece aici?

Toți cei prezenți făcură pe loc front comun în fața inamicului.

— Ne distram și noi un pic, spuse unul din tineri.

— Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracție între prieteni.

Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părțile beligerante își zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie.

Polițistul se uită bănuitor la toți din jur.

— Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug.

Printr-o coincidență, alți câțiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale.

Însoțitorul roșcatei achită consumația.

— Te simți bine? o întrebă Luigi pe fata care își aranja o eșarfă pe cap. Ți-a cam făcut-o Lou, smulgându-ți părul din rădăcină în halul ăsta.

— Nu m-a durut, spuse cu nonșalanță fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi.

Perechea ieși. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunțiș.

— E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admirație, privind spre ușa care se închidea. Luă o mătură și împinse după tejghea smo­cul de păr roșcat.

— Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus.

— Eu aș fi răcnit din toți plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste.

— O cunoști bine?

— Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, așa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăiește într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, și se înhăitează cu o gașcă ce face același lucru. Omoară-mă și tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Și-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viață pe care și l-au ales. Da, treaba asta mă depășește.

— Dumneata n-ai alege-o?

— Eu am minte! Dar așa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii.

M-am ridicat să plec și am întrebat care a fost motivul scandalului.

— Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te bați, credeți-mă!

— Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat.

— Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepția mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.

2.

Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reținută de un nume de la rubrica Decese dinThe Times.

TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.

Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; și s-a terminat cu "senzațiile" vieții din Chelsea. Am simțit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde știam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viață irosită? Poate că viața mea liniștită de cărturar, îngropată în cărți, ruptă de lume, era cea irosită. Viață la mâna a doua. Să fim cinstiți, cu ce mă alegeam eu de la viață? Ce senzații îi smulgeam? O idee foarte neobișnuită! Adevărul era, firește, că nu vroiam senzații. Dar și în privința asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobișnuit și nu prea bine venit.

Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker și m-am întors la corespondența mea.

Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verișoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu.

Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineața asta, m-am agățat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă.

Am ieșit în King’s Road, am oprit un taxi și am pornit spre locuința unei prietene, doamna Ariadne Oliver.

Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane polițiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care își apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare.

Am înălțat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap.

— Mai bine ați urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineața asta. Poate o ajutați să iasă din starea asta.

Am urcat două rânduri de trepte, am bătut ușor într-o ușă și am intrat fără să mai aștept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereții acoperiți cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărișuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes și continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereții, zbura pe fereastră, și, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic.

— Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe...

Mârâi, își trecu degetele prin părul scurt și cărunt și trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", și își reluă jalea.

— Și apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguță, cu atât devine mai enervantă... Așa o fată tâmpită!... Și mai e și încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Și Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roșcată. Pulover decoltat... Co­lanți negri?... Ciorapi negri, oricum.

Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, și doamna Oliver își reluă zbuciumul nefericit, luând inconștient diferite lucruri de pe mese și punându-le în cu totul alt loc. Își îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conținea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc și spuse:

— Mă bucur că ai venit dumneata.

— Ești foarte amabilă.

— Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu polița de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să și-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i așa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleași. Ce v-a făcut să vă apucați de scris? Câte cărți ați scris? Câți bani ați scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu știu răspunsul la nici una din ele, și asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul.

— Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec.

— Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata ești o dis­tracție.

Am acceptat acest compliment îndoielnic.

— Vrei o țigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul mașinii de scris.

— Mulțumesc, am țigări. Servește-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi.

— Nici nu beau. Aș dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să știi. Pe când eu... Știi, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârșit o crimă în viața reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă.

— Prostii. Ai făcut o grămadă.

— Cel puțin cincizeci și cinci. Partea cu crima este foarte ușoară și simplă. Mușamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva și nu tu? Tu sari în ochi de la o poștă.

— Nu în povestea terminată.

— Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau șase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, și toți să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât și nu-i pasă câtuși de puțin cine a făcut-o.

— Înțeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut față de cincizeci și cinci de ori, vei reuși s-o rezolvi și de data asta.

— Asta-mi tot repet și eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, și așa intru în agonie.

Se apucă din nou de păr și trase cu violență.

— Termină! am strigat. Ai să-l scoți din rădăcini.

— Prostii. Părul e rezistent. Deși, când am avut pojar la paisprezece ani și am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din față. Cât se poate de penibil. Și a trebuit să treacă șase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse și mie. Spunea că o să-și cumpere o meșă când s-o face mai bine. La șaizeci de ani nu-ți mai crește la loc, cred.

— În una din nopțile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conștient de ușoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viața.

— Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver.

— Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea.

— Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comuniști atei și macaronari și fandosiți conservatori și generațiabeat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greșit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoști.

— Ca de pildă?

— Oameni în croaziere, și în hoteluri, și ce se petrece în spitale și în sinodurile parohiilor... și la licitații... și festi­valuri de muzică, și fete în magazine, și comisii și femei de zi cu zi, și tineri și tinere care cutreieră lumea în interesul științei, și vânzători...

Se opri să-și tragă sufletul.

— Cu astea e de înțeles că poți s-o scoți la capăt, am spus.

— În tot cazul, ai putea să mă scoți la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogățesc experiența, spuse visătoare doamna Oliver.

— Oricând dorești. Diseară?

— Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deși totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ți-a venit o ideea for­midabilă și abia aștepți să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanță?

— Ce înțelegi prin control de la distanță? Să apeși pe un buton și să trimiți o rază radioactivă ucigătoare?

— Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră.

— Figuri de ceară cu bolduri în ele?

— Oh, figurile de ceară sunt depășite, spuse cu dispreț doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să știi, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea așa spune. Povestește cum băștinașii se înconvoaie pur și simplu și mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, știi ce vreau să spun.

I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conștientul face restul.

Doamna Oliver pufni cu dispreț.

— Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind și să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc așteptările!

Am râs.

— Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziție.

— Deci crezi că se poate întâmpla?

— Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunța. Cum ți-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"?

— Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru șobolani și ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înșelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărțile mele.

— Sincer, nu... Realitatea e că verișoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească și...

— Nici vorbă! Știi ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiți o crimă" și primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta!

— Nu e vorba de așa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort și să dai autografe pe propriile dumitale cărți, contra cinci șilingi bucata.

— Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prostești? Sau să trebuiască să port pălărie?

Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere.

— Și nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume...

Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic.

— Asta e! O minge de cricket! Firește! El o vede de la fereastră... Înălțându-se în aer... și asta îl distrage... și așa nu mai pomenește de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat!

— Nu prea văd...

— Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat și nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ți. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat.

— Bine-nțeles. În privința sărbătorii...

— Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!