Cazul ofiterului nemultumit

Cazul ofiterului nemultumit de Agatha Christie

Maiorul Wilbraham ezită în fața ușii biroului domnului Parker Pyne pentru a citi, nu pentru prima dată, anunțul din ziarul de dimineață pe care îl adusese cu el. Era cât se poate de simplu: „Sunteți fericit? Dacă nu, consultați-l pe dl. Parker Pyne, 17 Richmond Street.”

Maiorul respiră adânc și intră brusc prin ușile batante care duceau la biroul din față. O tânără obișnuită își ridică privirea de la mașina de scris și se uită la el întrebătoare.

— Domnul Parker Pyne? Spuse maiorul Wilbraham roșind.

— Veniți pe aici, vă rog.

O urmă într-un alt birou unde se afla binevoitorul Parker Pyne.

— Bună dimineața, îi spuse domnul Pyne. Luați loc, dacă vreți. Și spuneți-mi acum ce pot face pentru dumneavoastră.

— Mă numesc Wilbraham începu celălalt.

— Maior, colonel? Întrebă domnul Pyne.

— Maior.

— Ah! Întors recent din străinătate? India? Africa de Est?

— Africa de Est.

— Frumoasă țară, cred. Așa deci, am venit din nou acasă – și nu vă place. Ăsta-i necazul?

— Aveți absolută dreptate. Deși, cum de știți…

Domnul Parker Pyne făcu un gest expresiv cu mina.

— Asta-i treaba mea. Știți, 35 de ani din viață mi i-am petrecut făcând statistici într-un birou guvernamental. Acum am ieșit la pensie și mi-a trecut prin cap să folosesc experiența pe care am câștigat-o într-un mod,inedit. Totu-i foarte simplu. Nefericirea poate fi clasificată în cinci capitole, vă asigur că nu mai mult. Odată cunoscută cauza unei maladii, remediul nu este chiar imposibil.

Mă aflu în postura unui medic. Acesta pune întâi diagnosticul bolii pacientului și apoi îi recomandă un tratament. Sunt cazuri când nici un tratament nu dă rezultat. Dacă se întâmplă așa, eu spun foarte cinstit că nu pot face nimic. Dar dacă preiau un caz, tratamentul este practic garantat.

Vă pot asigura, domnule Wilbraham, că 96 la sută din constructorii pensionați ai imperiului – cum îi numesc eu – sunt nefericiți. Ei schimbă o viață activă, o viață plină de responsabilitate, o viață cu posibile pericole pentru… Ce? Un trai strâmtorat, un climat sumbru și sentimentul general de a fi un pește pe uscat.

— Tot ce ați spus e adevărat, confirmă maiorul. Plictiseala mă doboară. Plictiseala și nesfârșita flecăreală despre chestiuni mărunte din localitate. Dar ce pot face? Pe lângă pensie mai am ceva bani. Am o căsuță drăguță lângă Cobham. Nu pot nici să vânez, nici să fac tir, nici să pescuiesc. Nu sunt însurat. Vecinii mei sunt cu toții oameni plăcuți, dar n-au nici o idee despre restul lumii, exceptând insula asta.

— Într-un cuvânt, viața vi se pare insipidă, spuse domnul Parker Pyne.

— Al naibii de banală.

— V-ar place emoțiile, chiar pericolul? Întrebă domnul Pyne.

Soldatul ridică din umeri.

— Nu există așa ceva în țara asta ca o conservă.

— Îmi pare rău, spuse domnul Pyne serios. Aici greșiți. Sunt multe pericole, multe lucruri palpitante aici, în Londra, dacă știi unde să le cauți. Ați văzut numai suprafața vieții noastre britanice, cea calmă, plăcută. Dar mai există și o altă fațetă. Dacă doriți, v-o pot arăta.

Maiorul Wilbraham îl privi gânditor. Domnul Parker Pyne parcă degaja ceva încurajator. Era solid, dar nu gras; avea un cap chel de mari proporții, ochelari cu multe dioptrii și ochi mici, jucăuși. Și mai avea o aură – o aură care-ți inspira încredere.

— V-aș avertiza totuși, continuă domnul Pyne, că există un element de risc.

Ochii soldatului se înviorară.

— E-n regulă, zise el. Și-apoi brusc: onorariul dumneavoastră?

— Onorariul meu este de 50 de lire plătite înainte. Dacă după o lună vă veți afla în aceeași stare de plictiseală, vă restitui banii.

Wilbraham se gândi.

— Destul de cinstit, spuse el, în cele din urmă. Sunt de acord. Vă dau un cec acum.

Tranzacția fu încheiată. Domnul Parker Pyne apăsă pe un buton de pe biroul său.

— Acum este ora unu, zise el. Am să vă rog să invitați o domnișoară la masă. Ușa se deschise. Ah, Madeleine, draga mea,să ți-l prezint pe maiorul Wilbraham, care dorește să te invite la masă.

Wilbraham clipi ușor, ceea ce nu era deloc de mirare. Fata care intrase în cameră era brunetă, languroasă, cu ochi minunați și gene lungi, negre, un ten perfect și o gură roșie, voluptuoasă. Îmbrăcămintea ei elegantă îi punea în valoare grația seducătoare a siluetei. Era perfectă din cap până-n picioare.

— Încântat, spuse maiorul Wilbraham.

— Domnișoara De Sara, o prezentă domnul Parker Pyne.

— Ce drăguț din partea dumneavoastră, murmură Madeleine De Sara.

— Am adresa dumneavoastră aici. Mâine dimineață veți primi alte instrucțiuni de la mine.

Maiorul Wilbraham și frumoasa Madeleine plecară.

La ora trei Madeleine se reîntoarse. Domnul Parker Pyne își ridică privirea.

— Ei bine? Întrebă el. Madeleine clătină din cap.

— E speriat de mine, spuse ea. Crede că-s o vampă.

— Așa m-am gândit și eu. Mi-ai urmat instrucțiunile? O întrebă Parker Pyne.

— Da. Am vorbit în voie despre cei de la mesele vecine. Tipul care-i place este blondă, cu ochi albaștri, ușor anemică, nu prea înaltă.

— Asta va fi ușor, conchise domnul Pyne. Adu-mi agenda B și să vedem ce avem în prezent în stoc. Parcurse cu degetul o listă, oprindu-se la un nume: Freda Clegg. Da, cred că Freda Clegg se potrivește de minune. Trebuie să discut despre asta cu doamna Oliver.

A doua zi, maiorul Wilbraham primi o notă cu următorul conținut: „Luni dimineața, la ora 11 mergeți la Eaglemont, Friars Lane, Hampstead și întrebați de domnul Jones. Vă veți prezenta ca venind din partea Companiei Navale Guava”.

Ascultător, în lunea următoare (care se întâmplă să fie în ziua în care băncile și majoritatea instituțiilor de afaceri erau închise), maiorul Wilbraham o porni spre Eaglemont, Friars Lane. Zic, o porni, dar n-ajunse niciodată acolo. Pentru că înainte de asta, se întâmplă ceva. Toată lumea, cu cățel și cu purcel, părea să se îndrepte spre Hampstead. Maiorul Wilbraham se rătăci în mulțime, se sufocă în metrou și descoperi cu greu pe unde venea Friars Lane.

Friars Lane era o înfundătură, un drum neîngrijit, plin de șanțuri, cu case pe fiecare parte, cu spatele la drum. Erau clădiri mari care cunoscuseră zile mai bune și fuseseră lăsate să cadă în paragină.

Wilbraham mergea uitându-se la numele pe jumătate șterse de pe cutiile poștale de la porți când, deodată, auzi ceva care-l făcu să-și încordeze atenția. Era un fel de gâlgâit, de strigăt pe jumătate înăbușit.

Zgomotul se repetă și, de data aceasta, putu recunoaște cu greutate cuvântul „ajutor!” Ieșea din zidul casei pe lângă care trecea.

Fără să ezite un moment, maiorul Wilbraham împinse poarta învechită și alergă fără zgomot pe aleea acoperită de buruieni. Acolo, în tufișuri, era o fată care se lupta ținută de doi negri uriași. Se lupta din răsputeri, învârtindu-se și lovindu-i cu picioarele. Un negru îi pusese mâna la gură, în ciuda eforturilor sale energice de a-și elibera capul.

Fiind ocupați să se lupte cu fata, niciunul dintre negri nu observă apropierea lui Wilbraham. Își dădură seama, prima dată, când o lovitură puternică în maxilar îl făcu pe bărbatul care o ținea pe fată de gură să se rostogolească de-a berbeleacul. Luat prin surprindere, celălalt îi dădu drumul fetei și se întoarse. Wilbraham era pregătit, încă o dată pumnul lui lovi și negrul se clătină și căzu. Wilbraham se îndreptă către primul bărbat care se apropia de el prin spate.

Dar cei doi încasaseră destul. Al doilea, care se rostogolise, se ridică și, după aceea, se repezi spre poartă. Tovarășul său îl urmă în fugă. Wilbraham porni după ei, dar se răzgândi și se întoarse spre fata, care stătea rezemată de un pom, gâfâind.

— O, vă mulțumesc! Abia rosti ea. A fost groaznic.

Maiorul Wilbraham vedea pentru prima dată pe cine salvase atât de prompt. Era o fată de vreo 21 de ani, blondă și cu ochii albaștri, destul de drăguță.

— Dacă n-ați fi venit! Se plângea ea.

— Lasă, lasă, spuse Wilbraham cu blândețe. Totul e în regulă acum. Cred, totuși c-ar fi mai bine să plecăm de aici. S-ar putea ca indivizii ăia să se întoarcă.

Un zâmbet slab se ivi pe buzele fetei.

— Nu cred… După felul în care i-ați lovit. O, a fost splendid din partea dumneavoastră!

Maiorul Wilbraham se înroși din cauza căldurii din privirea ei admirativă.

— Nu face nimic, abia putu să spună. Mi-au dat de furcă în plină zi. Și doamna a fost agresată. Aveți grijă, dacă mă luați de braț, puteți merge? Știu c-a fost un șoc puternic.

— Mă simt bine acum, spuse fata. Totuși, îl luă de brațul pe care i-l oferise. Nu era încă prea sigură pe picioare. Privi înapoi la casă în timp ce ieșeau pe poartă. Nu înțeleg, murmură ea. Evident, este o casă părăsită.

— Părăsită, foarte adevărat, fu de acord maiorul, după ce privi ferestrele oblonite și alura ei generală de paragină.

— Și totuși este Whitefriars. Ea arătă spre un nume pe jumătate șters de pe poartă. Și Whitefriars era locul unde urma să mă duc.

— Nu te mai gândi la nimic acum, zise Wilbraham. Într-un minut, două vom putea găsi un taxi. Apoi, ne vom duce undeva să bem o ceașcă de cafea.

În capătul străzii dădură peste un loc mai frecventat și, din fericire, un taxi tocmai dusese pe cineva la una din case. Wilbraham îl chemă, îi dădu o adresă și se urcară în mașină.

— Nu încercați să vorbiți, își certă el însoțitoarea. Doar relaxați-vă. Ați trecut printr-o întâmplare nefericită. Ea îi zâmbi recunoscătoare.

— Dar să mă prezint, numele meu este Wilbraham.

— Al meu este Clegg – Freda Clegg.

Zece minute mai târziu, Freda sorbea din cafeaua fierbinte, uitându-se cu duioșie peste măsuță la salvatorul ei.

— Mi se pare că a fost un vis, zise ea. Un vis urât. Se cutremură. Și numai cu puțin timp în urmă vroiam să se întâmple ceva, orice! O, nu-mi plac aventurile.

— Spuneți-mi cum s-a întâmplat.

— Ei bine, ca să înțelegeți exact, cred că va trebui să vorbesc o mulțime despre mine.

— Un subiect excelent, spuse Wilbraham, înclinând din cap.

— Sunt orfană. Tatăl meu a fost căpitan de marină și-a murit când aveam opt ani. Mama a decedat acum trei ani. Lucrez în City. Sunt funcționară la „Vacuum Gas Company”. Într-o seară, săptămâna trecută, un domn m-a așteptat să mă întâlnească când m-am întors acasă. Era un avocat, un domn Reid, din Melbourne.

Era foarte politicos și mi-a pus câteva întrebări privitoare la familia mea. Mi-a explicat că-l cunoscuse pe tatăl meu cu mulți ani în urmă. De fapt, intermediase câteva afaceri legale pentru el. Apoi mi-a spus care era obiectul vizitei sale: „Domnișoară Clegg, am motive să cred că ați putea beneficia de pe urma tranzacției financiare pe care a făcut-o tatăl dumneavoastră cu câțiva ani înainte de a muri.” Am fost, desigur, foarte surprinsă. „Este puțin probabil ca să fi auzit vreodată ceva despre treaba asta. Cred că John Clegg n-a luat niciodată în serios afacerea. Totuși, aceasta s-a materializat pe neașteptate, dar mă tem că orice pretenție din partea dumneavoastră ar depinde de anumite documente pe care ar trebui să le posedați. Aceste hârtii fac parte din averea tatălui dumneavoastră și, desigur, e posibil ca ele să fi fost distruse, socotindu-se că erau lipsite de valoare. Ați păstrat ceva din actele tatălui?”

I-am explicat că mama a ținut diferite lucruri ale tatălui meu într-o ladă veche de marinar. Mă uitasem prin ea, la întâmplare, dar nu descoperisem nimic interesant.

El a spus zâmbind: „Nu prea ați putea să vă dați seama de importanța acestor documente”. Și-atunci m-am dus la cufăr, am scos cele câteva documente pe care le conținea și i le-am adus. Se uită la ele, dar declară că îi era imposibil să spună în fugă ce putea sau ce nu putea avea legătură cu problema. El a vrut să le ia și să-mi comunice dacă găsea ceva.

Cu ultima poștă de sâmbătă am primit o scrisoare de la ei în care îmi propunea să vin la casa asta să discutăm despre afacere. Mi-a dat adresa: Whitefriars, Friars Lane, Hampstead. Trebuia să ajung la unsprezece fără un sfert în dimineața aceasta.

Am întârziat puțin până am găsit locul. Am intrat pe poartă și m-am îndreptat repede spre casă când, deodată, cei doi bărbați îngrozitori au sărit la mine din tufișuri. N-am avut timp să strig. Unul mi-a pus mâna la gură. Mi-am smuls capul din încleștare și am țipat după ajutor. Spre norocul meu m-ați auzit. Dacă n-ați fi fost dumneavoastră… Se opri.

Privirea ei era mai elocventă decât cuvintele.

— Mă bucur că s-a întâmplat să fiu în preajmă. Pe cinstea mea aș da orice să pun mâna pe cele două brute. Cred că nu le-ați mai văzut niciodată înainte?

Ea dădu negativ din cap.

— Ce credeți că înseamnă toate acestea?

— E dificil de spus. Dar un lucru pare destul de sigur. E ceva pe care cineva vrea să-l ia dintre hârtiile tatălui dumneavoastră. Acest om Reid v-a spus o poveste gogonată ca să aibă prilejul să le examineze. Evident, ceea ce caută n-a găsit acolo.

— O! Spuse Freda. Acum îmi dau seama. Când m-am întors acasă sâmbătă, mi s-a părut că s-a umblat prin lucrurile mele. Ca să vă spun drept, am bănuit că proprietăreasa mea a scotocit prin cameră din curiozitate. Dar acum…

— Depinde de asta, e clar. Cineva a pătruns în cameră și a căutat printre lucruri fără să găsească ce-l interesa. A bănuit că știați valoarea documentului, oricare ar fi fost acesta și că-l aveați în permanență la dumneavoastră. Așa că a pus la cale acest atac. Dacă l-ați fi avut, vi l-ar fi luat. Dacă nu, v-ar fi ținut prizonieră, încercând să vă facă să spuneți unde este ascuns.

— Dar ce-ar putea fi? Se întrebă Freda.

— Nu știu. Dar trebuie să fie ceva care merită din moment ce merge atât de departe.

— Nu prea pare posibil.

— O, nu știu. Tatăl dumitale a fost marinar. A umblat prin locuri îndepărtate. S-ar fi putut să dea peste un lucru a cărui valoare n-a cunoscut-o niciodată.

— Chiar credeți cu adevărat?

Obrajii palizi ai fetei se înroșiră de emoție.

— Cred cu siguranță. Problema este ce facem în continuare? Presupun că nu vreți să vă duceți la poliție.

— O, nu, vă rog.

— Mă bucur că spuneți asta. Nu văd ce-ar putea face poliția și v-ar cauza numai neplăceri. Acum vă propun să-mi permiteți să vă invit undeva la masă și apoi să vă însoțesc acasă ca să fiu sigur că ajungeți nevătămată. Acolo, am putea căuta documentul. Pentru că, știți, trebuie să fie undeva.

— S-ar fi putut ca tata să-l distrugă el însuși.

— Se poate, desigur, dar ceilalți, după cum se vede, nu cred asta, ceea ce ne dă și nouă speranțe.

— Ce credeți c-ar putea fi? O comoară ascunsă?

— Pe cinstea mea, s-ar putea! Exclamă maiorul Wilbraham, cu euforie copilărească. Dar acum, domnișoară Clegg, să luăm prânzul.

S-au simțit bine, luând masa împreună. Wilbraham i-a povestit Fredei totul despre viața lui în Africa de Est. I-a descris vânători de elefanți și fata a fost emoționată. După ce terminară, el insistă s-o ducă acasă cu taxiul.

Locuința ei se afla lângă Notting Hill Gate. Când au ajuns acolo, Freda avu o scurtă conversație cu proprietăreasa ei. Se reîntoarse la Wilbraham și-l conduse la etajul al doilea, unde avea un dormitor mic și o sufragerie.

— Este exact cum ne-am închipuit, spuse ea. Un bărbat a venit sâmbătă dimineața să instaleze un nou cablu electric; el i-a spus proprietăresei că era o defecțiune la firele din camera mea. A rămas aici câtva timp.

— Arată-mi cufărul tatălui tău, spuse Wilbraham.

Freda îi arătă o cutie din aluminiu.

— Vezi, e goală, spuse ea ridicându-i capacul. Soldatul dădu din cap gânditor.

— Nu mai sunt hârtii în altă parte?

— Sunt sigură că nu mai sunt. Mama ținea totul aici.

Wilbraham examina interiorul lăzii. Deodată scoase o exclamație: „Este o tăietură în căptușeala lăzii”, își băgă mâna cu grijă, pipăind locul. Se auzi un ușor foșnet. „Ceva a alunecat jos, în spatele căptușelii”.

După o clipă scoase ceea ce găsise: o bucată de hârtie murdară, îndoită de mai multe ori. O puse pe masă și o netezi; Freda se uita peste umărul lui. Îi scăpă o exclamație de dezamăgire.

— E doar o groază de semne ciudate.

— Dar cum, lucrul e în swahili. Numai în swahili! Strigă maiorul Wilbraham. Să știi că e dialectul local est-african.

— Extraordinar! Spuse Freda. Atunci, îl poți citi?

— Oarecum. Dar ce lucru uimitor. Duse hârtia la fereastră.

— Înseamnă ceva? Întrebă Freda pe un ton tremurat.

Wilbraham îl parcurse de două ori și apoi se întoarse spre fată.

— Ei bine, spuse el râzând, aici e comoara ta ascunsă!

— O comoară ascunsă? Vorbești adevărat? Vrei să spui aur spaniol, un galion scufundat, ceva de felul ăsta?

— Poate că nu e chiar așa de romantic. Dar se apropie. Hârtia asta indică ascunzătoarea unei cantități de fildeș.

— Fildeș? Se minună fata.

— Da, de la elefanți. Există o lege în legătură cu numărul de asemenea animale pe care ai dreptul să le împuști. Un anumit vânător a încălcat legea asta pe scară mare. Erau pe urmele sale și el a ascuns marfa. E 0 cantitate uriașă și documentul oferă indicații destul de clare cum s-o găsești. Uite ce e. Noi, amândoi, trebuie să ne ducem după ea.

— Crezi că valorează mulți bani?

— O mică avere frumușică pentru tine.

— Dar cum a ajuns hârtia asta printre lucrurile tatălui meu?

Wilbraham ridică din umeri.

— Poate că tipul respectiv era pe moarte sau așa ceva. Poate că a scris totul în swahili, în semn de precauție, după care i l-a dat tatălui tău, care, probabil, se împrietenise cu el în vreun fel. Tatăl tău, neputând să-l citească, nu i-a acordat nici o importanță. E doar o supoziție din partea mea, dar aș zice că nu-i departe de adevăr.

Freda oftă.

— E formidabil de palpitant!

— Problema este – ce să facem cu prețiosul document, spuse Wilbraham. Nu-mi place să-l las aici. Ei s-ar putea întoarce să mai caute încă o dată. Nu știu dacă vrei să mi-l încredințezi mie?

— Ba da, cum nu. Însă, n-ar fi periculos pentru tine? Se cutremură ea.

— Sunt tare ca oțelul, spuse Wilbraham sigur pe el. Nu trebuie să-ți faci griji în privința mea. Împături hârtia și o puse în portmoneu. Pot să trec pe aici mâine seară? Întrebă el. Până atunci pregătesc un plan și caut locurile pe harta mea. La ce oră te întorci din City?

— Pe la șase și jumătate.

— Excelent, vom pune țara la cale și după aceea, poate, îmi permiți să te invit la cină. Trebuie să sărbătorim. La revedere, deci. Pe mâine la șase și jumătate.