Descantoteca
Aa
În acest spațiu infinit
Ți-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată și asta din cauza ta.
Nu că aș voi să-ți reproșez ceva, dimpotrivă,
Ia-o drept compliment, adus frumuseții tale
Care — s-o spun pe șleau — prostește.
Nu, nu pe purtător, ce te uiți așa la mine?
Pe spectator, pe mine în cazul tău, ori al meu,
Ah, logica și poeții de azi!
Sint spectatorul dezlănțuirii tale de forțe astrale.
Planetă nedescoperită,
Și dintr-o dată am dat eu peste ea,
Eu care bănuiam că trebuie să mai existe ceva
În acest spațiu infinit,
Dar totul s-a întâmplat pe neașteptate,
Și iată-mă spectatorul frumuseții, buimac —
Și oricât mă scrutam — ideile nicăieri !
Tocmai când voiam să fac și eu pe firoscosul...
Și-așa ți-am rămas dator o stare de spirit
Mai elevată, culmea e că nici acum n-o găsesc.
Unde am pus-o? Unde mi-o fi capul, doamne?
Îmi vine să vorbesc o limbă străină,
De pildă limba florilor,
Pe care le-am cules azi singur.
De fapt, nici eu nu înțeleg ce spun,
Totul îmi vine pe buze de-a gata,
Ca vorbele cu sensuri uitate
Dintr-un descântec ciudat, auzit de la o babă...
Vreau să-mi fac o descântotecă mare de dragoste.
Dă-mi și tu o mână de ajutor,
Pune placa, pune-ți buzele,
Pielea feții, coada ochilor la lucru.
Părul, dă-i drumul pe spate,
Fă așa ca și când ai mătura cu el totul,
Inclusiv pe mine,
Prăfuitul — nu vezi ce sentimental sunt ?
Asta ca să faci vînt,
Foarte trebuincios în vrăji,
Joacă, fă-te frumoasă,
Fă ce știi — n-o să te învăț eu.
Sînt într-o stare
Că am trecut în partea cealaltă,
Mai inspirat decât trebuia,
Nu știu dacă înțelegi.
Și totul cântă în jur,
Tu ești o vrăjitoare, eu zgripțuroiul
Cel calare pe-o coadă de mătură
Și darnic în declarațiile de dragoste.
Ghici unde bat ?
Pe cine vreu să tapez de-un sărut ?
Află de la mine
Că dacă n-ar mai fi și lucruri de-astea
Absolut dumnezeiești,
Deși sunt de la natură,
Așa pretinde natura.
Mulțumesc,
Ești atît de plină de șocuri electrice.
Ce s-ar întimpla, ce s-ar întimpla ?
Lasă că știi tu.
I-auzi cum arde focul în sobă,
Mai arde cineva cu noi, îți dai seama.
Ceva care vine din pămînt, de milioane de ani —
Nu vreau să fac filozofie...
Stai, unde te duci ?
Mă refeream la gazul metan, bogăție naturală,
Arde odată cu noi
O părticică din trecutul geologic.
Du-te și pupă soba, le rog eu, aș lua-o
În brațe și-aș dansa cu ea,
Dacă n-aș avea pe cineva gata să meargă
Cu mine în jocul cel mai copilăresc...
Știi ce, hai să încercăm... ori de-a ce
Se mai joacă azi copiii ?
De-a v-ați ascunselea — nu,
Că ne-am mai pierdut o dată,
De-atîtea ori,
Ar însemna să cobim, hai să ne jucăm
„De-a v-ati vațelea!”
Nu știu cum e, eu am inventat cuvîntul,
Ți-l fac cadou,
Tu dă-i un conținut, sensul major,
Demn de epoca noastră și hai să-l jucăm,
Chiar dacă nu-l nimerim dintr-o dată
Dar va fi atît de frumos,
Încât chiar și peste douăzeci, treizeci de ani
Numai să se pronunțe ,,De-a v-ați vațelea"
Și toată lumea să tresară,
Să vezi ochi sticlind
Și cineva să rostească plin de regret:
Eh, alte vremuri pe-atunci, domnule!
Mai exista poezie cît de cît,
Abia inventase Sorescu descântoteca,
Iar tinerii știau să se iubească al naibii de frumos.
Pe soba de teracotă două căprioare
Cu picioarele dinainte în aer,
Saltul se va termina mîine-poimîine...
Simt neliniștea ta,
Ca o rețea de nervi, de gînduri,
De dorințe și amărăciuni în care m-am învăluit.
Învăluit în carnea ta,
Sînt la adăpost de mine însumi...
Ieri două căprioare ne-au tăiat drumul,
Săltând sprintene una alături de alta,
Ca doi sâni. Doi sâni ai naturii mame.
Iată natura mamă în salt, am spus,
Și-am pus fruntea înfierbîntată pe golul
Dintre cele două căprioare,
Și-am zburat și nu m-am mai întors.
Acum văd imaginea lor luată la cald,
Pe soba care încălzește muntele înzăpezit.
Mereu ne vom lovi de tablă,
La fiecare gest de-aducere aminte,
Când dai să-ți duci gîndul
Dintr-o parte într-alta,
Căutând o poziție comodă...
Numai aburul va proteja neliniștea noastră,
Vremea câinoasă, când nu se vede la doi pași.
Soldații trec încolonați și abia nimeresc drumul,
Dorința lor s-a transmis, am înregistrat-o.
Și somnambulii pe acoperișul ud, nici nu le e teamă,
Bâjbâie fără să bâjbâie, bâjbâie mergînd la sigur,
Dansează învăluiți în 365 de fire de păr blond,
Lung și romantic, că iese din strofe.
Și trece o mașină de pompieri,
Fără să-i vadă, deși ardeau;
De la un fir de păr s-a întins pălălaia,
Lucru nemțesc inflamabil,
Descrisă, această ieșire
Ar putea da ceva destul de prozaic,
Însă nu sunt de acord, căci depinde cine descrie.
Dacă nu vezi toate rădăcinile visului,
Închide mai bine ochii,
Și, sub sărutul din aer,
Vei simți frumusețea pămintului.
El le face pe toate
Cu cea mai mare naturalețe...
Căprioare, pompieri încolonați...
Doi tineri, erau tineri pe cuvântul meu de onoare,
Suiți pe acoperișul de tablă al pădurii,
Dat cu verde crud, alunecos din cauza ceții,
Mergând mână în mână, nu-i deloc banal,
Căci să vezi ce urmează — acasă în cer, vezi ?
Se duceau în cer să mănânce dude albe.
Și era ziua a cincea, de fapt a-ntâia,
Iar de la facerea lumii nici prima, nici ultima.
Avusese loc o răpire din cotidian.
Detectivi particulari își dădeau cu degetele-n ochi,
Să culeagă probe.
Să culeagă proba contrarie.
N-au găsit dudul, ascuns între nouri
Și-acum se făceau că plouă,
Chiar ploua.
Natura transmitea mesaje cifrate,
Ei transmiteau tot un fel de poezii
Dar mai clare,
Pentru inamic, imaginația lor e cu parametri,
Adică măsurabilă,
Și cineva a zis, cu ochii închiși :
,.Mereu ne vom izbi de tablă".
Și chiar așa era, suna tabla.
Ah, casele cu acoperișurile lor cu tot
Atît de plate și totuși incomode,
Și pașii îndrăgostiților alunecând
Cu vîntul vânăt odată.
Cu acel fâșâit ca de roți pe asfaltul ud.
Cum poate ține de cald un cuvînt,
Spui că te-ai hrănit o zi
Cu acest dimpotrivă,
Care punea capăt, risipea niște neliniști.
Sigur că s-au așezat lucrurile.
Când mai treci spre Ardeal
Să iei seama la straturile de gresii,
Șisturi cristaline, ori ce-or fi,
Ca flori de piatră presate și aranjate după cotor,
Stînci-broșură.
Când mergi spre Sinaia vezi niște munți-carte.
Exact așa s-au petrecut lucrurile
Și cu sentimentele mele,
Deși eu n-am avut timpul geologic la dispoziție
Să aranjez totul frumos.
Sigur, îmi va fi dat și acest timp
Dar cui prodest ?
Nici tu nu vei mai fi — în forma aceasta perfectă,
Sculptată și de mine, în treacăt,
Să le vezi, să le citești
Sentimentele presate,
Și nici eu nu mă voi mai afla-n spatele lor.
Să suflu cald, să gâfâi, să clipesc.
Atunci va fi trist
Și, oricum, păcat de stratificare.
Însă munții fi-vor tot munți.
Dar și o lună e ceva, cresc din adânc năluci,
Se luptă cu vrăjitoarele.
Una frumoasă îmi e foarte îndatorată,
I-am împrumutat o mătură,
Și e obligată (moral) să-mi vrea binele,
Cît poate ține la o vrăjitoare obrazul?
Nu te speria, e o idee care tot fâlfâie
Și n-o pot prinde de coadă, de coada de păuniță
Și ce e al tău a fost pus de-o parte.
Ne-a simțit prin preajmă.
Cum simt eu ideca aceea,
Și totul se tulbura pentru o clipă, se făcea șoaptă.
Urechile îmi țiuiau,
Ca și când s-ar fi pregătit să recepteze
Și undele care nu se aud
Și dacă suna telefonul, erai ori tu ori eu,
Care mă căutam cu neliniștea ta.
Ah! de cîte ori nu m-am dorit sculptor în carne vie
(Modestia mi-a plăcut întotdeauna).
Brâncuși ar fi trebuit să cioplească și-un pat
Dintr-o albie de râu, poate că a și făcut-o,
Să luăm bine seama pe ce dorm pietrele de râu,
Muzele atât de tandru adormite.
Nu știu de ce te văd
Spălând pânza într-un râu de munte,
Cu minunile cele-zise pulpe în apă,
Și eu să-ți spun „Te iubesc" de pe mal,
Iar tu să nu-ți vezi capul din treabă.
Iar eu să vorbesc cu tine la telefon,
Care pentru tine să fie o floare la ureche — o mușcată —
Iar firul — chiar firul apei,
Instalat de instalatorul zis dumnezeu.
Spui că s-a scris piesa vorbită la telefon ?
Bine, dar eu aș meșteri-o mai bine,
Te rog să-mi dai cit mai des telefon.
În numărul meu n-am admis nici un zero
Și să rugăm pe cineva să înregistreze,
Iar la urmă să ne dea benzile
Să le facem discuri de lună plină,
Discuri pentru descântotecă,
Să înceapă să se învârtă de câte ori plouă
Și oamenii se simt singuri și au nevoie
De o iubire neconsfințită decât prin ea însăși,
Spusă pe șleau și pe firul apei,
Pe nemâncate, pe îmbrăcate ori pe pielea goală —
Ce e mai frumos decât trupul omenesc?
O poveste luată din viață,
Mai potrivit spus ar fi — ciupită din viață,
Care să se termine ca toate poveștile,
Stereotip: Și-am încălecat pe-o șa
Și-oi mai încăleca
Și aici placa să fie puțin uzată
Și să se tot repete.
Iar cineva din off, exasperat, să strige : Căsătoriți-i domnilor,
Oameni buni, căsătoriți-i pe acești neisprăviți,
Să termine odată povestea.
Nu pot să fac decât gesturi,
Cuvintele n-au sunet, buzele rotunjesc niște vorbe
Pentru respirația cărora nu mai e aer.
După-amiaza asta o trecem la nopți, și pe aceasta.
Poate că tot de aici vine și numele de nopți albe,
Numai că acolo aurora boreală
E mai mult decât un clipici.
Pe liniște toate se aud mai bine,
Ascultăm, strămutați undeva la marginea lumii,
Trec pașii lucrurilor nefăcute,
Ori ni s-a părut ?
Te ia și frica. Marea e groaznică zici,
Din senin îți și dă o stare.
Acum și ea e departe, am rupt-o
Ca pe o foaie de hârtie,
Pe care am fi scris „Marea există",
Acum e pe undeva cocoloșită marea,
(ca și „Marea există")
Și numai starea ne-a rămas,
Starea aceea de care vorbeai,
Și pe care eu dau s-o pipăi,
Să văd dacă și ea e sărată.
M-am tot jucat cu sărurile, în ultima vreme,
Joacă de copii sărind pe sărite
Ca să sclipească tot felul de imagini,
Întâmplări ale noastre și ale altora,
Când vor fi numai ale altora,
Ferească dumnezeu,
N-or mai avea nici un gust, ori tu ce crezi ?
Ce-o să ne spunem noi,
Când n-om mai avea ce ne spune ?
Acum iată nu ne ajung cuvintele,
Nu ne ajunge aerul pentru ele,
Ne ajutăm de brațe,
De toate celelalte, de-a valma.
Merg cu picioarele tale,
Parcă merg în cârji, ori pe picioroange,
Care mă înalță deasupra tuturor stărilor
(Păstrez din istorie expresia ,,Starea a treia",
Nu vrei să ți-o dau ție, dacă tot am păstrat-o) ?
Mă înalță deasupra turlelor cu sfirc,
Sus în cer, aproape că dau noroc cu cel de sus.
Dumnezeu să ne ierte !
Și vorbim un timp despre rai
(El zice că nu există,
Eu susțin contrariul, ori, hai, treacă de la mine,
Există, așa cu intermitențe, când este când nu este).
Aproape că ajungem la uite-o nu e
Și în adâncul sufletului
Tare mă tem că amândoi avem dreptate.
Este rai, dar nu suficient,
Însă aceasta e o problemă mai delicată.
Ține de viitor.
(În viitor va fi mai mult rai,
Obținut din rău,
Prin transformarea
Revoluționară
A lui ă în a și a lui u în i).
Iar noi ținem de prezent,
Cum te văd și cum mă vezi.
Cum te văd și cum mă vezi?
Că și aici trebuie puțină lumină.
Am avut un moment, când mă rătăcisem în oglinzi
Și-ai zis
Că dacă mă mai uit mult acolo, îmi închizi oglinzile,
Deși gîndurile-mi nu urmăreau imaginea,
Se uitau la tine,
După o absență întreceai iarăși așteptările
Și constatam,
Uitându-mă la mine,
Că-ți vin bine vestmintele colorate
Pe pielea de culoarea castanei coapte.
Scoasă din foc cu mâna altuia,
A mea — și nu mă plâng —
Ca și când mie mi-ar fi venit bine
Că doar mă uitam la mine în oglinda
(Pe care tu voiai s-o întorci
Cu fața la perete),
Într-un fel de narcisism generos.
Ne oglindim unul într-altul,
Dacă vei reține asta
Din toată această psihologie vărsată,
— Vezi că mai e și pe jos —
Mi-au mai alunecat niște gânduri,
Se gudură la picioarele tale.
Marș! trimite-le acasă,
Să vadă acea maternitate perfectă,
Dacă vei reține măcar atât, tot e ceva...
Mai, închide ochii.
Mă voi odihni pe pleoapele tale,
Ca un fluture care trăiește o zi,
Dar a avut noroc de-o zi bună și lucrătoare.
