Cazul servitoarei perfecte

Cazul servitoarei perfecte de Agatha Christie

— Oh, vă rog, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă?

S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de vreme ce Edna, mica servitoare de la Miss Marple, stătea de fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment.

Recunoscând, totuși, obișnuința, Miss Marple spuse prompt:

— Desigur, Edna. Vino și închide ușa. Despre ce e vorba?

Închizând ascultătoare ușa, Edna păși în cameră, împături colțul șorțului ei între degete și înghiți de câteva ori.

— Zi, Edna! Spuse Miss Marple încurajatoare.

— Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verișoara mea, Gladdie. Știți, și-a pierdut slujba.

— Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul cel mare, nu-i așa, la domnișoara… Doamna. Skinner?

— Da, doamnă, exact, doamnă. Și Gladdie este foarte necăjită din cauza asta, grozav de necăjită.

— Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuși, nu-i așa?

— Așa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul așezată, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dar, întotdeauna, ea a fost cea care a anunțat că pleacă, știți!

— Și de data aceasta e invers? Întrebă Miss Marple scurt.

— Da, doamnă, și asta a supărat-o pe Gladdie de groază.

Miss Marple arăta ușor surprinsă. Își amintea de Gladys, care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în „zilele ei libere”, ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament foarte echilibrat.

Edna continuă:

— Să vedeți, doamnă, cum s-a întâmplat – cum consideră domnișoara Skinner.

— Cum consideră domnișoara Skinner? Întrebă Miss Marple cu răbdare.

De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga tărășenie.

— Oh, doamnă, a fost așa un șoc pentru Gladdie. Știți, una din broșele domnișoarei Emily a dispărut și s-a făcut atâta caz și zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui nu-i place să i se întâmple așa ceva; este îngrijorător, doamnă, știți ce vreau să spun. Și Gladdie a ajutat să se cerceteze peste tot și domnișoara Lavinia spunea că se duce la poliție să anunțe și atunci broșa a apărut: căzuse în spatele sertarului de la toaletă și Gladdie a fost foarte mulțumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart și domnișoarei Lavinia îi sări țandăra s-o dea afară și i-a spus lui Gladdie că-i dă un preaviz de o lună. Și Gladdie crede că nu e vorba de o farfurie, că domnișoara Lavinia se folosește de asta ca un pretext și că trebuie să fie din cauza broșei și că ele își închipuie că ea a luat-o și a pus-o înapoi când s-a amenințat cu poliția, și Gladdie n-ar face un asemenea lucru, n-ar face niciodată. Și crede că zvonul se va răspândi și va fi împotriva ei și ăsta-i un lucru foarte serios pentru o fată, după cum știți, doamnă.

Miss Marple încuviință. Deși nu-i plăcea în mod deosebit Gladys, cea dată afară și care avea propriile ei opinii, era aproape sigură de cinstea perfectă a fetei și-și putea prea bine imagina că afacerea trebuie să o fi necăjit.

Edna spuse pe un ton rugător:

— Se poate, doamnă, să faceți ceva în legătură cu asta?

— Spune-i să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. Dacă nu a luat ea broșa, fapt de care sunt sigură, atunci n-are nici un motiv să fie necăjită.

— Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată.

Domnișoara Marple spuse:

— Am… Am… Să mă duc acolo după-amiază. Am să vorbesc cu domnișoara Skinner.

— Oh, vă mulțumesc, doamnă, spuse Edna.

Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, Înconjurată de pădure și de un parc. De când se dovedise de neînchiriat și de nevândut după cum era, un întreprinzător speculativ îl împărțise în patru apartamente cu un sistem central de încălzire și cu folosirea „domeniului” în comun de către chiriași. Experimentul fusese satisfăcător. O bătrână doamnă bogată și excentrică împreună cu camerista ei ocupau un apartament. Bătrâna doamnă avea o pasiune pentru păsări și întreținea în fiecare zi o adunare a înaripatelor la mese. Un judecător indian la pensie și soția sa au închiriat un al doilea. Un cuplu foarte tânăr, recent căsătorit, l-a ocupat pe al treilea și cel de al patrulea fusese luat, numai cu două luni în urmă, de două tinere pe nume Skinner. Chiriașii erau în relații foarte distante unii cu alții, întrucât nu aveau nimic în comun. Proprietarul fusese auzit spunând că acesta era un lucru excelent. El se temea de prietenii, urmate de certuri și plângerile de rigoare ce i s-ar fi adresat.

Miss Marple îi cunoștea pe toți chiriașii, deși nu știa pe niciunul dintre ei prea bine. Domnișoara Skinner, cea mare, domnișoara Lavinia era ceea ce se poate spune membrul conducător al firmei. Domnișoara Emily, cea mică, își petrecea majoritatea timpului în pat, suferind de variate boli care, în opinia celor din St. Mary Mead, erau mai mult imaginare. Numai domnișoara Lavinia credea cu toată devoțiunea în martiriul și răbdarea cu care suferea sora sa și alerga pe dată, bătând satul de la un capăt la altul, după comisioane și lucruri pe care „sora mea și le dorește deodată”.

În St. Mary Mead se credea că, dacă domnișoara Emily suferea pe jumătate pe cât susținea, ar fi trimis de mult după doctorul Haydock. Dar domnișoara Emily, când i se sugera acest lucru, își închidea ochii cu un aer superior și murmura că în cazul ei nu era ușor – cei mai buni specialiști din Londra fuseseră derutați – și un nou venit minunat în breaslă îi prescrisese cel mai modern tip de tratament și ea spera cu adevărat că starea sănătății i se va ameliora mulțumită acestuia. Nici un medic generalist nu-i putea deloc înțelege cazul.

— După părerea mea, spunea sincera domnișoară Hartnell, ea e foarte înțeleaptă că nu-l cheamă. Dragul de el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită i-ar putea spune că n-are nimic, să se dea jos din pat și să nu mai facă atâta caz! I-ar face foarte mult bine!

Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnișoara Emily continuă, așadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare cu cutiuțe pline de pastile ciudate și să respingă aproape tot ce i se gătea și să ceară altceva – de obicei ceva dificil și care nu era la îndemână de obținut.

Ușa i-o deschise domnișoarei Marple, Gladdie care arăta mai deprimată decât ar fi crezut vreodată Miss Marple că e capabilă. În sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese împărțită în sală de masă, salon, baie și coșul de rufe pentru servitoare), domnișoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe Miss Marple.

Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă de vreo cincizeci de ani. Avea o voce arțăgoasă și o purtare repezită.

— Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat… Se simte rău astăzi, biata de ea. Spera să vă vadă, ceea ce ar reconforta-o, dar sunt momente când nu se simte în stare să vadă pe nimeni. Draga de ea, e tare răbdătoare.

Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele era principala temă de conversație în St. Mary Mead, așa încât nu-i fu greu să dirijeze discuția în direcția asta. Miss Marple spuse că auzise că fata aia drăguță, Gladys Holmes, urma să plece.

Domnișoara Lavinia îi confirmă spusele.

— De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, știți. Nu putem permite așa ceva.

Miss Marple oftă și-și dădu cu părerea că toți trebuie să ne obișnuim astăzi cu lucruri de-astea. E atât de greu să faci servitoarele să vină la țară. Credea domnișoara Skinner că era într-adevăr bine să se despartă de Gladys?

— Știu că e greu să găsești servitoare. Încuviință domnișoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni dar nici nu mă mir – se ceartă tot timpul, jazz toată noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu știe cum se ține o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Și apoi, familia Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea judecătorului și dorința lui de a i se pregăti Chota Hazri*1, cum îi zice el, la ora șase dimineața și doamna Larkin care e mereu nemulțumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar după mine este o femeie foarte dezagreabilă și o înfruntă pe bătrâna doamnă.

— Atunci, nu credeți că ar trebui să reveniți asupra deciziei în privința Gladysei? E o fată tare bună. Îi cunosc întreaga familie; oameni foarte cinstiți și de calitate.

Domnișoara Lavinia se împotrivi:

— Am motivele mele, spuse ea dându-și importanță.

Miss Marple murmură:

— V-a lipsit o broșă, am auzit…

— Cine-a trăncănit? Îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt aproape sigură că ea a luat-o. Și apoi s-a speriat și a pus-o la loc, dar, vedeți, nu poți spune nimic dacă nu ești sigur. Schimbă subiectul. Veniți s-o vedeți pe domnișoara Emily, Miss Marple. Sunt sigură c-o să-i facă bine.

Miss Marple o urmă docilă la o ușă, unde domnișoara Lavinia bătu, fu invitată să intre și-și introduse musafira în cea mai bună cameră din apartament în care lumina nu pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate trase. Domnișoara Emily stătea culcată în pat, bucurându-se, după toate aparențele, de penumbră dar și de suferințele sale nedefinite.

Lumina slabă o făcea să pară o ființă subțire, cu o alură imprecisă, cu o grămadă de păr blond-cenușiu neîngrijit în jurul capului, din care se desprindeau cârlionți, totul arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s-ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un miros de apă de colonie, biscuiți râncezi și camfor.

Cu ochii pe jumătate închiși și cu o voce slabă, subțiratică, Emily Skinner le explică că era „una din zilele ei proaste”.

— Cel mai rău lucru când ești bolnav e faptul că îți dai seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnișoara Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine. Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar dacă ai umple sticla cu apă fierbinte așa cum îmi place – dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă nu e suficient de plină, se răcește imediat!

— Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puțin.

— Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus*2 în casă, nu-i așa, nu, nu contează. Pot și fără asta. Niște ceai slab și o feliuță de lămâie – n-avem lămâi? Chiar? Nu pot să beau ceai fără lămâie. Cred că laptele s-a tăiat puțin azi dimineață. M-a făcut să nu mai am chef să-mi pun lapte în ceai. Nu contează. Pot să trăiesc și fără ceaiul meu. Numai că mă simt atât de slăbită. Se spune că stridiile sunt hrănitoare. Mă întreb dacă aș încerca câteva. Nu, nu, prea multă bătaie de cap să le cumperi la ora asta înaintată. Pot să rabd până mâine.

Lavinia ieși din cameră murmurând ceva incoerent despre dusul cu bicicleta până în sat.

Domnișoara Emily zâmbi alene musafirei sale și sublinie că nu-i plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap.

Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că misiunea sa eșuase.

Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea Gladysei circulau deja în sat.

La poștă, domnișoara Wetherby o abordă:

— Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se spune că este binevoitoare, sobră și respectabilă, dar nu se arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! Mă tem că e ceva în legătură cu broșa. Cred că trebuie să fie ceva în chestia asta, știi, deoarece nimeni nu dă drumul azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi foarte greu să găsească pe alta. Fetele, pur și simplu, nu se duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să găsească pe altcineva și atunci, poate, sora aia teribil de ipohondră se va da jos din pat și va pune mâna să facă ceva!

Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că domnișoarele Skinner angajaseră, de la o agenție, o servitoare nouă, care, după toate relatările, era un model de cinste și virtute.

— O recomandare după trei ani de slujbă, foarte călduroasă, preferă provincia și cere un salariu mai mic decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc.

— Chiar, adevărat? Întrebă Miss Marple căreia i se aduseră la cunoștință aceste detalii de către domnișoara Lavinia în magazinul negustorului de pește.

— Pare prea bună ca să fie adevărat.

Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de cinste și virtute s-a răzgândit în ultima clipă și nu a mai sosit.

Niciunul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuși, și satul luă cunoștință de comoara domestică pe nume Mary Higgins care trecu prin localitate în taxi spre conacul cel vechi. Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. O femeie cu o înfățișare foarte respectabilă, foarte corect îmbrăcată.

La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei sărbători în parohie (la care cine vroia își vindea lucruri), Mary Higgins deschise ușa. Era, cu siguranță, o servitoare cu un aer superior, cam de vreo patruzeci de ani, cu păr negru lins, obraji roșii, o siluetă plinuță, mascată discret în negru cu un șorț alb și bonetă – „exact tipul de servitoare bună, de modă veche”, cum explică mai târziu Miss Marple și cu vocea potrivită, amabilă, respectuoasă, atât de diferită de accentele tari, nazale ale vocii Gladysei.

Domnișoara Lavinia arăta mult mai puțin hărțuită ca de obicei și, deși a regretat că n-a putut să-și ia și ea un stand, din cauza grijii pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, totuși participă cu o sumă frumușică și a promis să contribuie cu seturi de sugative și șosete pentru bebeluși.

Miss Marple comentă alura ei de bunăstare.

— Simt că-i datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de mulțumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary este cu adevărat o comoară. Gătește bine, servește frumos la masă și păstrează, cu scrupulozitate, curățenia în micul nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Și se poartă minunat cu Emily!

Miss Marple întrebă imediat de Emily.

— Oh, draga de ea. S-a simțit foarte rău din cauza vremii, în ultimul timp. N-are; încotro, asta-i, câteodată face puțin lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva și, apoi, când e servită, spune că nu poate să mănânce acum și apoi vrea din nou, după jumătate de oră și totul s-a răcit și trebuie reîncălzit, Asta cere muncă, nu glumă, dar, din fericire, Mary nu le pune la inimă. E obișnuită să îngrijească invalizi, așa zice, și-i înțelege. Este mare lucru.

— Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple.

— Chiar așa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns la o rugăciune.

— Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse Miss Marple. Aș fi, aș fi puțin atentă, dacă aș fi în locul tău.

Lavinia Skinner nu prinse nuanța din această remarcă. Ea spuse:

— Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu știu ce m-aș face dacă ar pleca.

— Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, adăugă Miss Marple și o privi cu înțeles pe gazda sa.

Domnișoara Lavinia spuse:

— Când nu ai griji gospodărești, asta îți ia așa o greutate de pe inimă, nu-i așa? Cum se poartă micuța Edna?

— Se descurcă destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar eu știu totul despre Edna pentru că e o fată din sat.

Când ieși în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton ridicat:

— Ai lăsat compresa asta să se usuce… Doctorul Allerton a spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. Bine, bine, las-o. Vreau o ceașcă cu ceai și un ou fiert… Fiert numai trei minute și jumătate, ține minte și trimite-o pe domnișoara Lavinia la mine.

Mary cea eficientă apăru din dormitor și îi spuse Laviniei: „Domnișoara Emily vă cheamă, doamnă”, deschise ușa pentru Miss Marple, o ajută să-și pună haina și-i înmână umbrela în maniera cea mai ireproșabilă.

Miss Marple luă umbrela, o scăpă, încercă s-o ridice și îi căzu geanta care se deschise. Mary, politicoasă, adună diferite flecuștețe – o batistă, un carnețel cu adrese, un portmoneu de piele demodat,doi șilingi, trei penny și o bucată de baton dulce de mentă, în dungi.

Miss Marple primi ultimul obiect cu oarecare jenă.

— Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băiețelului doamnei Clement. El îl sugea și-mi amintesc că mi-a luat geanta să se joace cu ea. El trebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de lipicios așa?

— Să-l iau, doamnă?

— Oh, dacă vrei? Mulțumesc foarte mult.

Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară și după ce o primi, Miss Marple exclamă încântată:

— Ce noroc că nu s-a spart.

După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la ușă ținând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o expresie deosebită pe față.

Timp de zece zile, St. Mary Mead a trebuit să îndure, să audă calitățile comorii domnișoarei Lavinia și a domnișoarei Emily.

În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet.

Mary, modelul de cinste și virtute dispăruse! Patul ei era neatins și ușa din față a fost găsită dată la perete. Se strecurase în liniște, în timpul nopții.

Și nu numai Mary lipsea! Două broșe și cinci inele ale domnișoarei Lavinia, trei inele, un pandantiv, o brățară și patru broșe ale domnișoarei Emily lipseau de asemenea!

Era începutul catastrofei.

Tânăra doamnă Devereux își pierduse diamantele pe care le ținea într-un sertar deschis, ca și niște blănuri de valoare primite ca dar de nuntă. Judecătorului și soției sale li se luaseră bijuterii și o anumită sumă de bani. Doamna Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că avea niște bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ținea și o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. Fusese seara liberă a Janettei și stăpâna sa obișnuia să se plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările și presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate apartamentele!

Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacție cam deplasată în St. Mary Mead. Domnișoara Lavinia se lăudase atât de mult cu miraculoasa ei Mary. „Și tot timpul ăsta, dragă, fusese o hoață obișnuită!” spuneau oamenii.

Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary dispăruse în neant, dar agenția, care o trimisese și garantase recomandările, se alertă când descoperi că Mary Higgins, care le ceruse de lucru și ale cărei recomandări fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia liniștită într-un loc prin Cornwall.

— Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Și dacă vreți să știți de la mine, femeia asta lucrează cu o bandă. S-a mai întâmplat un caz de același fel în Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost găsite niciodată și nici ea n-a fost prinsă. Totuși, stăm mai bine decât cei din Much Burham!

Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine.

Totuși, săptămânile treceau și Mary Higgins rămânea triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack*3 își dublă energia care-i lipsea numelui său.

Domnișoara Lavinia plângea tot timpul. Domnișoara Emily era așa de tulburată și se îngrijoră atât de mult de starea ei, încât trimise imediat după doctorul Haydock.

Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el despre bolile de care pretindea că suferă domnișoara Emily, dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Știri satisfăcătoare se răspândiră totuși în legătură cu asta, prin domnul Meek, asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea doamnei Price-Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock prescrisese un amestec de asafoetidă*4 și valeriană care, potrivit domnului Meek, era remediul universal pentru soldații ce simulează boli!

Curând după aceea, s-a aflat că domnișoara Emily, fără să renunțe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat că în starea de sănătate în care se afla simțea că e de datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce înțelegea cazul ei. Era bine și pentru Lavinia, spunea ea.

Apartamentul a fost subînchiriat.

Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată și agitată, făcu o vizită poliției din Much Burham și întrebă de inspectorul Slack.

Inspectorului Slack nu-i plăcea de Miss Marple. Dar era conștient că șeful poliției, colonelul Melchett nu-i împărtășea opinia. De aceea, cam bombănind o primi.

— Bună ziua, Miss Marple, Cu ce vă pot fi de folos?

— Oh, dragă, mă tem că te grăbești, spuse Miss Marple.

— O groază de treabă, dar îmi puteți răpi câteva momente, spuse inspectorul Slack.

— Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ți pot explica pe înțeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? Nu, poate pentru dumneata nu e. Dar știi, nefiind educată în stil modern, am avut o guvernantă, care mă învăța datele despre regii Angliei și cunoștințe generale și cum se fac acele de cusut și chestii de astea. La grămadă, înțelegi, nu te învăța să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. Este vorba de fata domnișoarei Skinner, Gladys, pe care o cunoști.

— Mary Higgins, spuse inspectorul Slack.

— Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys Holmes, o fată cam impertinentă și cam prea plină de ea, dar, de fapt, foarte cinstită și este foarte important ca acest lucru să fie recunoscut.

— Nu-i nici o plângere împotriva ei până acum, după câte știu, spuse inspectorul.

— Nu, știu că nu este nici o plângere, dar asta este partea proastă. Pentru că, vedeți, oamenii continuă să creadă anumite lucruri. Oh, dragă… Știu că mă exprim rău. Ceea ce de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o găsim pe Mary Higgins.

— Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveți vreo idee în privința asta?

— Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos?

— Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă pentru noi. Își făcea toată treaba cu mănuși de cauciuc sau cu mănuși de servitoare, se pare. Și ea a fost foarte precaută… A șters toate lucrurile din dormitorul ei și de pe chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată casa.

— Dacă ați avea amprentele ei, asta v-ar ajuta?

— S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland Yard. Nu e prima ei lovitură, aș zice!

Miss Marple încuviință încurajată. Își deschise geanta și scoase o mică cutie de carton. Înăuntru, învelită în vată era o oglinjoară.

— Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare… Ea a atins o substanță extrem de lipicioasă o clipă mai înainte.

Inspectorul Slack se uita uluit.

— I-ați luat amprentele în mod intenționat?

— Desigur.

— Atunci o bănuiați?

— Ei bine, știți, m-a uimit că era puțin prea bună ca să fie adevărată. De fapt, i-am și spus domnișoarei Lavinia. Dar ea, pur și simplu, nu a reținut aluzia! Știi, inspectore, mă tem că nu cred în modele de cinste și demnitate. Majoritatea dintre noi avem defectele noastre… Și slujba în gospodărie le scoate la iveală foarte repede.

— Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-și, mă simt obligat față de dumneavoastră, cu siguranță. Le vom trimite la Scotland Yard și vom vedea ce au de spus.

El se opri. Miss Marple își lăsase capul puțin pe o parte și-l privea cu mult subînțeles.

— Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauți puțin mai aproape?

— Ce vreți să spuneți, Miss Marple?

— E foarte dificil de explicat, dar când dai peste un lucru deosebit îl observi. Deși, adesea, lucruri deosebite pot fi doar niște fleacuri. Știți, am simțit asta tot timpul; vreau să zic despre Gladys și broșă. Ea este o fată cinstită; ea nu a luat broșa. Atunci de ce a crezut domnișoara Skinner că a luat-o? Domnișoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe fată să plece când aceasta era o servitoare bună și servitoarele sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, știți. Așa că m-am întrebat. M-am tot întrebat. Și am observat un alt lucru deosebit! Domnișoara Emily este ipohondră, dar este prima ipohondră care nu a trimis după vreun doctor imediat. Ipohondrilor le plac doctorii. Domnișoarei Emily nu.

— Unde vreți să ajungeți, Miss Marple?

— Ei bine, știți, vreau să vă sugerez că domnișoara Lavinia și domnișoara Emily sunt persoane speciale. Domnișoara Emily își petrece aproape tot timpul într-o cameră întunecată și dacă părul ăla nu-i o perucă, atunci eu îmi înghit propria mea meșă de la spate! Și ceea ce vreau să spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, cu părul cărunt, suferindă să fie una și aceeași cu femeia brunetă, îmbujorată și plinuță. Și nimeni din câte știu nu le-a văzut pe domnișoara Emily și pe Mary Higgins în unul și același loc. Au avut o mulțime de timp să facă dubluri după toate cheile, o mulțime de timp să afle totul despre ceilalți chiriași și apoi să scape de fata din partea locului. Domnișoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o noapte și sosește la gară ca Mary Higgins a doua zi. Și apoi, la momentul potrivit, Mary Higgins dispare și toți se pun cu surle și trâmbițe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteți găsi, inspectore; pe sofaua domnișoarei Emily Skinner. Luați-i amprentele, dacă nu mă credeți, și veți descoperi că am dreptate! O pereche de hoațe deștepte, asta sunt domnișoarele Skinner… Și, fără îndoială, în legătură cu un complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las ca cinstea unei fete de caracter din satul nostru să fie terfelită în halul ăsta! Gladys Holmes este cât se poate de cinstită și toată lumea trebuie s-o știe! Bună ziua!

Miss Marple ieșise demnă, înainte ca inspectorul Slack să-și revină.

— Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate…

Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate.

Colonelul Melchett l-a felicitat pe Slack pentru eficiența sa și Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna și i-a vorbit, în mod serios, să nu-și mai schimbe slujba de îndată ce va obține una.

SFÂRȘIT

* (în anglo-indiană) un fel ușor de mâncare pentru dimineața devreme.

* e o plantă

* (engl.) slack – moale, neglijent, inactiv.

* o substanță închisă la culoare obținută din niște plante din Irak și vestul Indiei și folosită în medicină ca antispasmodic.