De dragul unui caine

De dragul unui caine de Agatha Christie

Femeia cu ținută de doamnă de la masa oficiului de înregistrare tuși și se uită la fata care stătea în fața ei.

— Deci, refuzați slujba asta? A sosit abia dimineață. Cred că-i o parte frumoasă din Italia, un văduv cu un băiețel de trei ani și o doamnă în vârstă, mama sau o mătușă.

Joyce Lambert dădu din cap a refuz.

— Nu pot să părăsesc Anglia, spuse cu o voce obosită; am motivele mele. Numai dacă mi-ați putea găsi un post de zilieră?

Vocea îi tremură ușor, întotdeauna i se întâmpla așa, altfel se stăpânea bine. Ochii ei de un albastru închis se uitau rugători la femeia din fața ei.

— E foarte dificil doamnă Lambert. Singurul fel de guvernantă cu ziua care se caută trebuie să aibă toate certificatele în regulă. Dumneata n-ai niciunul. Am sute ca dumneata în registrele mele, pur și simplu sute. Făcu o pauză. Aveți pe cineva acasă pe care nu-l puteți lasă?

Joyce dădu din cap afirmativ.

— Un copil?

— Nu, nu e copil. Și un zâmbet slab îi înflori pe față.

— Da, e o situație foarte nefericită. O să-mi dau toată osteneala, desigur…

Era clar că întrevederea se terminase. Joyce se ridică, își mușca buza ca să reușească să nu izbucnească în lacrimi, în timp ce părăsea biroul înghețat pentru a ieși în stradă.

Nu trebuie – se admonesta ea cu seriozitate. Nu fi o idioată mică, smiorcăită. Intri în panică, asta faci, intri în panică. Niciodată n-a ieșit nimic bun când a-i cedat panicii. Este încă dimineața devreme și o mulțime de lucruri se pot întâmpla. Mătușa Mary va fi bună cel puțin pentru două săptămâni. Hai, fetițo, capul sus și nu-ți lăsa rudele bogate să te aștepte.

O luă pe Edgware Road, străbătu parcul, apoi pe Victoria Street și intră în magazinul „Army and Navy”. În hol se uită la ceas. Era exact unu și jumătate. Se scurseră cinci minute și-apoi o doamnă în vârstă, cu brațele pline de pachete, veni spre ea.

— Ah! Tu ești Joyce. Mă tem că am întârziat câteva minute. Deservirea la restaurant nu mai e la fel de bună ca înainte. Ai luat masa, nu-i așa?

Joyce ezită un minut, două, apoi spuse liniștită:

— Da, mulțumesc.

— Întotdeauna iau prânzul la douăsprezece și jumătate, preciză mătușa Mary, așezându-și în ordine pachetele. E mai puțin aglomerat și aerul mai curat. Omleta de aici este excelentă.

— Chiar? Întrebă Joyce pe un ton slab. Simțea că abia mai putea să suporte să se gândească la omletă, la aburul fierbinte care se ridica din ea, la mirosul delicios! Își îndreptă cu hotărâre gândurile în altă parte.

— Arăți sleită, fetițo, o dojeni mătușa Mary, care avea o siluetă rotunjoară. Nu te lua după curentul ăsta modern de-a renunța la carne. Totul e o PROS-TI-E. O felie bună de mușchi nu dăunează nimănui.

Joyce se opri din a-și spune „Nu mi-ar face nici un rău acum”. Numai dacă mătușa Mary n-ar mai vorbi atât despre mâncare. Să-ți trezească speranțe invitându-te să te întâlnești cu ea la unu și jumătate și apoi să vorbească despre omletă și friptură – o, câtă cruzime, câtă cruzime.

— Draga mea, continuă mătușa Mary, am primit scrisoarea ta și-a fost foarte drăguț din partea ta să accepți invitația. Ți-am spus că mi-ar face plăcere să te văd oricând și chiar așa ar fi fost, dar s-a întâmplat ca tocmai să primesc o ofertă extrem de bună de a închiria casa. Prea bună ca s-o pierd și oamenii își aduc vesela și propria lor lenjerie. Pentru cinci luni. Se mută joi și eu mă duc la Harrogate. Reumatismul meu m-a deranjat în ultimul timp.

— Înțeleg, spuse Joyce. Îmi pare foarte rău.

— Așa că rămâne pentru altă dată. Întotdeauna îmi face plăcere să te văd, draga mea.

— Mulțumesc, mătușă Mary.

— Să știi că arăți chiar sleită, o certă mătușa Mary, studiind-o cu atenție. Ești și slabă, ești numai oase. Și ce s-a întâmplat cu culoarea din obrajii tăi? Întotdeauna ai avut o mină sănătoasă. Mă tem că faci prea multă gimnastică.

— Am făcut multă gimnastică astăzi, spuse Joyce abătută. Se ridică. Bine, mătușă Mary, trebuie să plec.

Și-acum din nou înapoi, de data aceasta prin St. James Park, prin Berkeley Square, Oxford Street, în sus pe Edgware Road, pe lângă Praed Street, în punctul unde Edgware Road începe să devină altceva. Apoi, printr-o serie de străduțe murdare, până ajunse la o casă deosebit de întunecoasă.

Joyce deschise cu cheia ei și intră într-un hol mic, înghețat. Alergă sus pe scări până ajunse la ultimul palier. Se opri în fața unei uși de sub care se auzea un pufăit urmat imediat de o serie de chelălăieli și scheunături vesele.

— Da, Terry dragă, stăpâna ta a venit acasă.

Când ușa s-a deschis un câine alb se repezi la fată – un terier lățos, bătrân, cu blana foarte jerpelită și aproape orb. Joyce îl strânse în brațe și se așeză pe dușumea.

— Terry dragă! Dragă, dragă Terry. Alint-o pe stăpâna ta, Terry; alint-o mult pe stăpâna ta!

Și Terry ascultă, începând s-o lingă de zor pe față, pe urechi, pe gât, tot timpul dând din coada lui scurtă, furios.

— Terry dragă, ce-o să ne facem? Ce-o să se întâmple cu noi? O, Terry dragă, sunt așa de obosită!

— Ei acum, domnișoară, se auzi o voce ironică în spatele ei. Dacă te vei opri să-l îmbrățișezi și să-l pupi pe câinele ăla, uite-o ceașcă cu ceai bun fierbinte pentru tine.

— O, doamnă Barnes, ce bună sunteți.

— Joyce se ridică în picioare. Doamna Barnes era o femeie înaltă, impunătoare. În spatele aparenței unui dragon, ea ascundea o inimă neașteptat de caldă.

— O ceașcă de ceai fierbinte nu strică niciodată nimănui, declară doamna Barnes, făcându-se ecoul părerii generale a clasei sale.

Joyce sorbi recunoscătoare. Proprietăreasa ei o privi ocrotitor.

— Ați avut noroc, domnișoară, adică doamnă, am vrut să spun?

Joyce clătină din cap, întunecându-se la față.

— Ah! Oftă doamna Barnes. Nu pare să fie ceea ce am putea denumi o zi norocoasă. Joyce tresări speriată.

— O, doamnă Barnes, nu vreți să spuneți…

Doamna Barnes dădea din cap amantă.

— Da, ăsta-i Barnes. Din nou șomer. Ce-o să ne facem, zău că nu știu.

— O, doamnă Barnes, trebuie, vreau să spun, ați dori ca eu…

— Acum nu te mai frământa, draga mea. Îți spun drept că m-aș fi bucurat dacă ai fi găsit ceva, dar dacă nu-i, nu și basta. Ai terminat ceaiul? Să iau ceașca.

— Încă nu.

— Aha! Exclamă doamna Barnes acuzator. Vrei să-i dai ce-a mai rămas javrei ăsteia de câine, te știu eu.

— O, vă rog, doamnă Barnes. Numai o picătură. Doar n-o să vă supărați, nu-i așa?

— Ce rost ar avea să mă supăr. Ești nebună după animalul ăsta rău. E așa cum îți spun, să știi. Era cât pe-aci să mă muște azi dimineață, pe cuvânt.

— O, nu, doamnă Barnes! Terry n-ar face asta.

— A mârâit la mine, și-a arătat colții, încercam doar să văd dacă s-ar putea face ceva la pantofii ăia ai dumitale.

— Nu-i place ca cineva să-mi atingă lucrurile. Crede că el trebuie să le păzească.

— Dar pentru ce e nevoie să gândească? Nu e treaba unui câine să gândească. Ar fi mai bine să stea la locul lui, legat în curte să alunge hoții. Ce-i cu atâta alintare! Ar trebui să scăpați de el, domnișoară, asta-i părerea mea.

— Nu, nu, nu, niciodată. Niciodată!

— Cum vă place, spuse doamna Barnes. Luă ceașca de pe masă, ridică farfurioara de pe dușumea, unde Terry tocmai își terminase porția și părăsi încăperea.

— Terry, îl chemă Joyce. Vino aici să stăm de vorbă. Ce ne facem, dragă?

Se așeză în fotoliul șubrezit cu Terry în poală, își scoase pălăria și se rezemă în el. Luă labele câinelui și le așeză pe umeri și-l sărută cu drag pe nas și între ochi. Apoi începu să-i vorbească încet, blând, răsucindu-i cu delicatețe între degete urechile.

— Ce ne facem cu doamna Barnes, Terry? Îi datorăm chiria pe patru săptămâni și ea e așa de înțelegătoare, Terry, așa de înțelegătoare. Nu ne-ar da niciodată afară. Dar nu putem să profităm de bunătatea ei, Terry. Nu putem face asta. De ce nu vrea domnul Barnes să lucreze? Îl urăsc pe Barnes. Tot timpul e beat. Și dacă te îmbeți mereu, rămâi întotdeauna fără slujbă. Dar eu nu beau, Terry, și totuși sunt șomeră. Nu pot să te părăsesc, dragă. Nu pot să te părăsesc. Nu-i nici măcar cineva la care te-aș putea lăsa, cineva care să fie bun cu tine. Ai îmbătrânit, Terry, ai 12 ani și nimeni n-are nevoie de un câine bătrân, care-i aproape orb și puțin surd și puțin, doar puțin, nervos. Eu țin la tine, dragă, dar tu nu ții la oricine, nu-i așa? Mârâi. Asta din cauză că-ți dai seama că lumea e împotriva ta. Suntem singuri, numai noi doi, nu-i așa, dragă?

Terry o linse delicat pe obraz.

— Spune-mi ceva, dragă.

Terry mârâi încet, prelung ca un oftat, după care își puse nasul după urechea fetei.

— Tu ai încredere în mine, nu-i așa, scumpule? Știi că n-am să te părăsesc niciodată. Dar ce-o să ne facem? Suntem la pământ, Terry.

Se rezemă din nou în fotoliu, cu ochii pe jumătate închiși.

— Îți amintești, Terry, vremurile fericite de odinioară? Tu, eu, Michael și tăticu'. O, Michael, Michael! Era prima lui permisie și a vrut să-mi dea un cadou înainte de-a se întoarce în Franța. Și eu i-am spus să nu fie extravagant. Apoi am plecat la țară și totul a fost o surpriză. Mi-a spus să mă uit pe fereastră și tu erai acolo mergând pe potecă legat cu o funie lungă. Omulețul nostim care te-a adus mirosea a câine. Și cum vorbea: „O frumusețe, asta e. Uitați-vă la el, doamnă, nu-i o minune? Mi-am spus că îndată ce doamna și domnul o să-l vadă vor zice: Câinele ăsta-i o frumusețe!”

A ținut-o întruna așa, încât mult timp te-am și strigat „Frumosule”! O, Terry, erai așa un cățeluș de scump, cu căpșorul într-o parte, dând din coada ta caraghioasă! Michael a plecat în Franța și eu te aveam pe tine – cel mai scump câine din lume. Tu ai citit toate scrisorile de la Michael împreună cu mine, nu-i așa? Tu le miroseai și eu spuneam: „De la stăpân” și tu înțelegeai. Eram atât de fericiți, atât de fericiți. Tu, Michael și cu mine. Dar acum Michael e mort și tu ești bătrân și eu am obosit să-mi mai fac curaj.

Terry o linse.

— Erai acolo când a sosit telegrama. Dacă n-ai fi fost tu, Terry, dacă n-ar fi trebuit să continui să…

Rămase tăcută câteva minute.

— Și de atunci am fost nedespărțiți, împreună și la bine și la rău. Și-au fost o mulțime de greutăți, nu-i așa? Acum iar am dat de greu. Mai sunt numai mătușile lui Michael și ele cred că-mi merge bine. Ele nu știu că el a pierdut toți banii la jocuri de noroc. Nu trebuie să povestim nimănui despre asta. Nu-mi pasă, de ce să n-o fi făcut? Fiecare trebuie să aibă vreun defect. El ne-a iubit pe amândoi, Terry, și asta-i tot ce contează. Rudele sale au fost întotdeauna înclinate să-l critice și să spună lucruri urâte. N-o să le dăm noi șansa asta. Dar aș fi vrut să am și eu niște rude ale mele. E foarte ciudat să n-ai nici un fel de rudă. Sunt atât de obosită, Terry, și mi-e groaznic de foame. Nu-mi vine să cred că am numai 29 de ani, mă simt ca la 69. De fapt nu sunt curajoasă, doar mă prefac că aș fi. Și încep să am niște idei groaznic de meschine. Am bătut tot drumul până la Ealing, ieri, s-o vizitez pe verișoara Charlotte Green. Am crezut că dacă ajung acolo la 12,30, ea cu siguranță mă va invita la masă. Și-atunci când am ajuns la adresa ei, m-am simțit ca și cum cerșeam ceva. Pur și simplu n-am putut. Așa că am făcut cale-ntoarsă. Ceea ce-i o prostie. Trebuie să fii un cerșetor hotărât sau nici să nu te gândești la asta. Nu cred că am un caracter puternic.

Terry mârâi din nou și-și băgă nasul negru în ochii lui Joyce.

— Mai ai încă un nas drăguț, Terry, rece ca înghețata. O, te iubesc atât de mult! Nu pot să mă despart de tine. Nu pot să „scap” de tine, nu pot… Nu pot… Nu pot…

Limba caldă o lingea de zor.

— Tu înțelegi așa de bine, dragă. Ai face orice ca să-ți ajuți stăpâna, nu-i așa?

Terry se dădu jos și se duse direct într-un colț. Se înapoie aducând între dinți un bol ponosit.

Joyce nu știa ce să facă, să plângă sau să râdă.

Făcea singurul lui truc? Unicul lucru cu care credea că poate să-și ajute stăpâna. O, Terry, Terry, nimeni nu o să ne despartă! Aș face orice. Chiar aș face? Așa spui… Și-atunci când ți se arată ce-ai făcut, te scuzi: „N-am avut de gând să fac așa ceva”. Aș face eu orice?

Se așeză pe dușumea lângă câine.

— Vezi, Terry, asta-i situația! Guvernantele nu pot ține câini și domnișoarele de companie pentru doamnele vârstnice n-au voie să aibă câini. Numai femeile măritate pot avea, Terry, câini mici, scumpi, pufoși pe care îi iau la cumpărături cu ele și dacă una preferă un terier bătrân, orb, de ce nu?

Se opri să se mai încrunte și în clipa aceea auzi o bătaie dublă de dedesubt.

— Cred că-i poșta.

Sări în picioare și alergă jos pe scară, întorcându-se cu o scrisoare.

Ar putea fi… Numai dacă…

O deschise…

Dragă doamnă, Am cercetat tabloul și, după părerea noastră, nu este un Cuyp autentic și ca atare valoarea sa e practic nulă.

Ai dumneavoastră, Sloane and Ryder.

Joyce rămase țintuită pe loc. Când începu să vorbească vocea i se schimbase.

— Asta e, spuse. S-a dus și ultima speranță. Dar nu o să ne despărțim. Există o soluție și ea nu va fi cerșitul. Terry dragă, am să plec. Mă întorc repede.

Joyce coborî în grabă treptele spre telefonul care se afla într-un loc întunecos. Acolo formă un anumit număr. O voce de bărbat îi răspunse și tonul lui se schimbă când își dădu seama că era ea.

— Joyce, fata mea dragă. Haide să ne plimbăm, să luăm masa și să dansăm în seara asta.

— Nu pot, îi spuse Joyce senină. N-am nimic potrivit de îmbrăcat.

Zâmbi tristă când se gândi la umerașele goale din dulapul vechi.

— Ce-ar fi dacă aș veni acum să te văd? Care-i adresa? Doamne sfinte, unde-i asta? Ai cam sărăcit, nu-i așa?

— Complet.

— Bine, văd că ești foarte sinceră. Pe curând.

Trei sferturi de oră mai târziu, mașina lui Arthur Halliday se opri în fața casei. O doamnă Barnes uluită îl conduse sus.

— Fata mea dragă, ce bârlog îngrozitor. Cum naiba de-ai ajuns în halul ăsta?

— Mândria și alte câteva sentimente neprofitabile.

Vorbea destul de senină; îl privea pe bărbatul din fața ei ironic.

Mulți oameni spuneau de Halliday că e frumos. Era un bărbat înalt, lat în umeri, blond, cu ochi mici, de un albastru deschis și cu o bărbie lată.

Se așeză în fotoliul hodorogit care-i fusese oferit.

— Bine, spuse el gânditor. Aș zice că ți-ai primit lecția. Vreau să știu dacă animalul ăla mușcă?

— Nu, nu, e cuminte. L-am dresat ca pe un… Un câine de pază.

Halliday o măsură de sus în jos cu privirea.

— Gata să te scufunzi, Joyce, spuse încet. Așa e?

Joyce dădu aprobator din cap.

— Ți-am mai spus, fata mea dragă. Până la urmă obțin întotdeauna ceea ce vreau. Știam c-o să vină vremea să vezi unde-o să-ți găsești norocul.

— Am noroc că nu te-ai răzgândit, răspunse Joyce.

Se uită la ea neîncrezător. Niciodată nu știai prea bine la ce se referă Joyce.

— Vrei să te măriți cu mine?

Ea dădu din cap afirmativ.

— Când dorești.

— De fapt, cu cât mai repede, cu atât mai bine. El râse, uitându-se prin cameră. Joyce se înroși.

— Apropo, am o condiție.

— O condiție?

Se uită la ea din nou bănuitor.

— Câinele meu. Trebuie să vină cu mine.

— Sperietoarea asta bătrână? Poți să-ți iei orice, fel de câine dorești. Nu trebuie să faci economie.

— Eu îl vreau pe Terry.

— E în regulă. Fă cum îți place.

Joyce îl privi drept în față.

— Știi, nu-i așa, că nu te iubesc? Câtuși de puțin.

— Nu-mi fac eu griji din cauza asta. Nu sunt un tip platonic. Dar nici să fiu dus de nas, fata mea. Dacă te măriți cu mine, te porți cinstit.

Obrajii lui Joyce se aprinseră.

— O să merite banii tăi, spuse ea.

— Pot să te sărut acum?

El se apropie. Ea aștepta zâmbind. O luă în brațe, o sărută pe față, pe buze, pe gât. Ea nu fu nici rigidă, nici nu se retrase. În cele din urmă îi dădu drumul.

— Am să-ți aduc un inel. Ce ți-ar place, cu diamante sau perle?

— Un rubin, spuse Joyce. Cel mai mare rubin posibil, de culoarea sângelui.

— Stranie idee!

— Aș vrea să fie în contrast cu micile perle pe care Michael și-a putut permite să mi le dăruiască.

— Ai mai mult noroc de data aceasta, nu?

— Spui foarte bine lucrurilor pe nume, Arthur.

Halliday plecă chicotind.

— Terry, linge-mă, linge-mă bine, pe toată fața și pe gât, mai ales pe gât.

Și cum Terry o ascultă, ea murmură dusă pe gânduri:

— Foarte greu să mă gândesc la altceva, asta-i singura soluție. Nu poți să ghicești la ce mă gândeam, la gem, la gemul din magazinul unui băcan. Îmi spuneam: căpșuni, smochine, zmeură, prune goldane. Și poate, Terry, se va sătura de mine destul de repede. Așa sper, nu crezi? Se spune că așa fac bărbații după ce te măriți cu ei. Dar Michael nu s-ar fi plictisit de mine niciodată, niciodată, niciodată! O, Michael…

Joyce se sculă a doua zi dimineață cu inima grea ca plumbul. Oftă adânc și, imediat, Terry, care dormea la picioarele ei, se duse la ea și o sărută cu afecțiune.

— O, dragă, dragă! Trebuie să trecem și prin asta. Numai de s-ar întâmpla ceva, Terry dragă. Nu-ți poți tu ajuta stăpâna? Știu c-ai face-o dac-ai putea.

Doamna Barnes îi aduse ceai, pâine cu unt și o felicită din toată inima.

— Și-acum, doamnă, când mă gândesc c-o să vă măritați cu gentlemanul acela. A venit într-un Rolls. Unul adevărat. L-a dat gata pe Barnes când a văzut un Rolls stând în fața ușii noastre. De ce, mă rog, stă câinele ăla pe pervazul ferestrei?

— Îi place soarele, spuse Joyce. Dar e cam periculos. Terry, vino înăuntru.

— Dac-aș fi în locul dumitale, spuse doamna Barnes, i-aș pune capăt chinului în care e bietul de el și i-aș cere domnului dumneavoastră să-mi cumpere unul din cățelușii aceia de rasă pe care doamnele le poartă în manșoanele lor.

Joyce zâmbi și-l chemă din nou pe Terry. Câinele se ridică cu greu și, exact în momentul acela, se auzi de jos, din stradă, gălăgia pe care o făceau niște câini care se luptau între ei. Terry își întinse gâtul și începu să latre. Pervazul ferestrei era vechi și șubred. El se clătină și Terry, prea bătrân și anchilozat ca să-și regăsească echilibrul, căzu.

Cu un strigăt de durere, Joyce se repezi jos pe scări și afară pe ușa din față. În câteva secunde îngenunchease lângă Terry. Scheuna de ți se umplea inima de milă și poziția în care stătea arăta că era grav rănit. Se aplecă deasupra lui.

— Terry, Terry dragă, dragă, dragă, dragă… Cu multă greutate el încercă să dea din coadă.

— Băiatule, stăpâna ta te va face bine, băiete dragă!

O mulțime, compusă mai ales din băieței, se îngrămădea în jur.

— A căzut de la fereastră, săracul.

— Vai, arată rău.

— Pare să-și fi rupt spinarea. Joyce nu-i luă în seamă.

— Doamnă Barnes, unde-i cel mai apropiat veterinar?

— E Jobling din Mere Street, dacă l-ați putea aduce aici…

— Un taxi.

— Permiteți-mi.

Se auzi vocea plăcută a unui om mai în vârstă care tocmai coborâse dintr-un taxi. El îngenunche lângă Terry, Îi ridică buza superioară și apoi își trecu mâna peste trupul câinelui.

— Mă tem că are hemoragie internă, spuse el. Nu pare să aibă oase rupte. Mai bine l-am duce la veterinar.

Împreună, el și cu Joyce ridicară câinele. Terry chelălăi a durere. Colții i se înfipseră în brațul lui Joyce.

— Terry, e în regulă, bătrâne.

Îl urcară în taxi și porniră. Cu un aer absent, Joyce se legă la braț cu o batistă. Terry, îndurerat, încerca s-o lingă.

— Știu dragă, știu. N-ai vrut să mă muști pe mine. E-n ordine, Terry.

Îl mângâia pe cap. Bărbatul de lângă ea o privea, dar nu spunea nimic.

Sosiră la veterinar destul de repede și-l găsiră. Era un om roșu la față, cu o atitudine insensibilă.

Se purta cu Terry atât de brutal încât Joyce simțea că-și dă sufletul. Lacrimile i se rostogoleau pe față. Spunea mereu pe un ton scăzut, încurajator:

— E-n ordine, dragă. E-n ordine…

Veterinarul se îndreptă din șale.

— Imposibil să vă spun exact. Sunt nevoit să-i fac o examinare completă. Trebuie să-l lăsați aici.

— O, nu pot!