Cei patru mari

Cei patru mari de Agatha Christie

Capitolul I.

Vizitatorul neașteptat

Am întâlnit oameni cărora le place traversarea Canalului Mânecii; oameni care stau tolăniți în șezlongurile lor așteptând liniștiți momentul debarcării și al strângerii, fără grabă a bagajelor, după care coboară. Personal, nu reușesc să mă port așa. De îndată ce pun piciorul pe vapor, timpul mi se pare prea scurt ca să întreprind ceva. Îmi transport valizele dintr‑un loc într‑altul și, dacă mă duc să iau masa, înghit mâncarea cu frică să nu ajungem la țărm tocmai în timp ce mă aflu jos în sala de mese.

În dimineața aceea luminoasă de iulie, stând lângă balustradă, cu privirea fixată asupra albelor faleze de la Dover, ce se apropiau, mă miram văzând pasagerii rămânând flegmatici în fotoliu, fără măcar să ridice ochii spre țara lor natală. Cazul lor era, poate, diferit de al meu. Mulți se reîntorceau, probabil, dintr-un weekend la Paris și nu ca mine dintr‑o lungă ședere de un an și jumătate într‑o fermă în Argentina. Izbutisem în afaceri și gustaserăm, acolo, soția mea și cu mine, viața liberă și ușoară a Americii de Sud. Anglia îmi va fi, oare, tot atât de binevoitoare? Simțeam un nod în gât, văzând‑o apropiindu-se puțin câte puțin.

Debarcasem cu două zile înainte în Franța, unde îmi pusesem la punct niște afaceri, și eram acum en route spre Londra. Îmi propuneam să rămân acolo câteva luni, timpul necesar să revăd vechii mei prieteni și, în special, pe unul dintre ei, un omuleț cu capul în formă de ou și cu ochi verzi: Hercule Poirot. Voiam să‑l iau prin surprindere. În ultima mea scrisoare, nu suflasem nici o vorbă de întoarcerea mea - voiaj, asupra căruia mă hotărâsem precipitat, ca urmare a unor complicații intervenite în afaceri, este adevărat - și mă bucuram anticipat de plăcerea și stupefacția pe care i le vor provoca sosirea mea.

Fără îndoială îl voi găsi pe Poirot acasă. Trecuse timpul în care ocupațiile lui îl obligau să alerge de la un capăt la celălalt al Angliei. Reputația lui devenise mondială și nu mai admitea ca o afacere să‑i absoarbă tot timpul. Nu mai intervenea decât ca „detectiv-consultant”, asemenea unui doctor celebru din Harley Street. Ironizase întotdeauna imaginea populară a copoiului, care recurge la cele mai extraordinare deghizări ca să depisteze criminalii și care se oprește la fiecare urmă de pas, pentru a o măsura.

– Nu, dragul meu Hastings, îmi spunea el, să lăsăm acest gen lui Giraud și amicilor săi!^[1] Hercule Poirot are alte metode! Creierul înainte de toate, inteligența, spiritul, micile celule cenușii! Confortabil instalați în fotoliile noastre vedem ceea ce scapă altora și nu e nevoie să sărim la concluzii ca bunul nostru prieten, inspectorul Japp.

Nu, mai mult ca sigur că aveam să‑l găsesc acasă.

Ajuns la Londra, depusei bagajele la hotel și mă dusei direct la simpatica sa locuință. Ce de amintiri vii îmi redeștepta! Abia am spus bună ziua bătrînei proprietărese și mă precipitai pe scară, urcând cîte două trepte deodată, pentru a ciocăni la ușa lui Poirot.

– Intră! îmi strigă o voce familiară.

Deschisei ușa. În fața mea era Poirot. Ținea o valiză mică pe care o scăpă cînd mă văzu.

– Prietenul meu Hastings! exclamă el. Dragul meu Hastings!

Se repezi spre mine și mă îmbrățișă frățește. Urmă o conversație incoerentă, greu de reprodus. Alte exclamații, frânturi de fraze, întrebări avide, răspunsuri incomplete, mesaje de la soția mea, explicații despre călătoria mea - toate amestecate.

– Cred că fostul meu apartament este ocupat? întrebai în sfârșit, cînd ne calmarăm. Mi‑ar fi plăcut să locuiesc din nou cu tine!

Fizionomia lui Poirot se schimbă brusc.

– Mon dieu! Dar ce chance épouvantable. Privește în jurul tău, prietene.

Pentru prima oară, văzui ceea ce mă înconjura: de perete era sprijinit un geamantan imens bombat, cu un design preistoric și o serie de valize, aranjate minuțios, de la mare la cea mai mică.

– Pleci?

– Da.

– Unde?

– În America de Sud.

– Cum?

– O farsă năstrușnică, nu‑i așa? Sunt pe punctul să plec la Buenos Aires. În fiecare zi îmi ziceam: Nu trebuie să‑i vorbesc despre asta lui Hastings în scrisorile mele. Ce surpriză pentru el când mă va vedea!

– Dar când pleci?

Poirot își privi ceasul.

– Peste o oră.

– Și eu care te‑am auzit totdeauna spunând că nimic nu te‑ar convinge să întreprinzi o traversare lungă cu vaporul.

Poirot închise ochii și se cutremură.

– Nu‑mi mai vorbi. Doctorul meu m‑a asigurat că nu se moare din asta. Cred că pot încerca o dată, mă înțelegi... n‑am... n‑am... să mă mai întorc.

Îmi oferi un scaun și continuă:

– Uite, vreau să‑ți explic cum am ajuns la asta. Cunoști omul cel mai bogat din lume? Mai bogat chiar decât Rockefeller? Este Abe Ryland.

– Regele săpunului din S.U.A.?

– Exact. Mi s‑a prezentat unul din secretarii lui. Acum are o încurcătură serioasă cu o societate mare. Mi‑a propus să vin la fața locului pentru anchetă. Am refuzat, declarând că, dacă faptele mi‑ar fi expuse limpede, aș putea să‑i ofer părerea mea de expert. Dar nu! Domnul a insistat că datele nu pot să‑mi fie comunicate decât la fața locului! Normal, afacerea s‑ar fi putut opri aici. Să‑i dictezi lui Hercule Poirot e pură impertinență. Dar, dragul meu Hastings, el a terminat prin a‑mi oferi o sumă atât de uriașă încât, pentru prima oară în viață, m‑am lăsat tentat de bani. Este o avere! Și apoi mai are și o altă atracție - tu, prietene. În ultimul an și jumătate, am fost un bătrân singur.

M-am gândit. De ce nu? Am început să mă plictisesc de rezolvarea unor nesfârșite probleme prostești. Faima de care mă bucur e suficientă. Să încasez banii și să mă stabilesc undeva lângă vechiul meu prieten.

M-am simțit emoționat de gestul lui Poirot.

Așa că am acceptat și, într‑o oră, trebuia să iau transatlanticul. Iată una din micile ironii ale vieții! Îți mărturisesc, Hastings, că, dacă suma n‑ar fi fost atât de tentantă, aș fi ezitat, mai ales că, de curând, am întreprins, pe cont propriu, o mică anchetă. Spune‑mi, ce se înțelege, în mod obișnuit, prin expresia „Cei patru mari?”

– Cred că își are originea în Conferința de la Versailles... și apoi, mai sunt „Cei patru mari” din lumea filmului și indivizi de speță proastă.

– Nu, zise încet Hercule Poirot. Vorbesc de un cvartet diferit, peste care am dat - criminal... De o bandă de criminali internaționali, sau - cred - ceva analog; numai că...

– Fii mai explicit, dragă maestre!

– Cred că este vorba de o afacere de mare amploare. Este o idee a mea și nimic în plus. Dar, acum, trebuie să‑mi termin pregătirile. Timpul trece.

– Nu pleca, insistai. Anulează‑ți biletul și vei merge mai târziu cu mine.

Poirot îmi adresă o privire plină de reproș.

– Deci nu m‑ai înțeles! Mi‑am dat cuvântul. Cuvântul de onoare al lui Hercule Poirot. Nimic, doar o chestiune de viață sau de moarte, m‑ar putea reține acum.

– Ceea ce n‑are cum să se întâmple, am murmurat dezamăgit. Doar dacă în ceasul al unsprezecelea ușa s‑ar deschide și ar apărea „vizitatorul neașteptat”.

Râsei de vechea zicală și rămăserăm o clipă tăcuți... când, deodată, un zgomot straniu în odaia vecină ne făcu să tresărim.

– Ce‑i acolo? întrebai.

– Pe cuvântul meu, replică Poirot, s‑ar zice că, în dormitorul meu este „vizitatorul neașteptat” despre care vorbeai.

– Dar cum a intrat pentru că nu se poate ajunge acolo decât trecând prin odaia asta?

– Ai o memorie excelentă, Hastings. Acum, să trecem la deducții...

– Desigur, fereastra! Dar atunci este un spărgător? A trebuit să facă o ascensiune grea... cred că e aproape imposibil.

Mă ridicasem și înaintam spre ușă când, din interior, am auzit pe cineva atingând clanța. Mă oprii.

Ușa se deschise încet și apăru un om. Era plin de praf și de noroi, din cap până în picioare; slab și înfometat. O clipă păru că ne privește fix, apoi se clătină și se prăbuși. Poirot se precipită spre el, strigându‑mi:

– Repede, coniac!

Turnai, grăbit, niște coniac într‑un pahar. Poirot reuși să‑l facă să înghită puțin și îl transportarăm pe canapea. După câteva minute, omul redeschise ochii și‑i roti în jurul lui cu o privire inconștientă.

– Ce doriți, monsieur? îl întrebă Poirot.

Individul mișcă buzele și zise, mecanic, cu o voce stranie:

– Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14.

– Eu sunt.

Necunoscutul nu păru să înțeleagă și repetă exact pe același ton:

– Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14.

Poirot îi puse mai multe întrebări. Uneori, omul nu răspundea nimic, alte ori repeta aceeași frază. Poirot îmi făcu semn să telefonez.

– Spune‑i doctorului Ridgeway să vină aici.

Din fericire, doctorul era acasă și cum locuința lui era după colț, veni repede.

– Ce s‑a întâmplat?

Poirot îi furniză o explicație scurtă și doctorul examină pe straniul nostru vizitator, care părea că ignoră complet prezența lui și pe a noastră.

– Hmm! zise doctorul Ridgeway, când își termină consultația, este un caz curios.

– Febră cerebrală? întrebai.

Dar doctorul răspunse imediat cu dispreț:

– Febră cerebrală! Nu există febră cerebrală. Este o invenție de romancier! Nu; acest om trebuie să fi suferit un anume șoc. A venit aici sub imperiul unei idei fixe - să‑l găsească pe domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14 - și a repetat aceste cuvinte mașinal, fără să știe ce înseamnă.

– Afazie? am sugerat nerăbdător.

Doctorul nu respinse ideea cu aceeași violență ca pe cea precedentă. Nu răspunse, dar întinse bolnavului o foaie de hârtie și un creion.

– Să vedem ce va face, zise el.

La început omul nu făcu nimic, apoi, ieșind din letargia lui, începu să scrie febril. În curând, cu aceeași spontaneitate se opri și lăsă să‑i cadă creionul și hârtia.

Doctorul strânse totul și clătină din cap.

– Nimic precis în asta, numai cifra „4”, scrisă de vreo duzină de ori și din ce în ce mai mare. Cred că vrea să scrie: Farraway Street 14. Este un caz foarte interesant. Puteți să‑l țineți aici până după‑masă? Acum trebuie să mă duc la spital, dar voi reveni să fac toate aranjamentele necesare pentru el. Este un caz prea curios ca să nu fie urmărit.

Îl anunțai de plecarea lui Poirot și de intenția mea de a‑l întovărăși până la Southampton.

– Lăsați‑l aici, căci nu i se va întâmpla nimic. Este total epuizat și va dormi, probabil vreo opt ore. Vreau să‑i spun câteva cuvinte bunei și simpaticei proprietărese, ca să‑l supravegheze puțin.

Doctorul Ridgeway plecă cu obișnuita‑i viteză. Poirot se grăbi să‑și termine împachetarea valizelor, cu ochii la pendulă.

– De necrezut cât de repede trece timpul! Cred că nu‑mi poți reproșa că te las fără treabă, Hastings! Iată o problemă senzațională de rezolvat: „Necunoscutul”. De unde vine? Cine este? Ah, sapristi, aș da doi ani din viața mea ca pachebotul să nu plece decât mâine în loc de astăzi. E o afacere curioasă... foarte interesantă. Dar trebuie timp, mult timp. Zile, poate chiar luni - până ca el să fie în stare să ne spună de ce anume a venit să ne mărturisească.

– Voi face tot ce‑mi va sta în putere, Poirot. Poți să fii sigur de asta. Mă voi strădui să fiu un demn suplinitor.

– Da, da...

Replica lui îmi păru lipsită de entuziasm. Apucai foaia de hârtie și spusei distrat:

– Dacă aș vrea să scriu un reportaj, aș utiliza ca punct de plecare, ultima ta preocupare și l‑aș intitula „Misterul celor patru mari”.

În timp ce vorbeam, bătui cu degetele pe cifrele de pe hârtie.

Abia pronunțai aceste cuvinte că bolnavul nostru ieși subit din letargia lui și, ridicându‑se, pronunță de o manieră limpede și inteligibilă:

– Li Chang Yen.

Avea aerul unui om care s‑a trezit din somn. Poirot îmi făcu semn să nu spun nimic. Necunoscutul continuă să vorbească, cu o voce uimitor de precisă, cu intonații mecanice, ca și cum ar fi citat un text învățat pe dinafară:

– Li Chang Yen poate fi considerat drept creierul „Celor patru mari”. El este forța motrică, șeful intelectual. De aceea l‑am botezat „Numărul 1”. „Numărul 2” este rar desemnat prin numele lui adevărat. Este reprezentat printr‑un S, barat cu două linii, semnul dolarului, sau prin două linii și o stea. După toate aparențele, este un american, care personifică puterea banului. „Numărul 3” este o femeie. O franțuzoaică. Poate o sirenă de demi‑monde, dar nimic nu se știe precis. Poate o stea a înaltei societăți? „Numărul 4”...

Vocea îi ezită. Se opri. Poirot se aplecă spre necunoscut, privindu‑l țintă în ochi.

– Ei bine, „Numărul 4”?

O atmosferă încordată ne apăsa. Fața bolnavului era îngrozitor de convulsionată. Gâfâind, Poirot și cu mine, așteptam.

– Este „Distrugătorul”, exclamă bietul om, într‑un ultim efort: Apoi leșină.

– Mon dieu! suspină Poirot. Aveam deci dreptate!

– Crezi că...

Mă întrerupse.

– Transportă‑l în patul meu, în dormitor. Nu mai am nici un minut de pierdut, dacă vreau să ajung la timp la trenul meu. Nu că aș ține să‑l prind. Dimpotrivă, l‑aș pierde bucuros! Dar mi‑am dat cuvântul. Repede, Hastings!

Lăsându‑l pe misteriosul nostru oaspete în grija doamnei Pearson, plecarăm tocmai la timp să prindem trenul în ultima clipă. Poirot era când tăcut, când vorbăreț. Câteodată pierdut în visare, privea țintă fereastra, fără să pară să audă vreun cuvânt din ceea ce‑i spuneam. Apoi, brusc se animă, se înfierbântă, copleșindu‑mă cu un val de recomandări, de ordine date în stil telegrafic.

După Woking, avu o perioadă mai îndelungată de calm. Trenul, normal, nu se mai oprea înainte de Southampton, dar tocmai acum, un semnal neașteptat îl obligă să oprească.

– Ah! Sacré mille tonnerres! exclamă Poirot deodată, cât am fost de stupid! Acum înțeleg! Îngerii noștri păzitori au oprit trenul! Repede, Hastings, coborâm!

Într‑o clipă, deschise ușa vagonului și sări pe linie.

– Aruncă valizele și sări și tu!

Îl ascultai tocmai la timp, căci abia coborâsem și trenul porni din nou.

– Și acum, Poirot, îl întrebai exasperat, poate îmi vei explica despre ce este vorba?

– Că am înțeles, prietene.

– Asta nu este o lămurire!

– Ar trebui să fie, spuse Poirot, dar mă tem... tare mă tem că nu e. Dacă mi‑ai putea duce aceste două valize, cred că m‑aș descurca cu restul.

CapitolulII. Omul de la azil

Din fericire, trenul se oprise în apropierea unei gări. După câțiva pași, găsirăm un garaj, de unde puturăm să închiriem o mașină și, o jumătate de oră mai târziu, călătoream rapid spre Londra. Abia atunci acceptă Poirot să‑mi satisfacă curiozitatea.

– Nu înțelegi? Ei bine, înainte eram ca tine. Dar acum văd limpede: Pur și simplu, au vrut să se debaraseze de mine.

– Ce?

– Da. Au lucrat foarte inteligent. Procedeul era de o șiretenie remarcabilă și locul unde trebuia să mă duc a fost ales mai mult decât judicios. Se temeau de mine.

– Cine?

– „Cei patru mari”! Aceste patru genii unite să lucreze în afara legii: chinezul, americanul, franțuzoaica și... Celălalt... Să‑l rugăm pe Dumnezeu să ne întoarcem la timp, Hastings!

– Crezi că vizitatorul necunoscut este în pericol?

– Sunt convins de asta!

Fără să‑i dăm explicații doamnei Pearson, stupefiată de întoarcerea noastră, o întrebarăm ce se întâmplase în lipsa noastră. Nimic neliniștitor. Nu se prezentase nimeni și bolnavul nu se mișcase.

Ajunserăm în apartamentul nostru cu un suspin de ușurare. Poirot intră primul în dormitor. Mă chemă și vocea îi răsună, straniu de emoționată.

– Hastings! Omul este mort.

Mă repezii spre el. Necunoscutul era întins pe pat, așa cum îl lăsasem, dar murise și încă de ceva timp. Alergai să caut alt doctor decât pe Ridgeway. Acesta, o știam, nu se întorsese încă acasă. Găsii aproape imediat unul și binevoi să mă întovărășească.

– Bietul om, este mort! zise doctorul. Arată a vagabond, nu?

– Din ce cauză crezi că a murit, doctore?

– Greu de spus. Un fel de sincopă. Sunt și semne de asfixiere. Aveți gaz deschis pe aici?

– Nu, numai electricitate, nimic altceva.

– Și apoi ambele ferestre sunt deschise. Cred că este mort de vreo două ore. Puteți anunța decesul.

Doctorul plecă și Poirot dădu câteva telefoane necesare. Spre marea mea uimire, termină prin a‑i telefona vechiului nostru prieten, inspectorul Japp, rugându‑l să treacă să ne vadă.

Abia terminase Poirot de vorbit, că intră doamna Pearson, cu ochii cât cepele, spunând:

– Jos este un om din partea ospiciului de nebuni din Hanwell. Pot să‑l aduc sus?

A fost de acord și ni se prezentă un individ înalt și puternic, îmbrăcat cu o uniformă reglementară.

– Bună dimineața, domnilor, zise el cu un ton jovial. Am toate motivele să cred că una din „păsările” mele este aici. A evadat ieri seară.

– Era aici, răspunse Poirot calm.

– A plecat din nou? exclamă gardianul, oarecum îngrijorat.

– A murit.

Omul păru mai degrabă că se înseninează.

– Adevărat!? Bietul de el! Dar e mai bine pentru toți.

– Era periculos?

– Criminal?

– Nu, destul de calm. Suferea rău de tot de mania persecuției. Nu vorbea decât de societăți secrete chinezești, care l‑au internat. Toți sunt la fel.

– De cât timp era internat? întrebă Poirot.

– De aproape doi ani.

– Aha, exclamă Poirot fără să renunțe la calmul său. Nimănui nu i‑a trecut vreodată prin cap că era sănătos?

Supraveghetorul începu să râdă.

– Dacă ar fi fost sănătos, n‑ar fi fost internat într-un azil. Știți că toți nebunii se cred normali.

Poirot nu mai spuse nimic. Îl duse pe gardian să vadă cadavrul și identificarea se făcu repede.

– El este mort de‑a binelea, zise supraveghetorul. Acum trebuie să plec să mă ocup de dispozițiile de luat. Acest cadavru nu vă va mai deranja mult. Dacă se va face o anchetă, cred că veți depune și dumneavoastră mărturie. Asta va fi totul. La revedere domnilor.

Cu o plecăciune stângace părăsi camera. Câteva minute mai târziu sosi Japp. Inspectorul Scotland Yard‑ului era, ca deobicei, grăbit și vesel.

– Cu ce ți‑aș putea fi de folos, domnule Poirot? Te credeam plecat într‑o insulă de corali depărtată.

– Dragul meu Japp, aș vrea să știu dacă l‑ai mai întâlnit vreodată pe omul pe care am să ți‑l arăt.

Îl conduse în dormitor unde inspectorul privi corpul întins pe pat.

– Stai puțin, murmură detectivul intrigat... Nu‑mi pare necunoscut și am pretenția că memoria mi‑e bună... Da, desigur, este Mayerling! Pe cinstea mea dacă mă înșel!

– Și cine este sau, mai curând, cine era Mayerling?

– Un agent al Serviciului Secret. Nu al Scotland Yard‑ului. A plecat în Rusia acum cinci ani și nu s‑a mai auzit vorbindu‑se de el. Ne gândeam că l‑au suprimat bolșevicii.

– O dovadă în plus! îmi spuse Poirot, după plecarea lui Japp. Cu excepția faptului că moartea pare naturală.

Stătea uitându‑se încruntat la silueta nemișcată. Atenția lui Poirot fu atrasă, deodată, de o adiere a vântului care agită perdelele și‑și ridică brusc privirea.

– Cred, Hastings, că tu ai deschis ferestrele, după ce l‑ai întins pe pat?

– Nu. Dacă nu mă înșel erau închise.

– Cum? Erau închise și acum sunt deschise? Ce să însemne asta?

– Cred că a intrat cineva aici, în absența noastră.

– Se prea poate, admise Poirot, dar vorbi absent și fără convingere.

După un minut, reluă:

– Mai mă gândesc la un lucru: o singură fereastră deschisă nu m‑ar intriga atât. Dar ceea ce este curios e că ambele sunt deschise.

Apoi, trecând în cealaltă cameră, strigă:

– Și fereastra salonului este deschisă. Totuși, noi am închis‑o. Ah!

Se îndreptă, din nou, spre cadavru și se aplecă să examineze atent fața, gura și buzele.

– I s‑a pus un căluș și a fost otrăvit, declară Poirot ridicându‑se.

– Dumnezeule, exclamai uimit. Autopsia ne va dovedi aceasta.

– Nu vom descoperi nimic în plus. A fost otrăvit prin inhalarea puternică de acid prusic. Criminalul i‑a apăsat tamponul sub nas, apoi a dispărut, după ce a deschis toate ferestrele. Acidul cianhidric este extrem de volatil, dar degajează un miros foarte pronunțat de migdale amare. Neexistând nici o urmă a acestui miros, după care să se conducă și neavând, de altfel, nici o bănuială specială, medicii nu pot conchide decât că a fost o moarte naturală. Deci, acest om aparținea Serviciului Secret. Acum cinci ani a dispărut în Rusia.

– A fost internat în ultimii doi ani într‑un ospiciu de nebuni, dar ce s‑a întâmplat în ceilalți trei ani precedenți? întrebai.

Poirot scutură din cap și mă apucă de braț.

– Pendula, Hastings, privește pendula.

Îmi îndreptai privirea spre cămin. Pendula era oprită la ora patru.

– Mon ami, cineva a pus mâna pe ea. În mod normal, ar trebui să mai meargă trei zile. Nu o învârtesc decât o dată la opt zile.

– În ce scop ar fi făcut asta? Să se creeze o pistă falsă și să se lase a se crede că crima a avut loc la ora patru?

– Nu, dragul meu, fă‑ți ordine în idei. Pune‑ți la contribuție micile celule cenușii! Imaginează‑ți că ești Mayerling. Auzi un zgomot suspect și poate că soarta ți‑e pecetluită. Nu dispui decât de o clipă să lași un semn susceptibil de orientare pentru cercetările de moartea ta: Ora 4! Cifra „4”! „Numărul 4”! „Distrugătorul”! Ai înțeles, Hastings?

Și Poirot, sub imperiul ideii lui, alergă să dea un nou telefon.

– Alo! Ospiciul de nebuni din Hanwell? Am aflat că unul din bolnavi a evadat astăzi... Ce spuneți? O clipă, vă rog... Puteți repeta? Aha... parfaitement.

Așeză receptorul și se întoarse spre mine.

– Ai auzit, Hastings? N-a avut loc nici o evadare.

– Și supraveghetorul care a venit?

– Acest paznic nu era... nu era decât...

– Cine?

– „Numărul 4” în persoană... „Distrugătorul”.

Complet uluit, îl privii pe Poirot. Regăsindu‑mi, apoi, graiul spusei:

– Un lucru este cert: îl vom recunoaște oriunde îl vom întâlni.

– Crezi, prietene? Nu sunt de părerea ta. Avea aspectul unui bădăran, unui palavragiu, cu fața lui roșie, mustața groasă și vocea‑i puternică. Garantat că, în prezent, nu mai are nici una din aceste caracteristici. Cât despre alte semne distinctive - ochii, urechile, dantura falsă - sunt insignifiante. Identificarea nu este atât de ușoară cum crezi. Dar, data viitoare, voi lua toate măsurile de prevedere.

– Crezi că va mai fi o „dată viitoare”?

Poirot deveni și mai grav.

– Este un duel pe viață și pe moarte acela pe care‑l vom da, mon ami. Tu și cu mine pe deoparte „Cei patru mari”, de cealaltă parte. Au câștigat prima repriză, dar n‑au reușit în planul lor să mă înlăture și, pe viitor, vor trebui să se răfuiască cu Hercule Poirot!