De ce nu i-au cerut lui Evans

De ce nu i-au cerut lui Evans de Agatha Christie

Capitolul I. Accidentul

Bobby James fixă mingea, făcu un scurt balans preliminar, apoi aduse încetișor din spate crosa și lovi cu rapiditate de fulger.

O fi zburat mingea cum trebuia, drept, înălțându-se și trecând peste buncăr, pentru a ateriza apoi sec în interiorul celui de-al paisprezecelea marcaj?

Nu, nu zburase. Înălțată prost, țopăise în lungul terenului pentru a se propti ferm în buncăr!

Nu existau spectatori care să-și exprime dezolarea prin bombănituri. Singurul martor al loviturii nu manifestă nici o surpriză. Iar acest lucru era ușor de explicat, întrucât cel care executase lovitura nu era un campion american care avea jocul în sânge, ci doar al patrulea fiu al vicarului din Marchbolt, un orășel de la malul mării, situat pe coasta ținutului Wales.

Bobby scoase o exclamație hotărât profană.

Era un tânăr cu o înfățișare prietenoasă, în jur de douăzeci și opt de ani. Nici cel mai bun prieten al lui n-ar fi putut spune că era frumos, dar avea un chip extrem de plăcut, iar ochii lui căprui avea acea privire sinceră și prietenoasă pe care o au câinii.

— Cu fiecare zi joc tot mai prost, bombăni el deprimat.

— Forțezi, spuse tovarășul lui.

Doctorul Thomas era un bărbat de vârstă medie, cu părul cărunt și o față roșie, jovială. În ceea ce îl privea, niciodată nu executa un balans complet. Lovea scurt, drept în mijloc, și de obicei îi bătea pe cei mai strălucitori dar mai fanteziști jucători.

Bobby își atacă mingea cu înverșunare. A treia lovitură avu succes. Mingea se opri la mică distanță de spațiul marcat în care doctorul Thomas ajunsese prin două lovituri lăudabile.

— Gaura dumitale, spuse Bobby.

Continuară până la următorul marcaj.

Doctorul trase primul - o lovitură frumoasă, dar nu foarte lungă.

Bobby oftă, așeză mingea, își balansă îndelung crosa, închise ochii, înălță capul, își lăsă moale umărul drept, făcu tot ce n-ar fi trebuit să facă... și lovi.

Inspiră adânc, cu satisfacție. Binecunoscuta îngrijorare a jucătorului de golf dispăru de pe chipul lui expresiv, pentru a fi înlocuită de la fel de binecunoscuta bucurie radioasă a jucătorului.

— Acum știu ce am făcut, spuse Bobby... cu totul neadevărat.

O lovitură perfectă și Bobby rămase stană de piatră. Reușise să reducă din handicap. Doctorul Thomas avea doar un punct în plus.

Plin de încredere, Bobby păși spre al șaisprezecelea marcaj. Făcu din nou tot ce n-ar fi trebuit să facă, dar de data asta nu se produse nici un miracol. Reușise o minge tăiată superbă, magnifică, aproape imposibilă! Mingea zbură în unghiuri drepte.

— Dacă ar fi mers drept... phii! spuse doctor Thomas.

— Dacă, rosti cu amărăciune Bobby. Hei, mi s-a părut că am auzit un strigăt! Sper ca mingea să nu fi lovit pe cineva.

Se uită cu ochii îngustați spre dreapta. Lumina îi era potrivnică. Soarele era pe punctul de a apune, și, privind în direcția lui, era greu de văzut ceva. În plus, din mare se ridica o ceață ușoară.

— Poteca o ia într-acolo, spuse Bobby. Dar nu e posibil ca mingea să fi zburat atât de departe. În orice caz, cred că am auzit un țipăt. Dumneata nu?

Dar doctorul nu auzise nimic.

Bobby plecă după minge. O găsi cu greu, dar o găsi. Practic, era o minge ce nu mai putea fi jucată - se înțepenise într-o tufă. Bobby se întinse, luă mingea, apoi îi strigă tovarășului său că renunță la următoarea gaură.

Doctorul veni spre el, întrucât următorul marcaj era chiar pe marginea stâncii.

Aceasta era spaima lui Bobby. Ca să ajungi la el, trebuia să treci peste o prăpastie. Distanța nu era chiar mare, dar atracția abisului te copleșea.

Traversaseră poteca ce acum, o lua la stânga lor, urmărind chiar marginea stâncii. Doctorul își luă avânt și ateriză pe cealaltă parte. Bobby inspiră adânc și trase. Mingea zvâcni și dispăru pe buza prăpastiei.

— Exact aceeași grabă, spuse Bobby cu amărăciune. De fiecare dată mă reped ca prostul.

O luă pe marginea prăpastiei, uitându-se peste ea. Jos, în depărtare, marea scânteia, dar nici o minge nu se pierduse în adâncurile ei. Lovitura căzuse perpendicular pe partea de sus, așa că traiectoria mingei coborâse treptat.

Bobby porni încetișor în lungul prăpastiei. Știa el că exista un loc pe unde se putea coborî ușor. Zurbagii așa făceau, se aruncau peste marginea prăpastiei și reapăreau trimfători și gâfâind cu mingea dispărută.

Brusc, Bobby înlemni și își strigă tovarășul.

— Hei, doctore, vino aici. Ce-o fi cu astea?

La vreo cincisprezece metri în jos se afla un morman de culoare închisă care păreau a fi haine vechi.

Doctorul își ținu respirația.

— Dumnezeule! spuse el. Cineva a căzut în prăpastie. Trebuie să coborâm la el.

Cei doi coborâră stânca, Bobby, mai atletic, ajutându-l pe celălalt. În cele din urmă ajunseră la ciudata boccea întunecată. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care încă mai respira, deși era inconștient.

Doctorul îl examină, îi cercetă membrele, îi luă pulsul, și îi ridică pleoapele. Îngenunche lângă el și continuă să-l examineze. Apoi își ridică privirea spre Bobby, căruia i se cam făcuse rău, și clătină încet din cap.

— Nu mai e nimic de făcut, spuse el. Sărmanul, și-a încheiat numărul. Și-a rupt șira spinării. Cred că nu era familiarizat cu locul, iar când ceața a urcat n-a mai văzut poteca și a călcat în gol. De atâtea ori le-am spus celor de la primărie că aici ar trebui pusă o balustradă!

Se ridică.

— Mă duc după ajutoare, spuse. Să vedem cum aducem cadavrul sus. Până ne vom descurca noi doi se face întuneric. Rămâi aici?

Bobby dădu afirmativ din cap.

— Chiar nu se mai poate face nimic? întrebă el.

— Nimic. N-o mai duce mult... pulsul îi scade rapid. Mai durează cel mult douăzeci de minute. E posibil ca în ultimele clipe să-și recapete cunoștința, deși mă îndoiesc. Totuși...

— Gata! spuse repede Bobby. Am să rămân. Dumneata du-te. Dacă își revine, nu ai nici un calmant sau ceva...

Doctorul clătină dint cap și spuse:

— N-o să aibă dureri. N-o să simtă absolut nici o durere.

Întorcându-se, începu să urce stânca. Bobby îl urmări până când îl văzu dispărând peste creastă cu o fluturare din mână.

Bobby făcu doi, trei pași pe platoul îngust, apoi se așeză pe o ieșitură a stâncii și își aprinse o țigară. Treaba îl răvășise. Până acum nu mai venise în contact cu boala sau moartea.

Ce ghinion tâmpit! O pală de ceață într-o după-amiază superbă, un pas greșit... și gata cu viața! Iar tipul părea să fi fost foarte sănătos... probabil nu fusese o zi din viața lui bolnav. Paloarea apropierii morții nu-i putea ascunde bronzul puternic al pielii. Un bărbat care trăise în aer liber... în străinătate, probabil. Părul buclat și aspru, de culoarea castanei, ușor încărunțit la tâmple, nasul mare, bărbia puternică, dinții albi ivindu-se printre buzele întredeschise. Umerii largi și mâinile frumoase, vânjoase. Picioarele erau răsucite într-un unghi ciudat. Bobby se cutremură și își mută ochii la fața lui. O față atrăgătoare, hâtră, hotărâtă, spiritualizată. Ochii, gândi el, erau probabil albaștri...

Și exact în acel moment, ochii i se deschiseră pe neașteptate. Erau albaștri - un albastru adânc și limpede. Se uitau drept la Bobby. Nu erau deloc nesiguri sau buimaci. Păreau pe deplin conștienți. Priveau cu atenție și, în același timp, păreau să întrebe ceva.

Bobby se ridică repede și veni spre el. Înainte de a ajunge la el, celălalt vorbi. Vocea nu-i era slabă - era limpede și răsunatoare.

— De ce nu i-au cerut lui Evans? rosti el.

Apoi, fu cuprins de un mic fior, pleoapele îi căzură, maxilarul căzu și el...

Omul murise.