Cei patru suspecti

Cei patru suspecti de Agatha Christie

DISCUȚIA se învîrtea în jurul unor crime nedescoperite și rămase nepedepsite. Fiecare își spunea părerea: colonelul Bantry, soția lui grăsuță și blajină, doctorul Lloyd și chiar bătrîna Miss Marple. Singurul care nu vorbea, deși era cel mai îndreptățit s-o facă, după cum credeau cu toții, era Sir Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard. Acesta tăcea și își răsucea mustața zîmbind ușor de parcă se gîndea la ceva și-i venea să rîdă.

— Sir Henry, a zis doamna Bantry, de ce nu spui nimic, zău, îmi vine să urlu, rămîn atîtea crime nepedepsite, ce ziceți despre asta?

— Vă referiți la titlurile de o șchioapă din ziare, de felul acesta: SCOTLAND YARD AT FAULT AGAIN urmate de o listă de misterioase cazuri nerezolvate?

— Și care alcătuiesc doar un mic procentaj față de cele petrecute în întreaga lume, a zis dr. Lloyd.

— Asta cam așa este. Sutele de crime rezolvate și sutele de făptași pedepsiți rareori sînt trîmbițate în ziare. Dar nu despre asta vorbeam. Cînd vorbim de crime nedescoperite și nepedepsite, avem în vedere două lucruri total diferite. În prima categorie intră toate crimele despre care Scotland Yardul n-a auzit niciodată și nimeni nu știe că s-au întîmplat.

— Cred că nu sînt prea multe de felul acesta, a zis doamna Bantry.

— Nu sînt?

— Sir Henry, doar nu vreți să spuneți că sînt atît de multe?

— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de cazuri, a zis Miss Marple gînditoare.

Bătrîna domnișoară, de modă veche, cu un farmec aparte, cu un aer imperturbabil, a spus acest lucru pe un ton cît se poate de calm.

— Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry.

— Bineînțeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni sînt proști și se dau în vileag, dar o mare parte nu sînt proști și te cutremuri cînd te gîndești ce pot înfăptui dacă nu au puternice principii morale.

— Da, a zis Sir Henry, sînt mulți isteți. Adeseori, cînd o crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îți zici tot timpul: dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi știut niciodată.

— Da, e într-adevăr ceva serios, Clithering, a zis colonelul Bantry. Chiar foarte serios!

— Așa crezi?

— Ce vrei să spui? Sigur că e ceva foarte serios.

— Spuneți că rămîn crime nepedepsite, dar oare așa să fie? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza și efectul lucrează în afara legii. Credeți că după faptă urmează răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie, după părerea mea, lucrurile nu stau chiar așa.

— Se poate, se poate, a zis colonelul Bantry, dar asta nu schimbă gravitatea problemei. A făcut o pauză.

Sir Henry Clithering a zîmbit.

— Nouăzeci și nouă la sută dintre oameni gîndesc, fără îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu știți că cel mai important e să dovedești nevinovăția, nu vina. La lucrul acesta nu se gîndește nimeni.

— Eu nu înțeleg, a spus Jane Helier.

— Eu înțeleg, a zis Miss Marple. Cînd doamna Trent a observat că-i lipsea o jumătate de coroană din poșetă, cea suspectată a fost femeia de serviciu, doamna Arthur. Soții Trent erau convinși că ea a fost, dar fiind oameni cumsecade și știind că are o familie mare și că soțul ei era bețiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă cînd erau plecați, ceea ce o făcea să fie foarte nedumerită; și alții au început să aibă o rezervă față de ea. Și deodată au descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o văzuse în oglindă prin ușa întredeschisă. Norocul, mai bine zis providența. Iată ce vrea Sir Henry să spună. Mulți cred că cel mai condamnabil lucru e să fure cineva bani, asta se vede și în povestirile cu detectivi! Dar pentru doamna Arthur adevărul era o problemă de viață și de moarte, ea nu era vinovată cu nimic. Asta voiați să spuneți, Sir Henry, nu-i așa?

— Miss Marple, ați ghicit exact ceea ce voiam să spun. Menajera despre care vorbiți a avut noroc, nevinovăția ei a ieșit la iveală. Dar mulți oameni trăiesc toată viața sub apăsarea unei suspiciuni care în realitate nu se bazează pe nimic.

— Vă gîndiți la o anumită întîmplare, Sir Henry?, a întrebat doamna Bantry insinuant.

— La drept vorbind, mă gîndesc la un caz foarte ciudat. E un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici to șansă să o dovedesc vreodată.

— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a șoptit Jane, ceva care e foarte greu de descoperit.

Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap:

— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de săgeata otrăvită a indienilor din America de Sud. Aș fi dorit să fie așa ceva. E mult mai prozaic și nu-i nici o speranță să descoperim făptașul. Un bătrîn a căzut din capul scărilor și și-a frînt gîtul; unul din acele regretabile accidente care se întîmplă zilnic.

— Dar ce s-a întîmplat în realitate?

— Cine poate ști? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-l fi împins cineva? O sfoară întinsă chiar în capul scărilor și luată apoi cu mare grijă? Nu vom putea ști niciodată.

— Dumneavoastră nu credeți că a fost un accident? De ce?, a întrebat doctorul.

— E o poveste lungă, dar... sînt sigur că nu avem nici o șansă să găsim pe cineva vinovat, ar fi neîntemeiat. Dar există o altă față a lucrurilor despre care aș vrea să vorbesc. Vedeți, sînt patru oameni care i-ar fi putut juca această festă bătrînului. Numai unul dintre ei e vinovat, iar ceilalți trei au mîinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar ieși la lumină, toți trei ar rămîne acoperiți de o umbră de suspiciune.

— Ar fi bine să ne spuneți toată istoria, a zis doamna Bantry.

— Nu vreau s-o lungesc prea mult, dar nu pot trece peste începutul acestei povești. E vorba despre o afacere legată de o organizație germană secretă – Schwarze Hand – ceva asemănător cu organizația teroristă italiană, Camorra^[1]. Contrabandiști și teroriști. A apărut imediat după primul război și luase mare amploare. Mulți oameni au fost victimele acestei organizații. Autoritățile n-au reușit să intre în legătură cu ei pentru că își păstrau cu strășnicie secretele, a fost imposibil să găsească printre ei un trădător. În Anglia nu s-a auzit nimic despre această organizație, dar în Germania a avut urmări groaznice. Pînă la urmă au fost descoperiți și obligați să se împrăștie, grație efortului unui bărbat, doctorul Rosen, care era pe atunci o figură bine cunoscută în serviciul secret. El a devenit membru al organizației, a pătruns în cele mai secrete cercuri și a fost cel care a contribuit la prăbușirea lor. În urma acestui fapt, era mai înțelept să plece din Germania o vreme, pentru că se găsea chiar sub ochii lor. A venit în Anglia, adusese și recomandări de la poliția din Berlin. Chiar eu am avut o întrevedere personală cu el. Era descurajat și resemnat, nu se îndoia de ceea ce îl aștepta. „Mă vor găsi, Sir Henry, fără îndoială”. Era un bărbat impunător, cu un cap frumos, o voce profundă, ușor guturală, care îi trăda originea.

„Totul e dinainte prevăzut, dar nu-i nimic, eu mă aștept la orice. Mi-am asumat acest risc atunci cînd m-am vîrît în afacere. Am făcut tot ce am putut. Organizația nu se va mai reface niciodată, dar mulți dintre membrii ei sînt în libertate și singura revanșă ar fi pentru ei viața mea. E doar o chestiune de timp, dar aș vrea ca acest timp să fie cît mai lung cu putință. Știți, eu am adunat și am publicat unele materiale foarte interesante, rezultatul muncii mele de o viață. Mi-ar plăcea să pot să-mi închei munca”.

Vorbea simplu, cu oarecare grandilocvență pe care nu puteam să n-o admir. I-am spus că vom lua toate precauțiile, dar el n-a dat atenție cuvintelor mele.

„Într-o zi, mai devreme ori mai tîrziu, mă vor prinde, a repetat el. Cînd ziua aceea va veni, nu trebuie să vă faceți reproșuri Nu mă îndoiesc că veți face tot ce vă stă în putință”.

Apoi a început să-mi înșire planurile sale care erau cît se poate de simple. Și-a propus să-și cumpere o căsuță la țară, unde ar fi putut să trăiască liniștit și să-și continue munca. A ales pentru asta un sat în Somerset, King’s Gnaton, cam la zece kilometri de calea ferată, ce nu era atins de civilizație. A cumpărat o căsuță splendidă, i-a adus unele modificări și îmbunătățiri și s-a stabilit acolo foarte mulțumit. În casa lui locuiau: nepoata sa, Greta, secretarul său, o bătrînă servitoare din Germania care îl slujise, cu credință aproape patruzeci de ani și un servitor foarte îndemînatic pentru curte și grădină, care era din King’s Gnaton.

— Cei patru suspecți, a zis încet dr. Lloyd.

— Exact. Patru suspecți. Atît și nimic mai mult. Timp de cinci luni viața a decurs pașnic la King’s Gnaton, pînă cînd s-a întîmplat nenorocirea. Într-o dimineață dr. Rosen s-a prăbușit de pe scări și l-au găsit mort după o jumătate ele oră. Cînd a avut accidentul, Gertrud era în bucătărie, cu ușa închisă, și n-a auzit nimic – cel puțin așa susținea ea. Fräulein Greta era în grădină ocupată cu plantatul florilor, cum spusese chiar ea. Grădinarul Dobbs era în seră, unde tocmai își lua gustarea de la ora unsprezece, după cum zicea el. Secretarul era la plimbare, deci nu putea să spună o vorbă despre cele întîmplate. Nici unul nu avea un alibi și nu putea corobora povestea sa cu a altuia. Un lucru e sigur: nimeni din afară n-ar fi putut face lucrul acesta, pentru că un străin, în sat, n-ar fi trecut neobservat. Ambele uși, din față și din spate, erau închise, fiecare dintre ai casei avea cheia lui. Cum vedeți, lucrurile sînt împotriva celor patru. Fiecare pare să fie dincolo de orice bănuială. Greta era fiica unicului său frate; Gertrud îl slujise cu credință timp de patruzeci de ani; Dobbs nu ieșise niciodată din sat, iar Charles Templeton, secretarul...

— Da, a zis colonelul Bantry, ce-i cu el? Îmi pare suspect. Ce știi despre el?

— Ceea ce știu despre el îl disculpă de orice acuzare. Știți, Charles Templeton a fost unul dintre oamenii mei.

— Oh!, a exclamat colonelul Bantry, dînd vădit înapoi.

— Da, aveam nevoie ele unul, dar nu voiam să se știe în sat. Lui Rosen îi trebuia un secretar, așa că i l-am recomandat pe Templeton. E un gentleman, un tip foarte priceput și vorbește germana curent.

— Dar atunci pe cine bănuiți? a întrebat doamna Bantry foarte încurcată. Toți par nevinovați, ceea ce e imposibil.

— Da, așa se pare, dar să privim lujrurile și din alt unghi. Fräulein Greta era o fată în- cîntătoare, dar războiul ne-a demonstrat mereu că poate întoarce pe frate contra fratelui, pe tată contra fiului și așa mai departe, ne-a demonstrat că cele mai simpatice și mai încîntătoare fete au făcut lucrurile cele mai uimitoare. Lucrul acesta s-ar potrivi și lui Gertrud, cine știe ce alte forțe s-au declanșat în cazul ei? Poate o ceartă cu stăpînul sau poate un resentiment mocnit născut din lunga ei servitute. Femeile de teapa ei pot fi, uneori, uimitor de înverșunate. Dar Dobbs? Ar putea fi exclus pentru că nu avea legături cu cei din familie? Banii pot face multe Dobbs ar fi putut fi atras și cumpărat cu bani

Un lucru e sigur: un mesaj sau un ordin a venit dinafară, pentru că altfel nu s-ar explica cele cinci luni de imunitate. Agenții organizației lucrau. Nu erau încă siguri de trădarea lui Rosen, au amînat lucrurile pînă cînd n-au mai avut nici o îndoială cu privire la trădarea lui. Cînd toate îndoielile au fost date la o parte, au trimis un mesaj spionului din casă, un mesaj care spunea: Moarte!

— Ce mîrșăvie! a zis Jane Helier îngrozită.

— Dar cum a ajuns mesajul? E o treabă pe care încerc s-o clarific și care e singura speranță de a descoperi vinovatul. Unul dintre cei patru a intrat în legătură cu ei și comunica într-un anumit fel cu aceștia. Nu era timp de pierdut și, sigur, în momentul în care a primit ordinul, a trecut la fapte. E grăitor pentru organizația Schwarze Hand.

Mă apropii de problemă pe o cale care vi se va părea ridicol de meticuloasă. Cine a fost pe la ei în dimineața aceea? Am aici lista, nu mi-a scăpat nici unul.

A scos un plic din buzunar, a luat o hîrtie și a citit:

— Măcelarul a adus carne de oaie, am cercetat și corespunde realității; băiatul de la prăvălie i-a adus făină de porumb, două livre de zahăr, o livră de unt și o livră de cafea, am cercetat și corespunde realității. Poștașul i-a adus două prospecte lui Fräulein Rosen, o scrisoare din localitate pentru Gertrud, trei scrisori pentru dr. Rosen, una cu timbru străin și două scrisori pentru domnul Templeton, una tot cu ștampilă din străinătate.

Sir Henry s-a oprit și a scos un teanc de hîrtii din plic.

— Ar fi interesant de văzut. Mi le-au dat diverși tipi care le-au descoperit și cules de la coșul de gunoi. Vă spun drept, au fost cercetate de specialiști în scrisul cu cerneală simpatică și așa mai departe. N-am nici o îndoială asupra acestui fapt.

Toți s-au adunat în jurul lui să se uite. Prospectele veneau de la un grădinar și de la o cunoscută firmă de blănuri din Londra. Cele două facturi adresate doctorului Rosen erau, una din localitate în legătură cu semințele pentru grădină și alta de la o firmă de papetărie din Londra. Scrisoarea, care îi era adresată, suna astfel:

„Dragul meu Rosen,

Abia m-am întors de la Dr. Helmuth Spath’s. L-am văzut pe Edgar Jackson alaltăieri. El și Amos Ptrry abia s-au întors de la Tsingtau. Îți spun cu toată Onestitatea că nu-i invidiez pentru călătorie. Dă-mi vești despre tine cît se poate de repede. Și cum ți-am mai spus: păzește-te de un anumit tip. Știi ce vreau să spun, chiar dacă nu ești de acord.

A dumneavoastră,

Georgina”

— Corespondența lui Templeton constă din această factură de la croitorul său și o scrisoare venită de la un prieten din Germania, a continuat Sir Henry. Scrisoarea, din nefericire, a rupt-o pe cînd se plimba. În sfîrșit, iată scrisoarea primită de Gertrud:

„Dragă doamnă Schwartz,

Sperăm că puteți veni la întrunirea de vineri seara, vicarul speră să veniți cu toții, veți fi bine veniți. Rețeta pentru șuncă a fost foarte bună, vă mulțumesc pentru ea. Sper că sînteți sănătoasă și, pînă la revederea de vineri seara, rămîn a dumitale,

Emma Greene”

Dr. Lloyd a zîmbit ușor, la fel a făcut și doamna Bantry.

— Cred că ultima scrisoare nu poate fi luată în considerare, a zis dr. Lloyd.

— Așa cred și eu, a zis Sir Henry, dar cu o rezervă: am luat toate măsurile de precauție să văd dacă era vorba de o întrunire religioasă și dacă doamna Greene există. Trebuie să fim foarte atenți.

— Așa cum spune mereu prietena noastră, Miss Marple, a zis dr. Lloyd zîmbind. Ai căzut în reverie, Miss Marple, la ce te gîndești?

Miss Marple a tresărit.

— Ce prostie! Tocmai mă întrebam de ce cuvîntul Onestitate e scris cu literă mare în scrisoarea adresată doctorului Rosen.

Doamna Bantry a întărit ideea:

— Așa e, a zis ea, oh!

— Da, dragii mei, a zis Miss Marple, cred că ați observat.

— În scrisoare îl previne de ceva, a zis colonelul Bantry. E primul lucru care mi-a atras atenția. Am băgat de seamă mai mult decît credeți. Da, îl previne clar... Împotriva cui?

— E ceva curios cu scrisoarea aceasța, a zis Sir Henry. După cum spune Templeton, dr. Rosen a deschis scrisoarea la micul dejun și a azvîrlit-o, zicînd că nu știe cine e tipul care i-a scris.

— Nu era un „tip”, a zis Jane Helier, era semnată de una Georgina.

— E greu de spus asta, poate fi Georgey, tot așa de bine, a zis dr. Lloyd, deși pare să fie mai repede Georgina. Ceea ce mă izbește, însă, e că scrisul aparține unui bărbat.

— Să știți că lucrul acesta e foarte interesant, a zis colonelul Bantry. A azvîrlit scrisoarea pretinzînd că nu știe de la cine era. Voia să citească ceva pe chipul cuiva. Al cui? Al fetei ori al bărbatului?

— Ori pe al menajerei, și-a spus părerea doamna Bantry. Poate tocmai intrase în cameră aducînd dejunul. E ceva foarte deosebit aici, nu știu ce poate fi...

Apoi s-a uitat peste scrisoare. Miss Marple a venit mai aproape de ea, a pipăit hîrtia cu degetele și au început să vorbească în șoaptă.

— Dar de ce secretarul a rupt cealaltă scrisoare?, a întrebat deodată Jane Helier. Lucrul acesta pare foarte, foarte curios. De ce a primit o scrisoare din Germania? Deși, după cum spuneți, el e în afară de orice bănuială...

— Dar Sir Henry n-a spus așa ceva, a zis repede Miss Marple, întrerupînd discuția șoptită cu doamna Bantry. El ne-a spus că sînt patru suspecți, așa că în piesa acasta joacă și Templeton. Nu-i așa, Sir Henry?

— Așa e, Miss Marple. Am învățat un lucru dintr-o amară experiență: să nu te grăbești niciodată să spui că cineva e în afară de orice bănuială. Pînă acum v-am dat motive să credeți că trei dintre ei pot fi vinovați, deși e puțin probabil să fie. N-ar trebui ca acest lucru să fie valabil și în cazul lui Templeton. Dar, urmînd cele spuse mai înainte, am fost forțat să recunosc că în fiecare armată, în marină și în poliție există un număr de trădători din rîndurile acesteia, chiar dacă nu ne convine să admitem această idee. Am examinat la rece cazul lui Charles Templeton. M-am întrebat adeseori, ceea ce domnișoara Helier a întrebat adineaori. De ce el a fost singurul dintre cei din casă care nu a putut arăta scrisoarea pe care o primise, scrisoare care, pe deasupra, mai avea și un timbru german? De ce să primească scrisori din Germania? Ultima întrebare e naivă, fără îndoială, dar i-am pus-o și lui. Mi-a răspuns destul de simplu: mama lui avea o soră măritată cu un german, scrisoarea era de la verișoara lui. Am aflat ceva ce nu știusem înainte – că Templeton avea rude în Germania, ceea ce m-a făcut să-l pun hotărît pe lista celor suspecți. Era omul meu, aveam mare încredere și țineam la el; dar, urmînd calea justiției și a cinstei, trebuie să admit că el e cap de listă.

Dar e ceva aici, nu știu ce, nu știu... Și, după toate probabilitățile, n-o să știu niciodată. Nu problema pedepsirii ucigașului, o altă problemă mi se pare de o mie de ori mai importantă: a distruge întreaga carieră a unui om cinstit din cauza unei suspiciuni de care nu pot să nu țin seama.

Miss Marple și-a dres glasul și a zis cu blîndețe:

— Sir Henry, dacă am înțeles exact, tînărul Templeton e singurul la care vă gîndiți atît de mult?

— Într-un fel, da. Teoretic aș putea să mă gîndesc la toți patru, dar nu e cazul. De pildă, Dobbs. Îl pot bănui cît vreau, asta nu i-ar afecta cu nimic cariera. Tot satul știe că moartea doctorului Rosen a fost un accident. Gertrud e ceva mai mult afectată. Ar putea duce la o schimbare în atitudinea domnișoarei Rosen față de ea, lucru care n-ar avea cine știe ce importanță pentru eă.

În legătură cu Greta Rosen, ei bine, aici e greutatea problemei. Greta e o fată foarte frumoasă și Charles Templeton e un tînăr foarte atrăgător și vreme de cinci luni au stat împreună, fără alte distracții din afară. Ceea ce era de așteptat, s-a întîmplat. S-au îndrăgostit unul de altul, chiar dacă nu și-au mărturisit acest lucru. Apoi a venit nenorocirea. Acum trei luni, după vreo două zile de la întoarcerea mea, m-a căutat Greta Rosen. Vînduse căsuța și voia să se întoarcă în Germania, încheiase toate afacerile unchiului său. A ținut să vină neapărat la mine, deși știa că mă retrăsesem din poliție. Voia să mă vadă într-o chestiune absolut personală. Mai întîi m-a luat pe departe, apoi a revenit la subiect. Ce părere aveam? Scrisoarea cu marcă din Germania, aceea pe care Charles a rupt-o, era în regulă? Ar fi vrut să fie în regulă, ea credea tot ce-i spusese el, dar dacă ar putea să știe sigur!

Vedeți? Același lucru: să poți avea încredere, dar bănuiala oribilă stă la pîndă, ți se înfige în creier, nu te lasă în pace. I-am vorbit absolut deschis și am rugat-o să facă la fel. Am întrebat-o pînă unde au ajuns, dacă țineau unul la altul.

„Eu așa cred, mi-a spus ea, din cîte știu eu eram foarte fericiți, fiecare zi trecea atît de plăcut. Amîndoi știam asta, dar nu ne grăbeam, aveam destul timp înainte. Într-o bună zi mi-ar fi spus că mă iubește și eu i-aș fi spus la fel. Oh, vă puteți închipui că acum totul s-a schimbat. Nori negri plutesc între noi, cînd ne întîlnim nu știm ce să ne spunem. Amîndoi gîndim același lucru: o, dacă aș fi sigură! Iată de ce vă rog, Sir Henry, să-mi spuneți: «Fii sigură că cel care l-a ucis pe unchiul tău nu e Charles Templeton!» Spuneți-mi lucrul acesta, vă rog spuneți-mi asta!”

Nu puteam să-i spun așa ceva. Și ei se vor îndepărta unul de celălalt cu bănuiala între ei ca o fantomă pe care n-o vor putea alunga niciodată.

S-a lăsat pe spatele scaunului, arăta obosit și palid și dădea din cap descurajat.

— Nu mai e nimic de făcut, afară de cazul în care Miss Marple ar putea să ne ajute. Ați putea, Miss Marple? Am presimțirea că scrisoarea vă spune ceva, aceea despre întrunirea religioasă. Nu vă amintește de cineva sau de ceva limpede ca lumina zilei? Ați putea să ajutați doi tineri disperați să fie iar fericiți?

Dincolo de aspectul bizar al lucrurilor, era ceva cinstit în apelul său. Ajunsese să aibă o impresie foarte bună despre posibilitățile mentale ale acestei domnișoare – bătrînă, fragilă și demodată. S-a uitat la ea cu un fel de speranță în priviri.

Miss Marple a început să tușească, în timp ce își netezea dantelele rochiei.

— Îmi amintește, a recunoscut ea, întru-cîtva de Annie Poultny. Scrisoarea e cît se poate de limpede pentru mine și doamna Bantry. Nu vorbesc despre scrisoarea referitoare la întrunirea religioasă, ci despre alta. Trăind atîta timp la Londra și neocupîndu-vă cu grădinăritul, Sir Henry, nu ați putut observa ceva?

— Ei?, a zis Sir Henry, ce să observ?

Doamna Bantry a întins mîna și a luat un prospect. L-a deschis și a început să citească cu glas tare și răspicat:

„Dr. Helmuth Spath. Liliac, flori splendide, susținute de o tulpină foarte lungă și dură. Efect decorativ în grădină. O noutate foarte frapantă”;

„Edgar Jackson. Splendide crizanteme de culoare cărămizie”;

„Amos Perry. Roșu aprins, efect decorativ deosebit”;

„Tsingtau. Roșu-portocaliu strălucitor, plantă de grădină de mare efect, florile tăiate rezistă mult timp proaspete”;

„Honesty^[2], cu literă mare în scrisoare, vă amintiți? Flori roz și albe, bogate, enorme”.

Doamna Bantry a azvîrlit catalogul și a zis cu o voce care parcă tuna: Dalii!

— Dalii!

— Și litera inițială înseamnă moarte^[3], a adăugat Miss Marple. Acesta era și avertismentul. Ce putea să facă el cu o scrisoare primită de la cineva pe care nu-l cunoștea, încărcată de nume pe care nu le știa? A aruncat-o pur și simplu secretarului său.

— Așadar...

— Oh, nu, a zis Miss Marple, nu secretarul, lucrurile sînt clare, el nu e vinovat. Dacă ar fi fost vinovat n-ar fi lăsat să fie găsită această scrisoare și n-ar fi rupt niciodată scrisoarea primită de el din Germania. Într-adevăr, nevinovăția lui, dați-mi voie s-o spun – e bătătoare la ochi.

— Atunci, cine?

— Ei bine, e sigur, atît cît poate fi sigur un lucru pe lumea aceasta, că mai era cineva la micul dejun care ar fi putut, în anumite împrejurări, să pună mîna pe scrisoare și s-o citească. Numai așa poate să fie. Vă amintiți că a primit prospectul pentru flori de la același poștaș.

— Greta Rosen, a zis Sir Henry încet. Atunci vizita pe care mi-a făcut-o...

— Bărbații nu înțeleg niciodată lucrurile astea, a zis Miss Marple. Mă tem că ei cred, adeseori, că noi femeile bătrîne sîntem ca pisicile care văd pe întuneric. Asta așa e! Din nefericire știm foarte multe despre semenele noastre. Nu mă îndoiesc că ceva stătea între ei. Tînărul a simțit brusc o repulsie inexplicabilă, o suspecta fără să vrea și nu-și putea ascunde suspiciunea. Și cred că vizita fetei la dumneata arată o curată dușmănie. Se simțea destul de sigură pe ea, dar s-a băgat la apă inutil, încercînd să te facă să-ți îndrepți bănuiala definitiv asupra bietului Templeton.

Niciodată n-ai fost atît de sigur de asta, ca după vizita fetei.

— Sînt sigur că nu s-a trădat cu nimic... a început Sir Henry.

— Bărbații, a zis Miss Marple, calmă, nu înțeleg niciodată lucrurile astea.

— Și fata asta..., a zis el și s-a oprit. A comis o crimă cu sînge rece și mai vrea să iasă basma curată!

— Nu, Sir Henry, a zis Miss Marple, nu va ieși basma curată. Nici unul dintre noi nu crede asta. Amintește-ți ce ai spus mai înainte. Nu. Greta Rosen își va primi răsplata. A intrat în horă, trebuie să joace și va juca cu oameni foarte suspecți, cu contrabandiști și teroriști, o tovărășie care n-o va duce la bine și care îi rezervă un sfîrșit amar.

Așa cum spuneați, trebuie să ne pese de cel nevinovat, nu de cel vinovat. Templeton se va căsători, cred eu, cu verișoara sa din Germania, gestul de a rupe scrisoarea, ei bine, deși pare suspect, are cu totul alt înțeles decît cel pe care i l-am atribuit în seara asta. A rupt-o de teamă că cealaltă fată o va vedea și îi va cere să i-o arate. Da, pentru că cred că între ei s-a înfiripat o idilă. Cu Dobbs nu-i nici o problemă, el nu avea altceva în cap decît gustarea de la ora unsprezece. Mai rămîne biata Gertrud – cea care îmi amintește de Annie Poultny. După ce a slujit-o cu credință vreme de cincizeci de ani, a fost suspectată că a furat testamentul domnișoarei Lamb, deși nu avea nici o dovadă împotriva ei. Cît pe ce să moară de inimă rea. Numai după ce a murit, adevărul a ieșit la iveală din cutia în care ținea ceaiul, unde bătrîna domnișoară Lamb îl pusese bine. Dar era prea tîrziu pentru biata Annie. De aceea sînt îngrijorată în cazul bătrînei nemțoaice. Cînd ești bătrîn, ești ușor de lovit. Mi-e mai mare mila de ea, mai mult decît de Templeton care e tînăr, arătos și, după cum se vede, favoritul femeilor. Vă rog să-i scrieți, Sir Henry, și să-i spuneți că nevinovăția ei e în afară de orice îndoială. Stăpînul ei a murit și ea trăiește și se gîndește tot timpul că e suspectată de... Oh! Nu suport nici să mă gîndesc la așa ceva.

— O să-i scriu, Miss Marple, o să-i scriu, a zis Sir Henry și s-a uitat la ea într-un fel foarte curios. Știți, nu vă pot înțelege. Punctul dumneavoastră de vedere e totdeauna cu totul altul decît m-aș aștepta.

— Mă tem că punctul meu de vedere e fără importanță, a zis Miss Marple cu modestie. Rareori plec din St. Mary Mead.

— Și totuși ați rezolvat un caz care putea să constituie un mister de ordin internațional, a zis Sir Henry. Am convingerea că dumneavoastră l-ați rezolvat. Miss Marple s-a înroșit toată, apoi s-a pornit iar:

— Cred că am primit o educație potrivită pentru ziua de azi. Eu și sora mea am avut o guvernantă din Germania – o Fräulein, o ființă foarte sentimentală. Ne-a învățat limbajul florilor – ceva care azi nu se mai învață nicăieri, dar care e ceva foarte interesant. De pildă, o lalea galbenă înseamnă „iubire fără speranță”, pe cînd în China înseamnă „mor de gelozie la picioarele tale”. Scrisoarea era semnată „Georgina”, cuvînt care în germană înseamnă „dalie”, ceea ce face totul foarte limpede. Încerc să-mi amintesc ce înseamnă dalie, dar îmi scapă. Memoria mea nu mai e ca mai demult. Dar, oricum, nu înseamnă moarte. Sigur nu înseamnă moarte. Ce lucruri triste se petrec pe lume!

— Așa e, a zis doamna Bantry suspinînd. Noroc cu florile și cu prietenii!

— Ne-a pus la urmă, observați, a zis dr. Lloyd.

— Pe vremuri cineva îmi trimitea în fiecare seară la teatru orhidee mov, a zis Jane visătoare.

— „Aș vrea să intru în grațiile tale”, a zis Miss Marple, asta înseamnă orhidee.

Sir Henry a tușit într-un fel aparte și și-a întors capul.

Domnișoara Marple a strigat deodată:

— Îmi amintesc! Dalie înseamnă „trădare și inducere în eroare”.

— Minunat, a zis Sir Henry, absolut minunat!

Și a oftat ușurat.