Chemarea Aripilor

Chemarea Aripilor de Agatha Christie

I

Silas Hamer a auzit asta prima dată într-o noapte de februarie. El și cu Dick Borrow plecaseră pe jos de la o cină oferită de Bernard Seldon, specialistul neurolog. Borrow era neobișnuit de tăcut și Silas Hamer îl întrebă, cu o anumită curiozitate, la ce se gândește. Răspunsul lui Borrow a fost cu totul neașteptat.

— Mă gândeam că, dintre toți oamenii din seara asta, numai doi se pot considera fericiți. Și aceștia, destul de ciudat, sunt tu și eu.

Cuvântul „ciudat” era potrivit pentru că nu puteau exista doi bărbați mai deosebiți între ei decât Richard Borrow, preotul muncitor din cartierul de est și Silas Hamer, omul mulțumit de sine, uns cu toate alifiile, ale cărui milioane i se scurgeau printre degete.

— E ciudat, știi, spuse gânditor Borrow. Cred că ești singurul milionar mulțumit pe care l-am întâlnit.

Hamer rămase tăcut o vreme. Când începu să vorbească, tonul său era altul.

— Am fost un amărât de băiețel zgribulit care vindea ziare. Atunci doream ce posed acum – confortul și luxul pe care ți le aduc banii, nu puterea lor. Voiam bani nu ca să-i folosesc drept o forță, ci să-i cheltui fără nici o socoteală pentru mine! Sunt sincer în această privință, înțelegi. Se spune că banii nu pot cumpăra orice. Foarte adevărat. Dar cu ei cumpăr tot ce-mi place, așa încât sunt satisfăcut. Sunt un materialist, Borrow, un materialist convins!

Strălucirea orbitoare a largii artere luminate confirma confesiunea sa de credință. Rotunjimile trupului lui Silas Hamer erau mărite de haina sa grea, căptușită cu blană și lumina albă sporea gușa sa triplă. În contrast cu el, Dick Borrow avea o față suptă de ascet și ochi cu sclipiri de fanatic.

— Eu pe tine nu te înțeleg, rosti apăsat Hamer.

Borrow zâmbi:

— Eu trăiesc în mijlocul mizeriei, lipsurilor, foamei – toate rele trupești! Și o Viziune fundamentală mă susține. Nu-i ușor să înțelegi, dacă nu crezi în Viziuni, lucru de care sunt sigur.

— Nu cred, spuse Silas Hamer, în nimic ce nu pot vedea, auzi sau atinge.

— Exact. În asta constă diferența dintre noi. Bine, la revedere, de-acum mă înghite pământul!

Ajunseseră în dreptul unei guri luminate de metrou care-l ducea pe Borrow spre casă.

Hamer își continuă drumul singur. Era bucuros că-i dăduse liber șoferului în seara aceea și preferase să meargă pe jos acasă. Aerul era aprig de rece, simțurile i se desfătau de căldura deplină a paltonului îmblănit.

Se opri pentru o clipă pe bordură, înainte de a traversa strada. Un autobuz uriaș își croia cu greutate drum spre el. Hamer, cu sentimentul că avea toată viața la dispoziție, aștepta să treacă. Dacă ar fi traversat prin fața lui, ar fi trebuit să se grăbească și îi displăcea graba.

Pe lângă el, un amărât, abandonat al sorții, dar de rasă umană, beat criță se rostogoli de pe trotuar. Hamer auzi un strigăt, o deplasare nereușită într-o parte a autobuzului și apoi… Privea, fără să înțeleagă, cu o groază care punea treptat stăpânire pe el, la o grămadă de zdrențe nemișcată, lipsită de viață, din mijlocul drumului.

Ca prin minune, o mulțime se adună, cu vreo doi polițiști și șoferul autobuzului în centru. Dar ochii lui Hamer erau pironiți, cuprinși de teroare, asupra grămezii informe și inerte care fusese adineauri un om – unul ca el însuși! Se cutremură ca de o amenințare.

— Nu trebe să vă căiți, înălțimea voastră, i se adresă, dintr-o parte, un individ cu o înfățișare neîngrijită. Nu puteați face nimica. Oricum era un neisprăvit!

Hamer îl privi atent. Ideea că putuse cumva să fi salvat omul nu-i trecuse, ce e drept, prin cap. O respinse cu dispreț ca pe o absurditate. Dar, dacă omul n-ar fi fost. Atât de nechibzuit el ar fi putut în clipa asta… Gândurile i se frânseră brusc și se desprinse din mulțime. Se pomeni tremurând de o spaimă nedefinită, nedomolită. A fost obligat să recunoască în sinea sa că-i era teamă, groaznic de teamă de… Moarte – Moartea care sosea, cu o iuțeală înfricoșătoare și o certitudine lipsită de remușcări, la cei bogați și săraci deopotrivă…

Grăbi pasul, dar noua teamă era împreună cu el, învăluindu-l în strânsoarea ei rece, de gheață.

Se întreba ce-l apucase, căci știa că nu era din fire un laș. Se gândi că o asemenea frică nu l-ar fi cuprins cu cinci ani în urmă. Deoarece atunci Viața nu fusese așa de dulce… Da, asta era; dragostea de Viață reprezintă cheia misterului. Ajunsese pe culmea plăcerii de a trăi; un singur lucru îl amenința – Moartea cea distrugătoare!

Artera luminată se terminase. Un pasaj îngust printre ziduri înalte i se prezenta ca o scurtătură către scuarul unde era situată reședința sa, vestită pentru comorile ei de artă.

Zgomotul străzilor din spatele său se estompă și dispăru, singurul zgomot care se auzea era sunetul liniștit al pașilor săi.

Și atunci, din întunericul ce se așternea în față, răzbătu un alt sunet. Rezemat de zid se afla un tânăr care cânta la flaut. Bineînțeles, unul din enormul trib al muzicanților de pe stradă, dar de ce alesese un loc atât de deosebit? Sigur, că la ora asta din noapte, poliția… meditațiile lui Hamer s-au întrerupt, deodată, când își dădu seama, cu un șoc, că omul nu avea picioare. O pereche de cârje stăteau lipite de zid, lângă el. Hamer mai văzu că nu cânta la flaut, ci la un instrument ciudat care scotea sunete mult mai înalte și mai clare decât celălalt.

Omul continua să cânte. Nu observă că Hamer se apropiase. Stătea cu capul foarte mult aplecat pe spate ca și cum era extaziat de propria sa muzică și sunetele răzbăteau cu puritate și vioiciune, înălțându-se… Tot mai sus…

O melodie stranie, mai bine zis nu era deloc o melodie, doar o simplă frază muzicală, destul de apropiată de sonoritățile bogate ale viorilor din „Rienzi”, repetată la nesfârșit, reluată dintr-o cheie în alta, dintr-o gamă armonică în alta, dar ridicându-se permanent și atingând, de fiecare dată, cote tot mai mari de libertate neîngrădită.

Nu semăna cu nimic din ceea ce auzise Hamer vreodată. Era ceva ciudat la ea, care te cuprindea, te învăluia… Ea… Se prinse disperat cu amândouă mâinile de o protuberanță din zidul de lângă el. Era conștient de un singur lucru – că trebuie să se mențină la pământ – cu orice preț, trebuia să se mențină la pământ…

Și deodată își dădu seama că muzica se oprise. Ologul își căuta cârjele. Și Silas Hamer văzu că încercase ca un nebun să se țină de o piatră ieșită în afară, pentru simplul motiv că avusese ideea absurdă, cât se poate de irațională, că se ridica de la sol, mai bine zis că muzica îl înălța…

Începu să râdă. Ce idee cu totul trăsnită! Bineînțeles că picioarele sale nu se desprinseseră nici o clipă de pământ, dar ce halucinație stranie. Trăncănitul rapid al lemnului pe trotuar îl făcu să-și dea seama că infirmul plecase. Se uită după el până când silueta omului fu înghițită de întuneric. Ce tip ciudat!

Silas își continuă drumul mai încet; nu-și putea șterge din minte senzația curioasă, imposibilă că pământul îi fugise de sub picioare…

Și-atunci, dintr-un impuls, se întoarse și se îndreptă în grabă în direcția în care o luase celălalt. Omul nu putea să fi ajuns departe, el avea să-l găsească imediat.

Strigă de îndată ce zări silueta schilodită legănându-se încet de-a lungul drumului.

— Hei! O clipă!

Omul se opri și rămase nemișcat până când Hamer se apropie de el. Un bec ardea chiar deasupra capului său și-i lumina toate trăsăturile. Lui Silas Hamer i se tăie respirația din cauza acestei surprize mari. Omul avea într-adevăr cel mai frumos cap pe care-l văzuse vreodată. Îi puteai da orice vârstă; sigur nu era un băiat, totuși, tinerețea era caracteristica sa predominantă – tinerețe și vigoare, o pasiune intensă!

Hamer reuși cu foarte multă greutate să înceapă a-i vorbi.

— Ascultă, îi spuse el stingherit, aș vrea să știu ce cântai mai devreme?

Omul zâmbi… Cu surâsul său lumea păru deodată să sară în sus de bucurie…

— Era un cântec vechi, un cântec foarte vechi… De ani de zile, de secole. Vorbea cu o ciudată claritate pronunțând distinct, conferind o valoare egală fiecărei silabe. Se vedea clar că nu era englez, dar Hamer nu ghici naționalitatea sa.

— Nu ești englez. De unde ești?

Din nou se ivi zâmbetul acela larg, voios.

— De peste mare, domnule. Am venit… cu mult timp în urmă… Cu foarte mult timp în urmă.

— Trebuie să fi avut un accident foarte grav. S-a întâmplat recent?

— Acum câtva timp, domnule.

— Ce ghinion să pierzi amândouă picioarele.

— Ba a fost bine, spuse omul foarte calm. Își întoarse privirea cu o stranie seriozitate spre interlocutorul său. Erau rele.

Hamer îi puse un șiling în mână și se întoarse. Era uluit și ușor neliniștit. „Erau rele!” Ce lucru straniu să spui asta! Evident, făcuse o operație din cauza unei anumite boli, dar… Ce ciudat sunase.

Hamer se duse acasă gânditor. Încercă fără succes să uite incidentul. Stând în pat, cu prima senzație de somnolență care-l cuprindea, auzi orologiul din împrejurimi bătând ora unu. O bătaie clară și apoi liniște – liniște care fu întreruptă de un sunet slab familiar… Începu să-l recunoască treptat. Își simțea inima bătându-i tare. Omul din pasaj cânta, undeva, nu foarte departe…

Notele se auzeau vesele, reluarea lor înceată cu chemarea sa voioasă, aceeași scurtă frază muzicală obsedantă… „E ceva nefiresc, murmură Hamer. Este nefiresc. Are aripi…”

Tot mai clar, tot mai sus, fiecare val ridicându-se deasupra celuilalt și cuprinzându-l și pe el. De data aceasta nu se opuse; se lăsă dus… Sus-sus… Valurile de sunete îl transportau din ce în ce mai sus… Triumfătoare și libere, ele învăluiau totul.

Din ce în ce mai sus… De acum trecuseră de limitele sunetelor umane, dar continuau încă să se ridice… Vor atinge țelul final, întreaga perfecțiune a înălțimii?

Se ridica…

Ceva îl trăgea, îl trăgea în jos. Ceva mare și greu și insistent. Îl trăgea a remușcare, îl trăgea înapoi, jos… Jos…

Stătea în pat uitându-se la fereastra alăturată. Apoi, răsuflând din greu și dureros, își întinse un braț în afara patului. Mișcarea i se păru curios de stânjenitoare. Moliciunea patului era apăsătoare; apăsătoare erau și perdelele grele de la ferestre care împiedicau lumina și aerul. Tavanul parcă îl apăsa. Se simțea înecat, strangulat. Se mișcă ușor sub plapumă și greutatea trupului său deveni cea mai apăsătoare dintre toate…

II

— Vreau o consultație, Seldon.

Seldon își împinse puțin scaunul de la masă. Se tot întreba care ar fi putut fi motivul acestei cine în doi. Nu prea îl mai văzuse pe Hamer din iarnă și în seara aceasta era conștient de o anumită schimbare, greu de definit, la prietenul său.

— Uite ce este, începu milionarul, sunt îngrijorat în privința mea.

Seldon se uită la el peste masă.

— Arăți în floarea vârstei.

— Nu la asta mă refer. Hamer se opri un minut, apoi adăugă liniștit: mă tem că înnebunesc.

Neurologul ridică privirea cuprins deodată de mai mult interes. Își turnă un pahar de Porto cu o mișcare înceată și apoi îl întrebă liniștit, privindu-l pătrunzător pe celălalt bărbat:

— Ce te face să crezi asta?

— Ceva ce mi se întâmplă. Ceva inexplicabil, incredibil. Nu poate fi adevărat, așa că, pesemne, îmi pierd mințile.

— Nu te grăbi, spuse Seldon, povestește-mi totul.

— Nu cred în supranatural, începu Hamer. N-am crezut niciodată… Dar, mai bine ți-aș spune toată povestea de la început. Prima dată s-a întâmplat iarna trecută, într-o seară după ce am cinat la tine.

Apoi, cât se poate de concis, îi relată evenimentele petrecute în drumul spre casă și ciudata lor urmare.

— Acesta a fost începutul. Nu-ți pot explica exact sentimentul, dar a fost minunat! Nu semăna cu nimic din ceea ce mai trăisem sau visasem vreodată. Ei bine, se întâmplă mereu de atunci. Nu în fiecare noapte, din când în când. Muzica, sentimentul de a fi ridicat în sus, zborul avântat… Și apoi, teribila revenire, simțământul că sunt tras jos, pe pământ, urmat de durere, de reala durere fizică a trezirii. E ca și cum cobor de pe un munte înalt – știi ce dureri de urechi te apucă? Ei bine, e același lucru, dar intensificat și cu el groaznicul simț al greutății, acela de a fi claustrat, sufocat…

Se întrerupse și urmă o pauză.

— Deja servitorii cred că sunt nebun. N-am putut suporta acoperișurile și zidurile, așa că mi-am aranjat în podul casei un loc deschis spre cer, fără mobilă, covoare sau alte lucruri sufocante… Dar chiar și așa, toate casele din jur îmi fac rău. Am nevoie de loc deschis la țară, undeva unde să pot respira în voie… Se uită către Seldon. Ei, ce zici? Poți să-mi explici asta?

— Hm, făcu Seldon. Sunt o mulțime de explicații. Ai fost hipnotizat sau te-ai hipnotizat singur. Stai prost cu nervii. Sau poate să fie doar un simplu vis.

Hamer dădu din cap descurajat.

— Niciuna din aceste explicații nu ține.

— Mai sunt și altele, continuă Seldon rar, dar ele, în general, nu sunt admise. Ești pregătit să le admiți?

— În ansamblu, da!

— Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le înțelegem, care nu pot fi explicate în mod normal. Mai avem încă o groază de descoperit și cred că e bine să avem o minte receptivă, deschisă.

— Ce mă sfătuiești să fac? Întrebă Hamer după o vreme.

Seldon se aplecă brusc spre e!

— Unul din mai multe lucruri. Părăsește Londra, caută-ți „spațiul tău deschis”. Visurile s-ar putea să înceteze.

— Nu pot face asta, spuse Hamer repede. Am ajuns că nu pot trăi fără ele. Nici nu vreau să renunț la ele.

— Ah! Cred că am ghicit. O altă alternativă ar fi tipul ăsta, mutilatul. Îl înzestrezi acum cu tot felul de atribute supranaturale. Vorbește cu el. Risipește vraja.

Hamer dădu din nou din cap.

— De ce nu?

— Mi-e teamă, rosti Hamer simplu.

Seldon tăcu un gest de nerăbdare.

— Ei, acum nu mai crede în toate astea, așa, orbește! Cântecul, mediumul care stârnește totul, cum e?

Hamer îl murmură și Seldon îl ascultă, încruntat și uluit.

— Seamănă cu o bucățică din uvertura la „Rienzi”. E ceva înălțător în ea – parcă ar avea aripi. Dar eu nu mă-nalț de la pământ! În privința zborurilor astea ale tale, seamănă exact unele cu altele?

— Nu, nu, Hamer se aplecă spre el nerăbdător. Ele cresc în amplitudine. De fiecare dată văd puțin mai mult. E greu să-ți explic. Înțelegi, întotdeauna sunt conștient că ating un anumit punct – la care mă duce muzica – nu direct, ci printr-o succesiune de valuri, fiecare ridicându-se mai sus decât cea precedentă, până în punctul cel mai înalt de!A care nu mai poți merge mai departe. Rămân acolo până când sunt tras înapoi. Nu e un loc, e mai mult o stare. Ei bine, nu chiar de la început, ci după puțin timp, am început să înțeleg că există alte lucruri înconjurătoare care așteaptă până când sunt în stare să le percep. Gândește-te la un pisoi. Are ochi, dar la început nu vede cu ei. E orb și trebuie să învețe să vadă. De fapt, asta mi se întâmplă mie. Ochii și urechile omenești nu-mi folosesc, dar există ceva corespunzător lor care nu se dezvoltase încă – ceva ce nu ține deloc de trup. Și treptat s-a dezvoltat… Au fost senzații de lumină… Apoi de sunete… Apoi de culoare… Toate foarte vagi și nedefinite. E mai mult decât cunoașterea lucrurilor prin văzul și auzul lor. Întâi a fost lumina, o lumină care a devenit mai puternică și mai clară… Apoi nisip, mari întinderi de nisip roșiatic… Ici și colo lungi linii drepte de apă precum canalele.

Seldon își ținu brusc respirația.

— Canale! Asta-i interesant. Continuă!

— Dar aceste lucruri n-au contat, ele nu mai contează. Reale erau cele pe care încă nu le puteam vedea, dar le auzeam… Era un sunet ca fâlfâitul din aripi, într-un fel, nu pot să explic de ce, era măreț! Nu seamănă cu nimic din ce-i aici. Și apoi se arătă altceva înălțător – le-am văzut – Aripile! O, Seldon, Aripile!

— Dar ce erau ele? Oameni, îngeri, păsări?

— Nu știu. N-am putut să văd, nu încă. Dar culoarea lor! Culoarea aripilor – noi nu avem așa ceva aici – este o culoare minunată.

— Culoarea aripilor? Repetă Seldon. Cum arată?

Hamer dădu din mână nerăbdător.

— Cum să-ți povestesc? Să descriu culoarea albastră unui orb! E o culoare pe care n-ai văzut-o niciodată – culoarea Aripilor!

— Și?

— Și! Asta-i tot. Până aici am ajuns. Dar de fiecare dată, revenirea a fost mai dificilă, mai dureroasă. Asta nu pot înțelege. Sunt convins că trupul meu nu părăsește niciodată patul. În locul la care mă înalț nu mai dispun de o prezență fizică. Atunci, de ce mă doare atât de rău după aceea?

Seldon dădu din cap în tăcere.

— E ceva dureros, mă refer la revenire. Tragerea în jos și-apoi durerea, durerea în fiecare membru, în fiecare nerv și îmi simt urechile ca și cum ar plesni. Apoi totul mă apasă atât de tare, toată greutatea, groaznicul sentiment de-a fi închis. Simt nevoie de lumină, aer, spațiu, mai mult decât orice, de spațiu în care să respir! Și am nevoie de libertate.

— Și dintre toate celelalte lucruri care însemnau atât de mult pentru tine înainte? Întrebă Seldon.

— Asta-i partea cea mai proastă. Țin la ele la fel de mult, ba chiar mai mult decât înainte. Și aceste lucruri, confortul, luxul, plăcerea, par să mă tragă în partea opusă a Aripilor. E o luptă continuă între ele și nu văd cum o să se termine.

Seldon rămase tăcut. Ciudata poveste pe care o ascultase era cu adevărat destul de fantastică. Era totul amăgire, o halucinație neobișnuită sau există vreo posibilitate să fie adevărată? Și dacă da, de ce Hamer, dintre toți oamenii…? Desigur, materialistul, omul care ținea la lucruri și nega spiritul. Era ultimul care s-ar fi cuvenit să aibă viziunea unei alte lumi.

În fața lui la masă, Hamer îl cerceta îngrijorat.

— Cred, fu de părere Seldon, că poți doar să aștepți. Așteaptă și vezi ce se întâmplă.

— Nu pot! Îți spun că nu pot! Ceea ce-mi spui îmi dovedește că nu înțelegi. Mă sfâșie în două, această luptă groaznică, această rupere, lupta asta nesfârșită între… Între… Ezită.

— Între carne și spirit? Îl completă Seldon. Hamer privi obosit înainte.

— S-ar putea numi așa. Oricum, este insuportabil… Nu mă pot elibera…

Din nou, Bernard Seldon clătină din cap. Era prins în încleștarea inexplicabilului. Îi mai dădu o sugestie.

— Dacă aș fi în locul tău, aș pune mâna pe schilodul acela.

Dar când se îndreptă spre casă, murmură în sinea sa: „Canale… Știu eu?”

III

Silas Hamer plecă de acasă, în dimineața următoare, cu o nouă hotărâre. Se decise să urmeze sfatul lui Seldon și să-l găsească pe omul fără picioare. Totuși, convingerea sa intimă era că avea să-l caute degeaba, că acesta trebuie să fi dispărut complet, ca și cum pământul l-ar fi înghițit.

Clădirile întunecate de pe laturile pasajului nu permiteau să intre lumina soarelui, făcându-l întunecos și misterios. Numai într-un singur loc, pe la jumătatea sa, se afla o spărtură în zid și prin aceasta cădea o lumină aurie care contura binefăcătoare o siluetă ce se afla jos. O siluetă, da, era omul!

Instrumentul din fluiere stătea rezemat de zid, lângă cârjele sale și el acoperea pietrele cu desene făcute cu cretă colorată. Două erau terminate, scene de pădure de-o minunată frumusețe și delicatețe, înfățișând pomi ce se legănau și un izvor ce clipocea, toate părând aievea.

Din nou Hamer se întrebă. Omul ăsta era doar un muzicant de pe stradă, un desenator pe trotuare? Sau era ceva mai mult…?

Deodată, milionarul se pierdu cu firea și strigă tare și supărat:

— Cine ești tu? Pentru numele lui Dumnezeu, cine ești tu?

Ochii omului îi întâlniră pe ai săi, zâmbind.

— De ce nu răspunzi? Vorbește, omule, vorbește!

Observă apoi că acesta desena cu o incredibilă repeziciune pe o bucată goală de piatră. Hamer îi urmări mișcările… Câteva trăsături și niște copaci uriași apărură. Apoi, așezat pe un bolovan… Un bărbat… Cântând la un nai. Cu o față extraordinar de frumoasă și picioare de țap…

Mâna schilodului se mișcă iute. Bărbatul stătea încă pe stâncă, dar picioarele de țap dispăruseră. Din nou, ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Hamer.

— Ele erau rele, zise acesta.

Hamer privea fascinat. Căci fața era cea din desen, dar în mod ciudat și incredibil înfrumusețată… Purificată de tot, emanând o intensă, o imensă bucurie de a trăi.

Hamer se întoarse și aproape fugi prin pasaj la lumina strălucitoare a soarelui repetându-și la nesfârșit: „E imposibil. Imposibil… Sunt nebun, visez!” Dar fața îl obseda – fața lui Pan…

Intră în parc și se așeză pe o bancă. Era o oră când se plimba puțină lume. Câteva doici cu copii mici în umbra copacilor și presărați ici și colo, pe întinderile verzi, ca insule pe o mare, zăceau întinși niște bărbați…

Cuvintele „un vagabond nenorocit” erau pentru Hamer echivalentul mizeriei. Dar, deodată, astăzi, el îi invidia…

Ei îi apăreau lui, dintre toate ființele, singurii liberi. Pământ dedesubt, cer deasupra lor, o întreagă lume în care să umble… Nu erau nici claustrați, nici înlănțuiți.

Ca o străfulgerare își dădu seama că ceea ce îl lega cu atâta lipsă de remușcare era lucrul pe care îl venera și îl prețuise cel mai mult – bogăția! Crezuse că ea e lucrul cel mai puternic de pe pământ și acum, învăluit în puterea sa de aur, văzu adevărul cuvintelor sale. Banii erau cei care îl țineau în sclavie…

Dar asta era? Asta era cu adevărat? Exista vreun adevăr mai profund și mai edificator pe care nu-l văzuse? Banii sau propria sa dragoste pentru bani? Era legat în fiare făcute de el însuși; nu bogăția în sine, ci dragostea sa pentru aceasta era lanțul.

Acum știa clar cele două forțe care trăgeau de el, puterea caldă, complexă a materialismului ce îl înconjura și îl închidea și, în opoziție cu aceasta, clara, imperativa chemare pe care el o numi pentru sine Chemarea Aripilor.

Și în timp ce una lupta și se agăța de el, cealaltă îi declara război și nu se lăsa înfrântă. Ea doar chema, chema neîncetat… O auzea atât de clar că aproape se exprima în cuvinte.

— Nu poți cădea la învoială cu Mine, părea aceasta să spună. Deoarece, eu sunt deasupra tuturor celorlalte lucruri. Dacă vei urma chemarea mea, trebuie să renunți la toate celelalte și să te scuturi de forțele care te țin. Căci numai cei Liberi mă vor urma acolo unde eu îi conduc…

— Nu pot, strigă Hamer. Nu pot…

Câțiva oameni s-au întors să se uite la bărbatul cel voinic care ședea și vorbea de unul singur.

I se cerea un asemenea sacrificiu, a ceea ce îi era cel mai drag, care făcea parte din el însuși.

Parte din el însuși – își reaminti omul fără picioare…

IV

— În numele Domnului, ce te aduce aici? Întrebă Borrow.

Într-adevăr, parohia din cartierul de Est era un mediu pe care Hamer nu-l cunoștea.

— Am ascultat multe predici bune, începu milionarul, în care se spunea ce-ați putea face voi dacă ați avea fonduri. Am venit să-ți spun asta: poți avea fondurile.

— Foarte frumos din partea ta, răspunse Borrow, oarecum surprins. O mare donație, da?

Hamer zâmbi trist.

— Aș spune așa: până la ultimul penny pe care-l am.

— Ce?

Hamer îi dezvălui detaliile într-o manieră rapidă de domeniul afacerilor. Borrow simțea cum i se învârtea capul.

— Vrei să spui că cedezi întreaga ta avere pentru a fi folosită la ajutorarea celor săraci din East End, numindu-mă pe mine legător?

— Exact.

— Dar de ce, de ce?

— Nu pot să-ți explic, zise Hamer încet. Îți amintești discuția noastră din februarie trecut despre viziuni? Ei bine, o astfel de viziune a pus stăpânire pe mine.

— E splendid!

Borrow se aplecă înainte cu ochii strălucindu-i.

— Nu-i nimic deosebit de splendid în legătură cu asta, zise Hamer întunecat. Nu-mi pasă nici negru sub unghie de sărăcia din East End. Ei nu au nevoie decât de tărie de caracter și curaj! Eu am fost foarte sărac și am scăpat. Dar trebuie să renunț la bani și aceste societăți așa-zise de binefacere n-o să pună mâna pe ei. Ești un om în care pot să am încredere. Hrănește trupuri sau suflete cu ei. De preferat sunt primele. Eu am fost flămând, dar poți să faci cum îți place.

— Este un lucru fără precedent, abia bolborosi Borrow.

— Totu-i terminat și parafat, continuă Hamer. Avocații au făcut actele, în sfârșit, și eu le-am semnat pe toate. Pot să-ți spun că am fost foarte ocupat în aceste ultime două săptămâni. E aproape la fel de greu să scapi de o avere ca și s-o faci.

— Dar tu, ți-ai păstrat ceva?

— Nici un penny, îi răspunse Hamer vesel. Nu e chiar așa adevărat. Am exact doi penny în buzunar. Râse.

Își luă la revedere de la uluitul său prieten și ieși pe străzile strâmte, urât mirositoare. Cuvintele pe care tocmai le rostise atât de bucuros îi reveniră acum în minte cu sentimentul dureros al unei pierderi. „Nici un penny!” Din vasta sa avere nu păstrase nimic. Îi era teamă, tare teamă de sărăcie, de foame și de frig. Sacrificiul nu-i adusese nici o plăcere.

Totuși, era conștient că greutatea și amenințarea lucrurilor dispăruseră; nu se mai simțea apăsat și legat. Strânsoarea lanțului cedase și se rupsese, dar viziunea eliberării se afla în apropiere ca să-i dea puteri.

Necesitățile lui materiale puteau umbri Chemarea, dar nu s-o ucidă fiindcă el știa că un lucru nemuritor era veșnic.

Se simțea în aer venirea toamnei și vântul bătea rece. Simți frigul, se cutremură și îi mai era și foame căci uitase să mănânce de prânz. Asta-i apropia viitorul. Era incredibil că el renunțase la tot: viață ușoară, confort, căldură! Trupul său striga neputincios… Și-atunci încă o dată îl cuprinse un simțământ bucuros și înălțător de libertate.

Hamer ezită. Era aproape de o stație de metrou. Avea doi penny în buzunar. Îi veni ideea să-l ia până la parcul unde, cu două săptămâni în urmă, îi văzuse pe leneșii aceia întinși. În afara acestei fantezii, n-avea nici un plan pentru viitor. Acum credea, pe cinstea lui, că era nebun, oamenii sănătoși n-ar fi procedat ca el. Și dacă așa stăteau lucrurile, nebunia era un lucru minunat și uimitor.

Da, se va duce acum în spațiul deschis din parc și a ajunge acolo cu metroul avea o semnificație specială pentru el. Căci subteranul ăsta reprezenta toate ororile vieții închise, înmormântate… Se va ridica din închistarea vagoanelor liber către spațiul verde și pomii care ascundeau amenințarea caselor apăsătoare.

Scara rulantă îl duse repede și uniform jos. Aerul era greu și apăsător. Stătea la capătul peronului departe de masa de oameni. În stânga sa era deschiderea tunelului din care trenul trebuia să apară dintr-o clipă într-alta ca un șarpe. Simți în toată stația un rău subtil. Nu se afla nimeni aproape de el cu excepția unui tânăr ghemuit pe un scaun, cufundat, după câte se părea, într-o toropeală de om beat.

Din depărtare, se auzi slab huruitul amenințător al trenului. Băiatul se ridică din scaun și își târși pașii nesiguri într-o parte a lui Hamer, rămânând pe marginea peronului ca să se uite în tunel.

Apoi, se întâmplă atât de repede că păru aproape incredibil, își pierdu echilibrul și căzu…

O sută de gânduri îi cuprinse simultan creierul lui Hamer. Văzu o grămadă călcată de un autobuz și auzi o voce răgușită zicând: „Nu trebe să vă căiți, înălțimea voastră. Nu puteați face nimica.” Și astfel își dădu seama că acea viață putea fi salvată numai de el însuși. Nu era nimeni altcineva acolo și trenul se apropia… Toate îi trecură prin minte cu rapiditatea unui fulger. Dădea dovada unei curioase și calme lucidități.

Avea doar o secundă să se decidă și știu, în clipa aceea, că teama lui de Moarte nu dispăruse. Îi era îngrozitor de teamă. Și-apoi, nu era o speranță deșartă? Pierderea inutilă a două vieți?

Privitorilor îngroziți de la celălalt capăt al peronului nu li se păru nici o distanță în timp între căderea băiatului și săritura bărbatului după el – și apoi trenul luând rapid curba tunelului, incapabil să frâneze la timp.

Iute, Hamer îl prinse în brațe pe băiat. Nici un impuls firesc de conservare nu-l împiedică, carnea ce tremura asculta comanda spiritului străin care-i cerea sacrificiu. Cu un ultim efort îl aruncă pe băiat pe peron, el însuși căzând…

Apoi, deodată, teama îi dispăru. Lumea materială nu-l mai ținea jos. Nimic nu-l mai încătușa. Pentru o clipă, i se păru că aude veselul nai al lui Pan. Apoi mai aproape și mai tare – absorbind în sus totul, sosi bucurosul fâlfâit al nenumăratelor Aripi. Învăluindu-l ocrotitor.

SFÂRȘIT