Chiparosul trist
Aa
Chiparosul trist de Agatha Christie
„Elinor Kaiherine Carlisle. Conform prezentului act de acuzare, ești învinuită de omorârea lui Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie, anul curent. Ești vinovată sau nevinovată?”
Elinor Carlisle stătea foarte dreaptă, cu capul sus. Avea un cap grațios, cu trăsături frumos modelate și bine conturate.
Ochii îi erau de un albastru intens,.părul negru. Sprâncenele pensate desenau o linie subțire.
Tăcere... o tăcere grea.
Sir Edwin Bulmer, avocatul apărării, simți o senzație de leșin. Gândi:
„Dumnezeule, se va declara vinovată!... Și-a pierdut capul...”
Buzele lui Elinor Carlisle se dezlipiră. Spuse:
— Nevinovată!
— Avocatul apărării se prăbuși în scaun, își trecu batista peste frunte, dându-și seama că scăpase aproape ca prin minune.
Sir Samuel Attenbury se afla în picioare, expunând cazul ca împuternicit al Coroanei.
— Cu permisiunea Excelențelor voastre, domnilor jurați, pe 27 iulie, la trei și jumătate după-amiaza, Mary Gerrard a murit la Hunterbury, Maidensford...
Glasul său se înălța sonor și plăcut, în auzul lui Elinor, suna ca un cântec de leagăn care aproape că o rupse de realitate. Din narațiunea simplă și concisă, doar câte o frază reușea, din când în când, să ajungă până la ea.
„... „Un caz deosebit de simplu și clar...”
„... Este de datoria Coroanei... să dovedească motivul și împrejurarea...”
„... Din câte se poate vedea, nimeni n-a avut vreun motiv s-o omoare pe această nefericită fată, Mary Gerrard, cu excepția acuzatei. O fată tânără, cu un caracter fermecător... plăcută de toți... fără, cum s-ar spune, nici un dușman pe lume...”
Mary, Mary Gerrard! Cât de îndepărtat părea totul acum! Parcă nu mai era real...
„— Atenția dumneavoastră va fi cu deosebire îndreptată asupra următoarelor considerații:
1. Ce ocazii și mijloace a avut acuzata pentru a administra otrava?
2. Ce motiv a avut pentru a face acest lucru?”
„Va fi de datoria mea să citez în fața dumneavoastră martori, care pot să vă demonstreze că nimeni n-a avut ocazia să comită această crimă, cu excepția acuzatei...”
Elinor se simțea înconjurată de o ceață deasă. Prin ceață, răzbăteau până la ea cuvinte disparate.
„...Sandviciuri...”
„...Pastă de pește...”
„...Casa goală...”
Cuvintele străpungeau pătura groasă, așternută peste gândurile lui Elinor... țepi ascuțiți într-un văl țesut des, greu învăluitor...
Instanța. Chipuri. Rânduri și rânduri de chipuri! Un chip aparte cu o mustață mare, neagră, și ochi sfredelitori. Hercule Poirot, cu capul său mic lăsat ușor într-o parte, cu privirea îngândurată, o urmărea.
Elinor gândi: „Încearcă să înțeleagă exact de ce am făcut-o... încearcă să-mi străpungă mintea ca să vadă ce am gândit… ce am simțit...”
Simțit...? O ușoară ceață... o vagă senzație de greață provocată de șoc… chipul lui Roddy... dragul lui chip, cu nasul lung, cu gura senzuală... Roddy! Roddy cel dintotdeauna... dintotdeauna, chiar de unde începea memoria ei... Iar memoria ei începea cu zilele acelea petrecute la Hunterbury printre tufele de zmeură, între vârful împădurit al versantului și pârâul de la poale. Roddy... Roddy...
Alte chipuri! Sora O’Brian, cu gura ușor deschisă, cu fața proaspătă, pistruiată, împinsă înainte. Sora Hopkins arătând mulțumită de sine... mulțumită și implacabilă. Chipul lui Peter Lord... atât de blând, atât de sensibil, atât de... atât de reconfortant! Acum însă arăta... cum era? pierit? Da, pierit! Gândindu-se la toate astea cu spaimă! În timp ce ei, vedeta spectacolului, nu-i păsa câtuși de puțin!
Iat-o în boxă, foarte calmă și rece, acuzata de crimă. Era în fața instanței, la proces.
Ceva se mișcă; faldurile vălului din jurul creierului se desfăcură... deveniră niște franjuri... La proces! ... Lume...
Lume aplecată în față, cu buzele ușor desfăcute, cu ochii holbați la ea, Elinor, ațâțată de o oribilă plăcere sadică... ascultând cu un fel de poftă mocnită, nesaț plin de cruzime, ceea ce bărbatul înalt cu nas de evreu spunea despre ea.
„Faptele acestui caz sunt extrem de ușor de urmărit și nu se contrazic. Vi le voi prezenta foarte simplu. Chiar de la bun început...”
Elinor gândi:
„Începutul... începutul? Ziua în care a sosit acea scrisoare anonimă oribilă! Atunci a fost începutul...”
1.
O anonimă!
Elinor Carlisle se uita la scrisoarea deschisă din mâinile ei. Nu mai primise niciodată o asemenea chestie. Îți dădea o senzație neplăcută. Scrisă urât, cu greșeli de ortografie, pe hârtie roz, de proastă calitate.
Asta e ca să Vă avertizez,
Nu dau Nume dar există Cineva care se bagă pe sub pielea Mătușii dumneavoastră și dacă nu aveți grijă o să fiți Tăiată de la Porție. Fetele Sunt foarte Dibace și Bătrânele este Proaste când cele Tinere se bagă pe sub pielea Lor și le Lingușesc Eu spun că mai bine Ați veni aici să vedeți Singură ce se Petrece nu e drept dumneavoastră și Domnul Tânăr să fiți dați la o parte de la Ce e al vostru... și Ea e Foarte Iscusită și Bătrâna Doamnă poate să Crape oricând.
O Binevoitoare
Cu sprâncenele pensate încruntate a dezgust, Elinor mai privea încă misiva când ușa se deschise. Servitoarea anunță „Domnul Welman” și Roddy intră.
Roddy! Ca întotdeauna când îl vedea, Elinor era conștientă că trebuie să-și ascundă senzația aceea de dulce amețeală, fiorul brusc de plăcere, și să se arate practică și detașată. Pentru că era cât se poate de limpede că Roddy, deși o iubea, n-o iubea cu pasiunea cu care îl iubea ea. La simpla lui vedere, inima ei se răsucea aproape dureros, îi făcea rău. Ce absurd că un bărbat... un tânăr obișnuit, da, absolut obișnuit putea să-ți provoace o asemenea senzație!
Că doar văzându-l, lumea începea să se învârte, că vocea lui te făcea să vrei... doar puțin.... să plângi... Cu siguranță, dragostea ar trebui să fie o emoție, care să-ți provoace plăcere... nu ceva care să te rănească prin intensitatea sa...
Un lucru era cert: trebuia să fii foarte atentă să te arăți detașată și nepăsătoare. Bărbaților nu le plac dragostea supusă și adorația.
Rosti ușor:
— Bună, Roddy!
Roddy răspunse:
— Bună, iubito! Ai o mină tragică. Asta-i o notă de plată?
Elinor scutură din cap. Roddy continuă:
— Mă gândeam că poate... știi și tu, e mijlocul verii..., când zânele dansează, iar cheltuielile se adună!
Elinor spuse:
— E ceva oribil. O scrisoare anonimă…
Sprâncenele lui Roddy se ridicară. Expresia feței i se schimbă.
Exclamă tăios, dezgustat:
— Nu!
Elinor reluă:
— E foarte... e oribil...
Făcu un pas spre biroul ei.
— Cred că-i mai bine s-o rup.
Putea să o facă... aproape o făcu... căci Roddy și anonimele erau două treburi incompatibile. Putea s-o rupă și să nu se mai gândească la ea. El n-ar fi oprit-o. Nepăsarea era cu mult mai puternică decât curiozitatea.
Însă, într-un impuls de o clipă, Elinor hotărî altfel.
— Poate, totuși, ar fi mai bine s-o citești mai întâi. Apoi îi vom da foc. E despre mătușa Laura.
Sprâncenele lui Roddy se înălțară a surpriză.
— Mătușa Laura?
Luă scrisoarea, o citi, se încruntă dezgustat și o înapoie.
— Da, spuse el. La foc cu ea! Ce ciudați sunt oamenii!
— Crezi că e una din servitoare?
— Așa cred. Ezita. Mă întreb cine... cine e persoana... cea la care se face referire?
Elinor rosti gânditoare:
— Trebuie să fie Mary Gerrard, așa cred.
Roddy se încruntă într-un efort de aducere aminte.
— Mary Gerrard? Cine e?
— Fata celor din căsuța portarului. Trebuie să ți-o amintești de copilă. Mătușa Laura a ținut întotdeauna la ea, s-a interesat de ea. I-a plătit școala și altele pe lângă școală... lecții de pian și franceză și tot așa.
Roddy spuse:
— Oh, da, acum mi-o amintesc: o puștoaică deșirată, numai picioare și brațe, cu o claie de păr blond, nepieptănat.
Elinor confirmă.
— Da, probabil n-ai mai văzut-o din acele vacanțe de vară, când mami și tati erau în străinătate. N-ai fost la Hunterbury atât de des ca mine, desigur, iar, în ultimul timp, ea a fost plecată în Germania, dar, când eram copii, o fugăream și ne jucam cu toții.
— Cum arată acum? întreba Roddy.
— S-a făcut drăguță, e manierată, și tot tacâmul. Datorită educației, n-ai spune că e tot fata familiei Gerrard.
— A devenit o doamnă, nu?
— Da. Cred că acum nu se mai simte bine în căsuța lor de la poartă. Doamna Gerrard a murit acum câțiva ani, iar ea și cu tatăl ei nu se înțeleg. El își bate joc de învățătura ei și de „purtările sale alese”.
Roddy spuse iritat:
— Oamenii nici nu visează cât de rău îi pot face cuiva „educându-l”! Adesea e cruzime, nu bunătate!
— Cred că stă mai mult sus, în casă... știu că, de când mătușa Laura a avut congestie cerebrală, ea îi citește cu glas tare.
— De ce nu-i citește infirmiera?
Elinor răspunse zâmbind:
— Sora O’Brian are un accent de poți să-l tai cu cuțitul!
Nu mă mir ca mătușa Laura o preferă pe Mary.
Câteva minute, Roddy se plimbă prin cameră cu pas rapid și nervos. Apoi spuse:
— Știi, Elinor, cred c-ar trebui să ne ducem acolo.
Elinor avu o ușoară ezitare.
— Din cauza acestei...?
— Nu, nu... deloc. Oh, la naiba cu toate, trebuie să fii cinstit, da! Proaste cum sunt comunicațiile, s-ar putea să fie ceva adevărat în povestea asta. Vreau să spun, băbuța e chiar bolnavă...
— Da, Roddy.
O privi cu zâmbetul lui fermecător... recunoscând slăbiciunea naturii umane:
— Iar banii chiar contează... pentru tine și pentru mine, Elinor.
Ea o recunoscu repede:
— Oh, contează.
Roddy rosti serios:
— Nu că aș fi mercantil. Dar, în definitiv, mătușa Laura a tot spus încontinuu, cu gura ei, că tu și cu mine suntem singurele ei rude. Tu ești nepoata ei, fata fratelui ei, iar eu sunt nepotul soțului ei. Ne-a dat întotdeauna de înțeles ca, ia moartea ei, tot ce are va reveni unuia dintre noi... sau, mai probabil, amândurora. Și... și suma e mare, Elinor.
— Da, recunoscu Elinor gânditoare. Trebuie să fie.
— Nu-i o joacă să întreții Hunterbury. Unchiul Henry era, s-ar putea spune, bine înstărit când a cunoscut-o pe mătușa ta, Laura. Dar și ea moștenise o avere. Tatăl tău și cu ea fuseseră moștenitori foarte bogați. Păcat că tatăl tău a pierdut majoritatea averii în speculații.
Elinor oftă.
— Bietul tata, n-a avut niciodată simțul afacerilor. A murit foarte necăjit.
— Da, mătușa Laura a avut mult mai mult cap decât el. S-a măritat cu unchiul Henry și au cumpărat împreună Hunterbury. Și, mai zilele trecute, mi-a spus ca a fost întotdeauna extrem de norocoasă în investițiile pe care le-a făcut. Practic, n-a avut nici un eșec.
— Când a murit, unchiul Henry i-a lăsat ei tot, nu-i așa?
Roddy confirmă.
— Da, ce trist că a murit atât de tânăr. Iar ea nu s-a mai recăsătorit. I-a rămas credincioasă, bătrâna. Și mereu a fost foarte bună cu noi. Când ne-am aflat în impas, m-a ajutat; din fericire, n-am fost prea des!
— Și cu mine a fost extrem de generoasă, spuse Elinor recunoscătoare.
Roddy dădu din cap.
— Mătușa Laura e o femeie de treabă, spuse el. Dar, știi, Elinor, poate, fără intenție, tu și cu mine trăim foarte extravagant, ținând cont de mijloacele pe care le avem!
Elinor rosti cu tristețe:
— Cred ca ai dreptate... Totul e atât de scump... îmbrăcămintea, fardurile... chiar și nimicurile ca cinematograful și cocteilurile... până și discurile!
Roddy spuse:
— Iubito, tu ești ca păsările cerului. Nici nu ară, nici nu seamănă!
Elinor întrebă:
— Crezi că ar trebui s-o fac, Roddy?
El scutură din cap.
— Îmi placi așa cum ești: delicată și semeață și ironică. N-aș putea suferi să te văd trăgând din greu. Spun doar că, dacă n-ar fi mătușa Laura, probabil că ai avea vreo slujbă mizeră. La fel și eu. Am un serviciu, cât de cât. La „Lewis & Hume” nu te prea spetești muncind. Mi se potrivește. Având o slujbă mi-am apărat respectul de sine; dar – reține asta – nu-mi fac griji pentru viitor din cauza perspectivelor... deschise de mătușa Laura.
Elinor spuse:
— Vorbim ca niște lipitori umane!
— Prostii! Ni s-a dat de înțeles că, într-o zi, vom avea bani – asta-i tot. Normal, acest fapt influențează conduita noastră.
Elinor rosti gânditoare:
— Mătușa Laura nu ne-a spus niciodată, în mod clar, cum și-a lăsat banii în testament.
— Asta nu contează! După toate probabilitățile, i-a împărțit între noi, dar dacă nu e așa... dacă ți-a lăsat pe toți, sau majoritatea lor, ție, ca fiind din același sânge cu ea... Ei bine, iubito, am să am și eu parte de ei pentru că mă însor cu tine... iar dacă dimpotrivă, băbuța consideră că majoritatea banilor trebuie să-mi revină mie, ca reprezentant pe linie bărbătească al familiei Welman, și în cazul ăsta e-n regulă, pentru că te măriți cu mine.
Îi zâmbi afectuos, apoi continuă:
— Ce noroc că s-a întâmplat să ne iubim! Căci mă iubești, Elinor, nu-i așa?
— Da.
O spuse rece, aproape politicos.
— Da! Roddy o imită. Ești adorabilă, Elinor. Aerul acesta al tău... semeț... inaccesibil... la Princesse Lointaine. Cred că asta e una din calitățile tale care m-a făcut să te iubesc.
Elinor își ținu răsuflarea.
— Zău?
— Da. Se încruntă. Unele femei sunt atât de... oh, nu știu... atât de afurisit de posesive... atât de devotate, ca niște câini... dau pe-afară de atâta sentiment! Nu pot să sufăr asta. Cu tine niciodată nu știu cum stau... niciodată nu pot fi sigur... În orice clipă, te-ai putea întoarce cu felul ăsta de-a fi al tău, rece și detașat, să-mi spui că te-ai răzgândit... foarte calmă, fără să clipești! Ești o făptură fascinantă, Elinor. Ești ca o operă de artă, atât de... de finisată! Știi, cred că noi vom avea o căsnicie perfectă... Ne iubim suficient de mult, dar nu excesiv. Suntem buni prieteni. Avem o mulțime de gusturi comune și toate avantajele pe care ni le conferă statutul de veri, fără dezavantajul rudeniei de sânge. N-am să mă plictisesc niciodată de tine, pentru că ești o făptură atât de lunecoasă. Totuși, tu te poți plictisi de mine. Sunt un tip atât de obișnuit... Elinor scutură din cap.
— N-am să mă plictisesc de tine, Roddy... niciodată.
— Scumpa mea!
O sărută. Spuse:
— Mătușa Laura a înțeles perfect cum stă treaba cu noi, cu toate că n-am fost la ea după ce ne-am hotărât. Aproape că avem un motiv să-i facem o vizită, nu-i așa?
— Da. Zilele trecute mă gândeam...
Roddy termină fraza în locul ei:
— Că n-am fost acolo mai des, deși am fi putut. Și eu m-am gândit la asta. Când a avut primul atac, mergeam la ea aproape din două îu două săptămâni. Iar acum trebuie să fie două luni, de când n-am mai fost.
— Dacă ne-ar fi chemat, ne-am fi dus... imediat.
— Da, desigur. Și apoi, noi știm ca îi place sora O’Brien și că e bine îngrijită. Oricum, am fost puțin delăsători. Nu vorbesc prin prisma banilor... ci a omeniei.
Elinor dădu din cap.
— Știu.
— Așa că, anonima asta a fost totuși bună la ceva. Ne vom duce să ne protejăm interesele dar, mai ales, pentru că ținem la draga noastră mătușă!
Aprinse un băț de chibrit și dădu foc scrisorii pe care o luase din mâna lui Elinor.
— Mă întreb cine a scris-o? spuse el. Nu că ar conta... Cineva care e „de partea noastră”, cum spuneam când eram copii. Poate ne-a făcut un mare serviciu. Mama lui Jim Partington, după ce s-a dus să locuiască pe Riviera, s-a îndrăgostit nebunește de doctorul ei, un tânăr italian, frumos, și i-a lăsat absolut toți banii. Jim și surorile lui au încercat să atace testamentul, dar n-au putut face nimic.
Elinor spuse:
— Și mătușii Laura îi place noul doctor care a preluat locul doctorului Ransome... dar nu până-ntr-acolo! Oricum, în scrisoarea asta oribilă, e menționată o fată. Trebuie să fie Mary.
— Vom merge să vedem cu ochii noștri...
2.
Sora O’Brien ieși repede din dormitorul doamnei Welman și intră în baie. Spuse peste umăr:
— Pun imediat ceainicul pe foc. Sunt sigură că o să-ți prindă bine o ceașcă de ceai, soră.
Sora Hopkins răspunse molatic:
— Bun, dragă, întotdeauna îmi prinde bine o ceașcă de ceai. Mereu am fost de părere că nimic nu se compară cu o ceașcă de ceai bun... tare!
În timp ce umplea ceainicul și aprindea lampa de gaz, sora O’Brien spuse:
— Am tot ce-mi trebuie în dulapul asta... ceai și cești și zahăr... iar Edna îmi aduce lapte proaspăt de două ori pe zi. Nu mai trebuie să fiu tot timpul pe drumuri. Lampa asta e grozavă, ibricul fierbe cât ai clipi.
Sora O’Brien era o femeie de treizeci de ani, înaltă, cu părul roșu și dinți albi, strălucitori, cu pistrui și zâmbet cuceritor. Veselia și vitalitatea ei o făceau să fie preferata pacienților. Sora Hopkins, sora districtuală, care venea în fiecare dimineață să ajute la schimbarea așternuturilor și la toaleta greoaiei bătrâne, era o femeie de etate medie, cu aspect domestic, aer capabil și mișcări iuți.
Rosti aprobator:
— În casa asta totul e bine făcut.
Cealaltă încuviință:
— Da, unele sunt de modă veche, nu există încălzire centrală, dar există o mulțime de cămine și toate servitoarele sunt niște fete foarte îndatoritoare, iar doamna Bishop are mare grijă de ele.
Sora Hopkins spuse:
— Fetele astea de azi... eu n-am răbdare cu ele... nu știi ce vor… și nu-s în stare să facă o treabă ca lumea.
— Mary Gerrard e o fată drăguță, spuse sora O’Brien. Zău că nu știu ce s-ar face doamna Welman fără ea. Ai văzut cum a întrebat de ea mai înainte? Ah, bine, trebuie să recunosc că e o ființă fermecătoare și știe să se poarte.
— Îmi pare rău pentru Mary, spuse sora Hopkins. Bătrânul ăla, care îi e tată, face tot ce-i stă în puteri ca s-o necăjească.
— Nu-i în stare de-o vorbă bună, moșneagul zgârie-brânză. Fluieră ceainicul. Acum când apa e gata să fiarbă, pun ceaiul.
Ceaiul era fiert și turnat în cești, fiebinte și tare. Cele două femei se mutară în camera sorei O’Brien, cameră alăturată dormitorului doamnei Welman.
— Vor veni domnișoara Carlisle și domnul Welman, spuse sora O’Brien. A sosit azi-dimineața o telegramă de la ei.
— Vai, dragă, am văzut eu că bătrâna era ușor agitată. A trecut ceva timp de când n-au mai fost aici, nu-i așa?
— Vreo două luni sau mai mult. Domnul Welman e un tânăr tare drăguț. Dar pare atât de încrezut!
Sora Hopkins spuse:
— Zilele trecute, am văzut fotografia ei în „Tatîer”… Era cu un prieten în Newmarket.
— E foarte cunoscută în societate, nu? Și e întotdeauna atât de bine îmbrăcată! Ce părere ai, soră, e cu adevărat frumoasă?
— E greu de spus cum arată fetele astea nemachiate! După părerea mea, nu-i nici pe departe ca Mary Gerrard!
Sora O’Brien își țuguie buzele și-și lăsa capul într-o parte.
— Poate ai dreptate. Dar Mary nu are stil.
Sora Hopkins rosti sentențios:
— Penajul frumos face păsările frumoase.
— Încă o ceșcă de ceai, soră?
— Mulțumesc, soră, n-am nimic împotrivă.
În fața ceștilor aburinde, cele doua femei se strânseră mai aproape.
Sora O’Brien spuse:
— Noaptea trecută, s-a întâmplat ceva ciudat. La două, ca de obicei, am intrat s-o așez mai confortabil pe bătrânica mea, și am găsit-o trează, însă trebuie că visase ceva căci, imediat ce m-a văzut, mi-a spus: „Fotografia. Vreau fotografia”. I-am spus: „Vai, bineînțeles, dar n-ați putea aștepta până dimineață?”, dar ea mi-a răspuns: „Nu. Vreau să mă uit acum la ea”. Așa că am întrebat: „Bun. unde e fotografia? Va referiți la cea a domnului Roderick?” „Roderick? Nu. Lewis”. Și începu să se zbată, și m-am dus s-o ridic, și reuși să-și scoată cheile dintr-o cutiuță de lângă pat și mi-a spus să descui al doilea sertar de la scrin, unde am să găsesc, mai mult ca sigur, o fotografie mare într-o ramă de argint. Așa am și făcut. Ce bărbat frumos! Într-un colț, de-a curmezișul, scria „Lewis”. Era o fotografie veche, se-nțelege, trebuie să fi fost făcută cu mulți ani în urmă. I-am arătat-o, iar ea a rămas mult timp uitându-se la ea, murmurând: „Lewis... Lewis”. Apoi a oftat și mi-a dat-o s-o pun la loc. Și, închipuie-ți, când m-am întors, adormise senină ca un copil.
— Crezi că era bărbatul ei?
— Nu! Căci azi-dimineață, când am întrebat-o așa, în treacăt, pe doamna Bishop care era prenumele domnului Welman, ea mi-a răspuns: „Henry”!
Cele două femei schimbară priviri. Vârful nasului lung al sorei Hopkins tremură ușor de plăcere. Rosti gânditoare:
— Lewis... Lewis. Nu-mi amintesc de numele ăsta prin părțile astea.
— Trebuie să fi fost demult, dragă, îi reaminti cealaltă.
— Da, desigur, iar eu sunt aici doar de câțiva ani. Mă întreb...
Sora O’Brien spuse:
— Un bărbat foarte- frumos. Arata ca un ofițer de cavalerie!
Sora Hopkins sorbi din ceai:
— Foarte interesant.
Sora O’Brien rosti visătoare:
— Poate când erau tineri s-au iubit, dar au fost despărțiți de un tată fără inimă...
Sora Hopkins oftă adânc:
— Poate a fost omorât în război...
