Cand ma furnica degetele

Sunny Ridge.

1. Mătușa Ada

Domnul și doamna Beresford luau micul dejun.

Erau o pereche obișnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în același moment pe tot cuprinsul Angliei. Și ziua era obișnuită, una din acele zile pe care le trăiești de cinci ori pe săptămână.

Domnul Beresford avusese cândva părul roșu. Mai păstra încă urme de roșu, dar majoritatea devenise de‑un cenușiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roșcovanii când ajung la mijlocul vieții. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionțată. Acum negrul se combinase cu șuvițe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑și vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanță nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă.

Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Așa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuți, dar cumplit de plictisitori, ca toți bătrânii”.

Totuși, domnul și doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Și habar n‑aveau că ei și mulți alții erau catalogați ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, firește, dar atunci ar fi fost indulgenți, tinerii nu știau nimic despre viață. Dragii de ei, mereu își băteau capul cu examenele, sau cu viața sexuală, sau cum să‑și cumpere haine nemaipomenite sau să‑și facă cine știe ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcați. Din propriul lor punct de vedere, domnul și doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieții. Se plăceau fiecare în parte și unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare.

Existau, firește, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, își arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abținu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soția lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă:

— Care‑i problema, Tommy?

— Problema? rosti vag Tommy. Problema?

— Asta te‑am întrebat.

— Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi?

— Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence.

— Nu cred deloc că mă gândeam la ceva.

— Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva?

— Firește că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului.

— Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te așteptai, presupun.

— Normal, întotdeauna e așa.

— Nu știu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău și ne‑am fi lăfăit în bani.

— Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta.

— La nota de plată a instalatorului te uitai puțin mai înainte?

— Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenție.

— Copiii delicvenți… integrarea rasială?

— Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni.

— Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înțeleg de ce te îngrijorează.

— Nu mă gândeam la asta.

— Atunci, la ce te gândeai?

— Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc.

— La ce? Știi că până la urmă tot ai să‑mi spui.

— Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătușa Ada mă gândeam.

— Oh. înțeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătușa Ada.

Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătușa Ada”. Numele diferă – mătușa Ameliá, mătușa Susan, mătușa Cathy, mătușa Joan. Sunt bunici, sau verișoare bătrâne sau chiar strămătuși. Însă există și sunt o problemă de viața pe care n‑o poți ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privința lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătușă Ada a lor care “s‑a simțit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”.

A trecut vremea când mătușa Elisabeth, mătușa Ada și restul mătușilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deși uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părți. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verișoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ți asigure trei mese bune pe zi și un dormitor drăguț. Se dirijau una pe alta și totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit.

Din nefericire, mătușile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duși la casa de copii, sau băgați rudelor pe gât, sau trimiși la școli speciale unde rămân și în vacanțe, sau poți să aranjezi să‑i trimiți în tabere, și, pe total, copiii obiectează foarte puțin la aranjamentele făcute pentru el. Mătușile Ada sunt cu totul diferite. Însăși mătușa lui Tuppence Beresford – mătușa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulțumești. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună și tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunțe.

“Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!”

În decurs de un an, mătușa Primrose intrase și ieșise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Și‑a pierdut mama la o vârstă fragedă și are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament și vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potrivește perfect amândurora. Avem afinități naturale. Nu mai trebuie să‑ți faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug niște clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deși te asigur că în momentul de față mă simt în floarea sănătății”.

Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliția fusese mai rapidă și‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzația că‑și însușea bani sub false pretexte. Mătușa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuție, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci și cinci de cazuri), fusese nevoită să‑și schimbe părerea despre protejatul ei.

— Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătușa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp.

— Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut?

Tommy reflectă.

— Trebuie să fie aproape un an, spuse el.

— E mai mult. Cred că peste un an.

— Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuși, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i așa? Mă simt foarte prost din cauza asta.

— N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri și i‑am scris.

— Da, știu. Ești grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citești lucruri care nu‑ți cad deloc bine.

— Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi și cât sufereau?

— Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate.

— Oh, da, trebuie că exista și locuri ca ăla. Și există oameni teribil de nefericiți, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiți. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy?

— Toți fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcașul respectiv și să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei.

— Nimeni nu poate fi mai drăguț ca dr. Murray, trebuie să recunoști.

— Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunțat.

— Așa că n‑ai de ce să‑ți faci griji, spuse Tuppence. Câți ani are acum?

— Optzeci și doi. Nu… nu. Cred că optzeci și trei. Trebuie să te simți destul de cumplit când le‑ai supraviețuit tuturor.

— Asta‑i doar ce simțim noi. Ei nu gândesc așa.

— Nu poți să știi.

— Ei bine, mătușa ta Ada nu gândește așa. Nu‑ți amintești cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supraviețuit? Și a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de șase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supraviețuiesc. Și încă mulți ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă.

— În tot cazul…

— Știu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi..

— Nu crezi că am dreptate?

— Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Și am să vin și eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism.

— Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătușa ta. Nu, mă duc singur.

— Ba deloc, spuse doamna Beresford. Și mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, și cu atât mai puțin pe mătușa Ada, dar trebuie făcut.

— Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ți‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară?

— Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică.

— Tu întotdeauna ai fost drăguță cu ea, chiar dacă nu‑ți prea place de ea.

— Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătușa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva.

— Nu poți să nu‑ți fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy.

— Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s așa bună din fire ca tine.

— Fiind femeie, ești mai neîndurătoare.

— S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi și așa mai departe, dacă sunt oameni drăguți. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoști. Dacă ești nesuferit la douăzeci de ani și rămâi tot așa de nesuferit și la patruzeci, la șaizeci ești și mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci ești dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ți pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poți schimba întru totul. Știu câteva persoane absolut încântătoare de șaptezeci și optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, și Mary Carr și bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici și ne face curat. Toate sunt niște dulci și niște scumpe și n‑am nimic împotriva lor.

— Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă și să vii cu mine…

— Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine și la rău, iar mătușa Ada e categoric răul. Așa că vom merge de mână. Și o să‑i ducem un buchet de flori, și o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc și poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă și să‑i spui că venim.

— Săptămâna viitoare? Aș putea joi, dacă‑ți convine și ție.

— Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora șefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P.

— Domnișoara Packard.

— Asta era!

— Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy.

— Altfel? Cum adică?

— Oh, nu știu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant.

— Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puțin.

— De ce naiba vrei să fie accident de tren?

— Nu vreau cu adevărat, firește. Doar…

— Doar ce?

— Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i așa? Poate vom salva vieți sau vom face ceva util. Util și totodată palpitant.

— Ce speranță! spuse domnul Beresford.

— Știu. Uneori îți mai vin și idei din astea.

2. Era bietul dumitale copil?

Ar fi greu de spus de unde își trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deși cam lipsită de distincție. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câțiva copaci stufoși, iedera ce îmbrăca pereții casei și două maimuțe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci și două sau trei scaune de grădină. Mai era și o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est.

Tommy sună la ușa de la intrare, și el și Tuppence fură aproape imediat poftiți înăuntru de o tânără cu o înfățișare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuță cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit:

— O anunț pe domnișoara Packard. Vă așteaptă și va coborî într‑o clipă. Nu vă supărați să așteptați un pic, nu‑i așa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Și‑a înghițit degetarul, mă înțelegeți.

— Cum naiba a putut să facă așa ceva? întrebă Tuppence mirată.

— N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă.

După plecarea ei, Tuppence se așeză și rosti gânditoare:

— Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi?

Nu avură mult de așteptat. Domnișoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, și avea acel aer calm de competență pe care Tuppence îl admirase întotdeauna.

— Scuzați‑mă că v‑am făcut să așteptați, domnule Beresford. Ce mai faceți doamnă Beresford, mă bucur mult că ați venit și dumneavoastră.

— Am auzit că cineva a înghițit ceva, spuse Tommy.

— Oh, așadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să știți, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aștepți s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Și cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău.

— Poate tatăl ei era înghițitor de săbii, sugeră Tuppence.

— E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate așa se explică. I‑am spus domnișoarei Fanshawe că ați venit, domnule Beresford. Nu știu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să știți.

— Cum s‑a mai simțit în ultimul timp?

— Mă tem că‑și pierde tot mai rapid memoria, spuse domnișoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu știu cât înțelege și cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută și mi‑a spus că e sigură că mă înșel pentru că nu s‑a terminat încă anul școlar. Din cât se pare, vă crede încă la școală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuși, azi dimineață când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniți pentru ca sunteți mort. Ei bine, continuă veselă domnișoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă.

— Cum stă cu sănătatea? Tot așa?

— Păi, poate că era de așteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot așa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să știți și să fiți pregătiți, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neașteptate să nu fie un șoc pentru dumneavoastră.

— I‑am adus niște flori, spuse Tuppence.

— Și o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy.

— Oh, e foarte drăguț din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreți să urcăm?

Tommy și Tuppence se ridicară și o urmară pe domnișoara Packard pe niște scări largi. În timp ce treceau prin fața unei uși de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neașteptate și ieși o femeie micuță strigând cu un glas strident:

— Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea.

O femeie în uniformă de soră scoase capul pe ușa alăturată și spuse:

— Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ți‑ai băut cacaua. Ți‑ai băut‑o acum douăzeci de minute.

— Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete.

— Ei bine, dacă vrei, ai să mai primești încă o ceașcă.

— Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una.

Trecură mai departe și, după ce bătu scurt într‑o ușă din capătul culoarului, domnișoara Packard o deschise și intrară.

— Vești bune, domnișoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguț?

Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenușiu metalic, fața slabă și zbârcită, un nas mare și coroiat și un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă.

— Bună, mătușa Ada, spuse el. Ce mai faci?

Mătușa Ada nu‑i dădu nici o atenție, ci se adresă mânioasă domnișoarei Packard.

— Nu știu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinerețea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Și să‑mi mai spui și că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul?

— Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândețe domnișoara Packard.

— Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy și întinse cutia de ciocolată. Ți‑am adus o cutie de ciocolată.

— Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătușa Ada. Îi cunosc eu pe ăștia ca tine, poți să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat.

— Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence.

— Ce nume caraghios! spuse mătușa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătușa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei.

— Ți‑am adus câteva flori, spuse Tuppence.

— Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul.

— Ți le pun într‑o vază, spuse domnișoara Packard.

— Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învățat până acum că știu ce spun.

— Pari în formă, mătușa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aș putea spune.

— Pot să‑ți spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că ești nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas?

— Da. Thomas sau Tommy.

— N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot și‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătușa Ada lăsându‑se pe perne și întorcând capul către domnișoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să lași străinii să intre la mine.

— M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnișoara Packard.

Mătușa Ada scoase un chiot gros și obscen.

— Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îți las trandafirii. Poate te răzgândești. Vino, Tommy, spuse și porni spre ușă.

— La revedere, mătușă Ada. Îmi pare rău că nu‑ți amintești de mine.

Mătușa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieși urmată de domnișoara Packard. Tommy porni după ele.

— Tu întoarce‑te, spuse mătușa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Ești Thomas. Aveai părul roșu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soția ta. Știu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino și așează‑te pe scaunul ăsta și vorbește‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătușa Ada expediind‑o printr‑o mișcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul ușii.

Tuppence se retrase imediat.

— Azi are toane, spuse imperturbabilă domnișoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să știți. Nici nu‑ți vine să crezi.

Tommy se așeză pe scaunul indicat de mătușa Ada și observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmația n‑o tulbură câtuși de puțin pe mătușa Ada.

— Închipuie‑ți, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ți o femeie harnică și drăguță să aibă grijă de tine. Îmbătrânești, să știi. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute și să le cari după tine și să vorbești ca și cum ar fi nevestele tale.

— Înțeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie.

— Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i așa?

— Suntem căsătoriți de peste treizeci de ani și avem un băiat și o fată, amândoi căsătoriți.

— Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusință mătușa Ada. Dacă m‑ai fi ținut la curent așa cum se cuvenea…

Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste șaizeci și cinci de ani îți caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ți scuze pe loc și spune că e doar vina ta și‑ți pare rău și că n‑ai să mai faci”.

În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziția pe care se cuvenea s‑o adopte față de mătușa Ada.

— Îmi pare tare rău, mătușă Ada. spuse el. Știi, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roșească.

Mătușa Ada zâmbi superior.

— Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoști locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aș fi crezut pe toți că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu.

— Oh, nu cred că ar fi posibil așa ceva.

— Nu se știe niciodată. Citești în ziare despre treburi din astea, și mai vine și lumea să‑ți spună. Nu că aș crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Își spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să știu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că așa spunea el?

— Și era?

— Păi, de fapt, era, spuse mătușa Ada ușor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să știe în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din mașină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… și, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbește atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, și imediat toate surorile s‑ar hlizi și ar chicoti și ar spune “Da, doctore, firește, doctore”, și n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaște pe individ, ele vor spune doar că e uitucă și nu ține minte oamenii. Eu nu uit niciodată o față, spuse cu fermitate mătușa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătușa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o?

Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătușa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătușa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristețe vestea acestui deces. În definitiv, mătușa Caroline nu‑i era soră, ci doar verișoară primară.

— Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume ușurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronșită cronică, artrită reumatică… și așa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii și flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi și, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă și ai să te faci. Dădu mulțumită din cap. Nu poți să ai mare încredere în doctori, nu‑i așa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, așa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnișoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta.

La parter, domnișoara Packard, cu un aer de parcă își cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului.

— Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înțelegeți cum sunt bătrânii. Au simpatii și antipatii și persistă în ele.

— Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence.

— Nu chiar. Îmi place foarte mult, să știți. Când ai grijă de oameni, ajungi să te atașezi de ei. Au micile lor toane și ciudățenii, dar reușești s‑o scoți la capăt cu ei dacă știi cum.

Tuppence se gândi că domnișoara Packard era una din persoanele care știa cum.

— Sunt ca niște copii, să știți, spuse cu indulgență domnișoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care și‑au pierdut logica vor să fie liniștite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăși foarte fericite. Am aici un personal tare drăguț. Persoane răbdătoare, să știți, calme și fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinați să‑și piardă răbdarea. Da, domnișoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cupince nez care cobora în fugă pe scări.

— Iarăși doamna Lockett, domnișoară Packard. Spune că moare și vrea să fie chemat imediat doctorul.

— Oh, de data asta de ce mai moare?

— Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci și că s‑a otrăvit din cauza lor.

— Asta‑i ceva nou, spuse domnișoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veți găsi ziare și reviste.

— Nici o problemă, spuse Tuppence.

Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină și ușile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune ușoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne și cărți de călătorie și, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite și pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească.

În momentul de față în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână și uitându‑se la el. Avea o față drăguță, rozalie și‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence.

— Bună dimineața, spuse ea. Ai venit să locuiești aici sau în vizită?

— Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătușă aici. Acum e cu soțul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult.

— Asta‑i foarte înțelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili.

— Nu, mulțumesc.

— Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit.

— Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult.

— Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să știi. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înțelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil.

— Aș spune că mătușa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnișoara Fanshawe, adăugă ea.

— Oh, domnișoara Fanshawe! Oh, da.

Ceva părea s‑o rețină, dar Tuppence spuse cu voioșie:

— E cam împielițată, îmi închipui. Întotdeauna a fost.

— Da, într‑adevăr așa e. Știi, am avut și eu o mătușă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ținem foarte mult la domnișoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă.

— Da, aș zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătușa Ada în noua lumină.

— E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster.

— Eu sunt doamna Beresford.

— Știi, când și când îți pică bine un pic de malițiozitate, iți face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici și ce spune despre ele. Firește, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem.

— Sunteți de mult aici?

— De o bucată bună de timp. Stai să văd, șapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Și cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate.

— Trebuie să fie destul de trist.

— Nu, nu chiar. N‑am ținut cine știe ce la ele. Nici măcar nu le cunoșteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, și eram singură pe lume, așa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile și cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc și nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să știi. Foarte confuză. Își atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce și cum s‑a întâmplat.

— Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i așa?

— Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Așa că eu cred că nu prea contează dacă devii nițel confuz cu privire la ce și unde s‑a întâmplat, și cine era, și așa mai departe. Cel puțin nu te doare nimic.

— Cred că aveți dreptate, spuse Tuppence.

Ușa se deschise și intră o fată în halat alb cu o tăviță pe care se afla o cafetieră și o farfurie cu doi biscuiți, și o puse în fața lui Tuppence.

— Domnișoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceașcă de cafea, spuse ea.

— Mulțumesc.

Fata ieși, și doamna Lancaster spuse:

— Ei, vedeți? Sunt foarte atente, nu‑i așa?

— Într‑adevăr.

Tuppence își turnă cafea și începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiți, dar bătrâna doamnă clătină din cap.

— Nu, mulțumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu.

Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate și închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obișnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuși, pe neașteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence și spuse:

— Văd că te uiți la cămin.

— Zău? întrebă Tuppence, ușor mirată.

— Da. Mă întrebam… se aplecă și își coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil?

Luată prin surprindere, Tuppence ezită.

— Eu… nu, nu cred, spuse ea.

— Mă întrebam și eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Și se vor uita la cămin, așa ca dumneata. Acolo e, să știi. În spatele căminului.

— Oh. da? întrebă Tuppence.

— Mereu la aceeași oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeași oră din zi. Se uită la ceasul de pe polița căminului. Se uită și Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece și zece. Da, în fiecare dimineață, la aceeași oră. Oftă. Oamenii n‑au înțeles… le‑am spus ce știam… dar nu m‑au crezut!

Tuppence se simți ușurată văzându‑l pe Tommy intrând pe ușă. Se ridică.

— Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre ușă și, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster.

— Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce pășeau în hol.

— Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări?

— Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i așa? Într‑un fel e tonic, să știi.

— De ce e tonic?

— Păi, la vârsta mea și cu aspectul îngrijit și ușor blazat, e plăcut să te gândești că poți fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal.

— Prostuțo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecțiune de braț. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă.

— Era foarte drăguță. O băbuță cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii.

— Bate câmpii?

— Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau așa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil.

— Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt și persoane nițel atinse, după cum sunt și altele perfect normale a căror singură problemă e bătrânețea. Totuși, părea drăguță.

— Oh, era drăguță, spuse Tuppence. Drăguță și foarte dulce. Mă întreb ce‑și închipuie exact și de ce.

Domnișoara Packard apăru brusc.

— La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea?

— Oh, da, am primit, mulțumesc.

— A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că ați venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Știu că domnișoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soția dumneavoastră.

— Cred că și asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence.

— Da, aveți dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta.

— Și așa exersează de câte ori poate, spuse Tommy.

— Sunteți foarte înțelegători, spuse domnișoara Packard.

— Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu?

— Oh, da, doamna Lancaster. Toți de aici ținem foarte mult la ea.

— E… e nițel ciudată?

— Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnișoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… așa sunt ele. Își închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exercițiu de imaginație, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist și tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuției. Asta n‑ar face‑o.

— Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în mașină. Cel puțin șase luni n‑o să trebuiască să mai venim.

Nu trebuiră să mai aștepte șase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătușa Ada muri în somn.