Cartile pe masa

CAP. I

— Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce și prefăcută, o voce cu intonații studiate, lipsită de impulsivi­tate și spontaneitate.

Hercule Poirot se întoarse și salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său.

In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiș­nuită.

S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neașteptată, deștepta în el o emoție de o rară calitate.

— Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el.

Amîndoi făcură o pauză, ca doi dueliști care se pregă­tesc de atac. Erau înconjurați de un elegant public londonez care murmura :

Incîntător, admirabil !

— Sînt adevărate minuni, nu-i așa ?

Acestea se petreceau la Expoziția Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Prețul de intrare : o guinee, în beneficiul spitalelor londoneze.

Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină E oare sezonul mort în lumea crimei? Sau trebuie să se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta.

— V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade.

O clipă, atenția domnului Shaitana fu prinsă de apariția unei încintătoare fete, avînd pe-o parte a capului între bucle, trei cornuri ale abundenței din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei :

— Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepție ? Am avut o mulțime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Și a adăugat : „La revedere și mulțumesc !". Săraca, probabil că era de la țară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea așa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana.

O mustață frumoasă... o foarte frumoasă mustață, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot.

— Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, își spuse detectivul hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenția.

întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenția și pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt și subțire, cu fața lungă și melancolică, sprîncenele foarte negre și accentuate, el arbora o mustață cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice.

Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară.

Orice englez cumsecade, simțea pofta să-i dea un picior undeva. Și văzîndu-l totdeauna bărbații spuneau :

Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat !

Dar soțiile, fiicele, surorile, mătușile, mamele și chiar bunicele lor, spuneau :

— Oh ! știi, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat și primește atît de bine !

Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă și deochiată, despre alții.

Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparținea altei națio­nalități demne de disprețul oricărui insular britanic.

Trei fapte erau sigure.

Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane.

Dădea recepții strălucite : mari serate, dineuri intime, macabre, respectabile sau pur și simplu excentrice. Inspăimînta puțin pe toată lumea.

De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni preciși. Lăsa impresia că știe o mulțime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simț al umo­rului.

Toți cei ce-l cunoșteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el.

In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfățișare ridicolă, Hercule Polrot.

— Va să zică, domnule Poirot, chiar și-un polițist are nevoie de distracție. Studiați arta în vacanță ?

Poirot surîse cu amabilitate.

— Constat, spuse el, că și dv. ați împrumutat trei ta­bachere la această expoziție.

Dl. Shaitana făcu un gest vag.

— Eh ! niște mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine

d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferință pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte.

— Aveți gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd.

— Chiar așa e.

Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colțurile buzelor se ridicară într-un rînjet, și sprîncenele sale desenară un unghi fantastic.

— Aș putea să vă arăt chiar cîteva specialități în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot.

— Aveți un „Muzeu negru”personal ?

— Eh ! — Dl. Shaitana își pocni degetele cu dispreț.

— Ceașca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoț de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunțișuri deacestea nu mă încurc. Nu colecționez decît piese rare

— Și ce înțelegeți dv. prin „piese rare”ale criminologiei, din punct de vedere artistic ?

D. Shaitana se aplecă înainte și puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunța cu un șuierat teatral:

— Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul își încreți ușor fruntea.

— Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana.

Scumpul meu prieten, dumneata și cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus.

Pentru dumneata, o crimă este chestie de obișnuința un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, și ca încheiere căci dumneata ești foarte priceput, un vinovat. Atare banalități, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc.

Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic și nu de excepții.

— Excepțiile ? repetă Poirot.

— Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinși, șireții, cel care reușesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială.

Trebuie să recunoști că e amuzant.

— Eu aș fi întrebuințat cu totul alt adjectiv...

— Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenție lui Poirot. Dacă aș organiza un mic dineu... un dineu ca să-ți prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ?

Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puțin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Ești liber ? Ce zi ți-ar conveni ?

— Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos.

• Foarte bine... atunci vineri. Vineri șaptesprezece. O clipă,

să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă.

— N-aș putea afirma același lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitația dv... nu., nu...

Shaitana îl întrerupse.

— Cred că mai degrabă aceasta îți rănește mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de polițist

Poirot răspunse rar :

— E foarte adevărat că atitudinea mea în fața crimei, este aceea a unui adevărat burghez.

— Și de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ți provoace desgust... atunci, îți împărtășesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist.

— Sînt de aceiași părere.

— Și atunci ? întrebă dl. Shaitana.

— Artistul dv. nu e totuși mai puțin, un asasin.

— Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecțiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ție, nu te gîndești decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­șele, să-1 bagi la închisoare și la nevoie săi atîrni lațul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat și să fie invitat la dineurile oame­nilor subțiri.

Poirot dădu din umeri.

— Oh ! nu sînt chiar așa de insensibil cum credeți, față cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca și cum aș admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii și mă păzesc să intru în cușcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiți-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los...

D. Shaitana isbucni în rîs.

— înțeleg. Și asasinul...

— Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă.

— Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecția mea de... tigri ?

— Dimpotrivă, aș fi încîntat.

— Ce bravură !

— Mă înțelegeți greșit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment.

Vreți cu orice preț să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecție de asasini.

- În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos".

- După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă.

Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic și spuse :

— Deci, pot conta pe d-ta pe vineri și Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulțumiri.

— Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniți exact la ora opt.

Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.

CAP. II

UN DINEU LA DL. SHAITANA

Ușa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfățișare distinsă deschise ușa lui Poirot. Apoi o închise cu discreție, abil, luă pardesiul și pălăria invitatului.

Cu voce slabă și fără expresie, îl întreabă :

• Pe cine să anunț, vă rog?

— Dl. Hercule Poirot.

Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise ușa și anunță:

— Dl. Hercule Poirot.

Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieși înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganță. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic și linia batjocoritoare a sprincenelor era și mai accentuată.

— îmi dați voie să vă prezint... O cunoașteți pe dna Oliver.

Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot.

D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane polițiste și istorii senzaționale.

Ia scrisese o mulțime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal și despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste și asasinatul din lăcomie.

Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu

d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna :

Ah ! dacă ar conduce o femeie Scotland Yardul". Ar avea o credință de neclintit în intuiția feminină.

În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moși și un păr cenușiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate.

într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită și părul strîns la ceafă într-un mare coc.

A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiță sau cu tot capul numai bucle ușor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc.

Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoștință o făcuse la un banchet literar.

— îmi dați voie să vă prezint pe șeful poliției, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoașteți, adăuga dl. Shaitana.

Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieși în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca fața sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război.

Șeful poliției Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului.

Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparență stîngace, de stupid aproape

— Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreți pentru o clipă într-un surîs, după care își reluă aspectul inexpresiv.

— Colonelul Race, continuă dl. Shaitana.

Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului.

Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura și întinderea activi­tății colonelului Race.

In prezent, Poirot înțelese și aprecie simțul umorului

pe care-l avea gazda sa.

— Ceilalți Invitați sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana.

Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt și un sfert.

In clipa aceea, ușa se deschise și maitre d'hotelul anunți)

— Doctorul Roberts.

Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor față de bolnavii săi.

Era un bărbat jovial .negricios și de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o ușoară calviție, tendință spre îngrășare și înfățișarea de doctor bine spălat și desinfectat.

Manierele lui alese, îți inspirau încredere. Simțeai că diagnosticul său va fi exact și tratamentul indicat, agreabil și folositor...

„Puțină șampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescența", în rezumat, un om de lume.

— Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd.

Îi strînse mîna gazdei sale și fu prezentat celorlalți invi­tați. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoștință cu Battle.

— Nu ești dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abține. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enților mei prea impresionabili. Ha ! rîa !

Ușa se deschise din nou.

— D-na Lorrimer.

D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede și pătrunzătoare.

— Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoștea de mai demult.

Maitre d'hotelul, continuă să anunțe :

— Maiorul Despard.

Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice ușoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race și începură să vorbească despre sport.

— Miss Meredith.

Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălțime mij­locie, toarte drăguță, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenușii și nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă.

— Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie.

Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase.

O lăsă pe Miss Meredith să-și bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot.

— Prietenul nostru respectă uzanțele, observa detecti­vul cu un surîs.

Tînăra fată aprobă : !

— Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulțumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoașteți pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalitățile acestea sînt un adevărat supliciu.

Ezită o clipă și reluă :

— Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ?

D-na Oliver vorbea cu d-l Robert și vocea el se auzi clar :

— Inutil să negi innuiția feminină, doctore femeile presimt o muțime de lucruri.

Uitînd cum era pieptănată, voi să-și ridice buclele de pe frunte și apoi, cu uimire, constată că avea coc.

— Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot

— Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea.

Miss Meredith încruntă sprîncenele.

— Și bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca șeful poliției

— Ba da, al Scotland Yardului.

— Și d-ta ?

— Eu ? i

— Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C.

— Domnișoară, mă faceți să roșesc.

Miss Meredith își apropie sprîncenele una de alta.

— Dl. Shaitana... începu ea și se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor.

— Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecție pentru crime. Fără îndoială, dorința sa este să discutăm despre acest subiect. Priviți-i pe d-na Oliver și d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă.

Miss Meredith scoase un suspin ușor.

— Ce om ciudat !

— Doctorul Roberts?

— Nu, dl. Shaitana.

Ea se cutremură și adăugă :

— Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu știi ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude.

— Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproșuri.

— Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental.

— Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot.

—Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată.

— Dineul său vă va place totuși, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent.

Ea îl privi cu un aer de neîncredere și apoi isbucni în rîs.

—-Sînteți plin de indulgență domnule Poirot.

— De ce nu

— Toți oamenii celebri mă intimidează.

— Nu vă intimidați domnișoară... Dimpotrivă, profitați de ocazie și scoateți din poșetă stiloul și carnetul de autografe.

— In ceea ce mă privește, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Și nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbații sînt cei care devorează romanele po­lițiste.

Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie.

— Vai ! ce n-aș da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă.

Maitre d'hotelul deschise larg ușile anunțînd :

— Dineul e servit.

Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios și servit la perfecție. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea și mai diabolic ca de obicei.

In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeți de ambele sexe.

La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între șeful de poliție Battle și maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer și d-l Roberts.

Acesta-i spuse lui Poirot în glumă.

— Sper că n-o să vi se permită să acaparați toată seara, singura domnișoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deți timpul, nu-i așa ?

— Aflați că sînt belgian, rectifică Poirot.

— Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-și aerul glumeț, doctorul Roberts adoptă un ton profesional și începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în fața sa.

D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot și începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate și criticile sale obiective. Discuția devie apoi în domeniul literaturii și apoi în cel al politicii internațio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată și de o inteligență superioară.

De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaște o otravă extraordinară și foarte rară.

— Ba da, currara.

— Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aș voi ceva inedit.

Maiorul Despard răspunse sec:

— Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele rețete, odinioară folosite de strămoșii lor.

— Aș fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi și alte Ingrediente. Ce pleașcă pentru exploratorii de odinioară ! întorși acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moșteniri, făcîndu-l să înghită cine știe ce drog necunoscut.

— Mai degrabă le veți găsi la oamenii civilizați, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparență Inofensivi și care produc maladii mor­tale.

— Rafinamentele acestea științifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver.

E ușor să amesteci toate numirile astea științifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai știu ce altceva. Secretara mea n-ar înțelege o boabă și cititorii mei nici atîta.

Ce părere aveți d-le Battle ?

— In viața reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilități, răspunse șeful poliției. De obicei toți se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buințare atît de comodă și care se poate procura atît de ușor.

— Prostii, d-le Battle. Vorbiți așa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiți decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă ați avea cel puțin o femeie...

— Dar avem...

— Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu niște căști ridicole și care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale.

— Femeile sînt foarte abile criminale, observă șeful poliției Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece și de o măestrie extraordinară.

Dl. Shaitana schiță un surîs :

— Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulțime de otrăvitoare nebă­nuite

— Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu.

— Deasemeni un doctor, are o mulțime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana.

— Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienții, o facem totdeauna din gre­șeală.

— Dacă aș vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana.

— Aș proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.