Detectivii dragostei

Detectivii dragostei de Agatha Christie

Micul domn Satterthwaite se uita gânditor la gazda sa. Prietenia dintre cei doi bărbați era destul de ciudată. Colonelul era un domn simplu de la țară a cărui pasiune în viață o constituia vânătoarea. Cele câteva săptămâni, cât stătuse obligat în Londra, le petrecuse fără voia sa. Domnul Satterthwaite era, pe de altă parte, un orășean prin definiție. O autoritate în bucătăria franceză, în îmbrăcămintea de damă și întotdeauna la curent cu ultimele scandaluri. Pasiunea sa consta în a observa natura umană. Și era un expert în a contempla viața.

De aceea, s-ar fi putut părea că el și colonelul Melrose aveau puține lucruri în comun, întrucât pe colonel nu-l interesau treburile vecinilor săi și avea oroare pentru orice fel de emoție. Cei doi oameni erau prieteni mai ales pentru că tații lor fuseseră și ei amici. Totodată, cunoșteau aceiași oameni și împărtășeau păreri conservatoare despre les nouveaux riches.

Era aproape trecut de șapte și jumătate. Cei doi stăteau în biroul confortabil al colonelului și Melrose descria desfășurarea iernii precedente cu entuziasmul unui vânător abil. Domnul Satterthwaite, ale cărui cunoștințe despre cai constau, mai ales, din vizita obișnuită de duminica dimineața pe la grajduri, ce se mai păstrează încă prin tradiție la casele demodate din provincie, asculta cu politețea-i cunoscută.

Sunetul strident al telefonului îl întrerupse pe Melrose. Se duse spre masă și apucă receptorul.

— Hello, da, colonelul Melrose la telefon. Poftim? Întreaga sa purtare se schimbă, deveni rigidă și oficială. Acum vorbea magistratul, nu vânătorul. Ascultă câteva clipe, apoi spuse laconic:

— Bine, Curtis. Vin de-ndată. Puse receptorul la loc și se întoarse spre musafirul său: Sir James Dwighton a fost găsit în bibliotecă – ucis.

— Ce?

Domnul Satterthwaite tresări tulburat.

— Trebuie să plec imediat spre Alderway. Vrei să mergi cu mine?

Domnul Satterthwaite își aminti că, în district, colonelul era șeful poliției.

— Dacă nu deranjez... Ezită.

— Câtuși de puțin. La telefon era inspectorul Curtis. Un tip bun, cinstit, dar nu prea inteligent. M-aș bucura dacă ai veni cu mine, Satterthwaite. Am presimțirea că e vorba de o afacere murdară.

— L-au prins pe ucigaș?

— Nu, răspunse scurt Melrose.

Urechea antrenată a domnului Satterthwaite detectă o nuanță de rezervă în spatele scurtei negații. Începu să-și recapituleze în minte tot ceea ce știa despre familia Dwighton.

Un bătrân îngâmfat, fostul sir James era violent în comportament. Un om care-și putea face dușmani cu ușurință. Mergând pe 60 de ani, cu părul grizonat și fața roșie. Avea reputația de a fi exagerat de zgârcit.

Gândurile i se îndreptară spre lady Dwighton. Imaginea ei îi apăru în față: tânără, roșcată, subțire. Își reaminti diferite zvonuri, aluzii, ciudate fragmente de bârfă. Deci, asta era treaba, de aceea Melrose arăta atât de întunecat. Apoi se reculese, imaginația luând-o razna odată cu el.

Cinci minute mai târziu, domnul Satterthwaite se așeză, alături de gazda sa, în mașinuța cu două locuri a acestuia și porniră în noapte.

Colonelul era un tip taciturn. Trecuse o milă și jumătate înainte de a vorbi. Atunci întrebă brusc.

— Cred că-i cunoști?

— Familia Dwighton? Știu totul despre ei, bineînțeles. – Oare despre cine nu știa totul domnul Satterthwaite? – Cred că pe el l-am întâlnit o dată și pe ea destul de des.

— Drăguță femeie, spuse Melrose.

— Frumoasă! declară domnul Satterthwaite.

— Chiar crezi?

— Tipul pur renascentist, sublinie domnul Satterthwaite, înflăcărându-se pe tema asta. Ea a jucat în piesele alea, știi, matinee de caritate, primăvara trecută. Am fost extrem de impresionat. Nu era nimic modern la ea, o pură supraviețuitoare. Ți-o poți imagina în Palatul Dogilor sau ca Lucrezia Borgia.

Colonelul lăsă mașina să devieze ușor și domnul Satterthwaite se opri brusc. Se întrebă ce fatalitate îi adusese numele Lucreziei Borgia pe limbă, în împrejurările acelea...

— Dwighton n-a fost otrăvit, nu-i așa? întrebă el deodată.

Melrose se uită la el chiorâș, oarecum curios.

— Mă mir ce te face să întrebi asta?

— O, nu, nu știu. Domnul Satterthwaite era încurcat Mi-a trecut așa prin minte.

— Ei bine, n-a fost, spuse Melrose supărat Dacă vrei să știi, i-a fost strivit capul.

— Cu un instrument greoi, murmură domnul Satterthwaite, dând din cap ca un înțelept.

— Nu vorbi ca dintr-o poveste detectivă, Satterthwaite. A fost lovit în cap cu o statuetă din bronz.

— O, exclamă Satterthwaite și se cufundă în tăcere.

— Știi ceva despre un tip numit Paul Delangua? întrebă Melrose după un minut, două.

— Da. Un tânăr chipeș.

— Aș zice că femeile obișnuiesc să-i spună așa, mârâi colonelul.

— Nu-ți place de el?

— Nu, nu-mi place.

— Aș fi crezut că-ți place. Călărește foarte bine.

— Ca un străin la un concurs hipic. O mulțime de maimuțăreli.

Domnul Satterthwaite își ascunse un zâmbet. Bietul bătrân Melrose era așa de britanic în convingerile sale. El însuși conștient că agrea punctele de vedere cosmopolite, domnul Satterthwaite deplângea atitudinea insulară față de viață.

— A fost prin partea asta a locurilor? întrebă el.

— Stătea la Alderway, cu familia Dwighton. Potrivit unui zvon, sir James l-a dat cu piciorul afară săptămâna trecută.

— De ce?

— L-a găsit făcând dragoste cu nevastă-sa, cred. Ce dracu...

Urmă o zvâcnitură violentă și o ciocnitură puternică.

— Cele mai periculoase intersecții sunt în Anglia, spuse Melrose. Totuși, individul ăla ar fi trebuit să claxoneze. Noi suntem pe drumul principal. Îmi închipui că noi l-am lovit mai rău decât el pe noi.

Sări afară din mașină. O siluetă se arătă din cealaltă mașină și i se alătură. Fragmente din discuție ajunseră la Satterthwaite.

— Mă tem că este în întregime vina mea, spunea străinul. Dar eu nu cunosc foarte bine partea asta din țară și nu există nici un fel de semn care să indice cine are prioritate.

Colonelul, îmblânzit, se comportă corespunzător. Cei doi bărbați se aplecară asupra mașinii străinului, pe care un șofer o examina deja. Conversația deveni foarte tehnică.

— O chestie de jumătate de oră cred, spuse străinul. Dar n-aș vrea să vă rețin. Mă bucur că mașina dumneavoastră a scăpat numai cu atâta.

— De fapt... Începuse colonelul, dar fu întrerupt Domnul Satterthwaite, fremătând de emoție, sări din mașină ca o pasăre în zbor și-l apucă pe străin călduros de mână.

— Ia uite! Mă gândeam că recunoșteam vocea, declară el vesel. Ce lucru extraordinar. Un lucru cu totul extraordinar.

— Ce? întrebă colonelul Melrose.

— Domnul Harley Quin. Melrose, sunt sigur că m-ai auzit de multe ori vorbind despre domnul Quin!

Colonelul Melrose nu părea să-și amintească faptul, dar el asistă politicos la scena în timpul căreia domnul Satterthwaite ciripea vesel: "Nu te-am mai văzut… ia să-mi aduc aminte..."

— Din seara de la "The Bells and Motley", spuse celălalt liniștit.

— "The Bells and Motley", da? întrebă colonelul.

— Un han, explică domnul Satterthwaite.

— Ce nume ciudat pentru un han!

— E doar vechi, spuse domnul Quin. A fost o vreme, amintiți-vă, când clopoțeii și hainele pestrițe erau mai obișnuite în Anglia decât în zilele noastre.

— Așa cred, da, fără îndoială că aveți dreptate, spuse Melrose vag. Clipi din ochi. Printr-un Curios efect de lumini – luminile din față de la o mașină și stopurile roșii de la cealaltă – domnul Quin păru pentru o secundă să fie îmbrăcat el însuși într-o haină pestriță. Dar era numai lumina.

— Nu putem să te lăsăm aici abandonat pe drum, continuă domnul Satterthwaite. Trebuie să vii cu noi. E destul loc pentru trei, nu-i așa, Melrose?

— Oarecum. Vocea colonelului degaja puțină îndoială. Singura problemă este cu treaba pe care o avem, remarcă el. Ce zici, Satterthwaite?

Domnul Satterthwaite stătea țeapăn. Idei îi veneau și-l străfulgerau. Era cu adevărat cuprins de frenezie.

— Nu, strigă el. Nu, trebuia să-mi fi dat seama! Nu-i o întâmplare care să nu te intereseze, domnule Quin. N-a fost un accident că ne-am întâlnit cu toții în noaptea asta la intersecție.

Colonelul Melrose se uită la prietenul său uimit. Domnul Satterthwaite îl luă de braț.

— Îți amintești ce ți-am povestit despre prietenul nostru Derek Capel? Motivul sinuciderii sale pe care nimeni nu l-a putut ghici? Domnul Quin a rezolvat problema și de atunci a mai avut altele. El îți arată lucruri care sunt prezente tot timpul, dar pe care nu le vezi. El este minunat.

— Dragul meu Satterthwaite, mă faci să roșesc, spuse domnul Quin zâmbind. După câte îmi amintesc, toate aceste descoperiri au fost făcute de tine, nu de mine.

— Ele au fost făcute pentru că erai acolo, spuse domnul Satterthwaite cu toată convingerea.

— Bine, remarcă Melrose, tușind stingherit. Nu mai avem timp de pierdut. Hai să mergem.

Se urcă în locul șoferului Nu era prea încântat că-i fusese impus străinul prin entuziasmul domnului Satterthwaite, dar nu avea nici o obiecțiune serioasă la îndemână și era nerăbdător să ajungă la Alderway cât mai repede posibil.

Domnul Satterthwaite îl pofti pe domnul Quin la mijloc și el se așeză la margine. Mașina era încăpătoare și cei trei stăteau fără să se înghesuie inutil.

— Deci, vă interesează criminalistica, domnule Quin? întrebă colonelul, dându-și osteneala să fie amabil.

— Nu, nu în mod special crimele.

— Atunci, ce?

Domnul Quin zâmbi.

— Să-l întrebăm pe Satterthwaite. El este un observator foarte fin.

— Cred, observă Satterthwaite încet, pot să greșesc, dar cred că pe domnul Quin îl interesează îndrăgostiții.

El se înroși când pronunță ultimul cuvânt, pe care nici un englez nu-l poate folosi fără să fie adânc pătruns de sensurile lui. Domnul Satterthwaite îl introduse în discuție pe un ton scuzabil și cu efectul unor ghilimele.

— Pe legea mea! exclamă colonelul, surprins și redus la tăcere.

Se gândi în sinea sa că acesta părea să fie un prieten foarte special al lui Satterthwaite. Îl privi cu coada ochiului. Tipul arăta în ordine ca un tânăr normal. Destul de brunet, dar fără să semene deloc că ar fi străin.

— Și-acum, spuse Satterthwaite plin de importanță, trebuie să-ți relatez totul despre caz.

Vorbi vreo zece minute în șir. Stând acolo în întuneric, grăbindu-se prin noapte, avea un atrăgător simț al puterii. Ce conta dacă era numai un om care contempla viața? Stăpânea cuvinte, le punea în mișcare, putea să le comande să intre într-un tipar – un ciudat tipar renascentist, compus din frumusețea Laurei Dwighton, cu brațele sale albe și părul roșu – și silueta fantomatică a brunetului Paul Delangua, pe care femeile îl găseau chipeș.

Totul profilat în cadrul pe care-l oferea Alderway – Alderway care se afla acolo încă din vremea lui Henry al VII-lea și, unii susțineau, chiar de mai înainte. Alderway care era tipic englez, cu pomi ca tisa cu coroana tunsă, cu vechea sa șură cu acoperișul ascuțit și cu iazul de pește, unde călugării își creșteau crapii pentru zilele de vineri.

În câteva tușe el îl descrise pe sir James, un Dwighton, care era un demn descendent al vechilor De Witton, care cu mult timp înainte smulseseră banii din pământ și-i închiseseră bine în cufere, așa încât dacă zile negre ar fi dat peste vreunul dintre ei, stăpânii de la Alderway n-ar fi sărăcit niciodată.

În cele din urmă, domnul Satterthwaite încetă. Era sigur, fusese sigur tot timpul, de interesul ascultătorilor săi. Aștepta acum cuvintele de laudă care i se cuveneau. Și ele sosiră.

— Ești un artist, domnule Satterthwaite.

— Eu... eu îmi dau osteneala.

Micuțul domn devenise dintr-o dată modest.

Intraseră pe la casa portarului cu câteva minute în urmă. Acum mașina trase în fața ușii principale și un polițist coborî în grabă ca să-i întâmpine.

— Bună seara, sir. Inspectorul Curtis e în bibliotecă.

— În regulă.

Melrose urcă în fugă treptele, urmat de ceilalți doi. Când cei trei traversară holul mare, un majordom în vârstă îi privea nemulțumit din cadrul unei uși. Melrose îl salută:

— 'seara, Miles. E un eveniment trist.

— Este într-adevăr, se cutremură celălalt. Nici nu-mi vine să cred, sir; nici nu-mi vine. Când mă gândesc că cineva a putut să-l doboare pe stăpân.

— Da, da, spuse Melrose, întrerupându-l. O să discut cu tine imediat.

Păși în bibliotecă. Acolo un inspector uriaș, bățos, îl întâmpină cu respect.

— Murdară treabă, sir. Nu am atins lucrurile. Nici o amprentă pe armă. Cine a făcut-o era profesionist.

Domnul Satterthwaite se uită la silueta încovoiată care stătea la masa mare de scris și privi ager în jur. Omul fusese atacat din spate, o lovitură puternică îi sfărâmase craniul. Priveliștea nu era prea agreabilă.

Arma crimei zăcea pe jos – o statuetă din bronz de vreo 65 cm. Înălțime, cu baza năclăită de sânge. Domnul Satterthwaite se aplecă asupra ei curios.

— O Venus, spuse el încet. Așadar, el a fost lovit de Venus.

Găsi hrană pentru meditație poetică prin propriile sale gânduri.

— Ferestrele, interveni inspectorul, erau toate închise pe dinăuntru.

Se opri intenționat.

— Ca s-o transforme într-o afacere interioară, spuse Melrose, nu prea convins. Bine, bine, vom vedea.

Mortul era îmbrăcat în haine de golf și un sac cu crose fusese aruncat la întâmplare pe o sofa de piele.

— Tocmai venise de pe teren, explică inspectorul, urmărind privirea șefului său. Era cinci și un sfert. A luat ceaiul adus aici de majordom. Mai târziu, a sunat după valet ca să-i aducă jos o pereche de papuci moi. După câte, valetul a fost ultima persoană care l-a văzut în viață.

Melrose dădu din cap și-și îndreptă atenția încă o spre masa de scris.

O mulțime de bibelouri fuseseră răsturnate și sparte. Între acestea se remarca un mare ceas negru smălțuit. Căzuse pe o parte, chiar în mijlocul mesei.

Inspectorul tuși.

— Asta am putea-o numi o dovadă norocoasă, sir, spuse el. După cum vedeți, s-a oprit. La șase și jumătate, a ne indică ora crimei. Foarte folositor.

Colonelul se uită la ceas.

— Precum spui, remarcă el: "Foarte folositor". Se opri scurt și apoi adăugă: Al dracului de folositor! Nu-mi place asta, inspectare.

Se uită la ceilalți doi. Privirea sa o căuta pe cea a ului Quin ca să-i sară în ajutor.

— La dracu' cu totul, spuse el. E prea simplu. Știți la ce mă refer. Lucrurile nu se întâmplă așa.

— Vreți să spuneți, murmură domnul Quin, că ceasurile nu cad așa?

Melrose îl țintui o clipă cu privirea și apoi se uită din nou la ceasul care avea acea aparență patetică și inocentă, proprie obiectelor cărora li s-a răpit brusc demnitatea lor. Cu foarte multă grijă, colonelul Melrose îl repuse pe picioarele sale. Lovi cu putere în masă. Ceasul se clătină, dar nu căzu. Melrose repetă gestul și foarte încet, cu un fel îndărătnicie, ceasul căzu pe spate.

— La ce oră a fost descoperită crima? întrebă Melrose sever.

— Pe la șapte, sir.

— Cine-a descoperit-o?

— Majordomul.

— Adu-l aici, spuse șeful poliției. Am să-l văd acum. Apropo, unde este lady Dwighton?

— Zace, sir. Camerista ei spune că-i într-o stare de prostrație și nu poate să vadă pe nimeni.

Melrose dădu din cap afirmativ și inspectorul Curtis plecă în căutarea majordomului. Domnul Quin se uită gânditor la șemineu. Domnul Satterthwaite îi urmă exemplul. Clipi câtva timp uitându-se la buștenii care se topeau și apoi ceva care lucea pe grătar îi sări în ochi. Se repezi și ridică o bucățică de sticlă curbată.

— M-ați chemat, sir?

Era vocea majordomului, încă tremurândă și nesigură. Domnul Satterthwaite strecură ciobul de sticlă în buzunarul de la haină și se întoarse.

Bătrânul stătea în ușă.

— Ia loc, spuse șeful poliției cu blândețe. Tremuri tot. Cred c-a fost un șoc pentru dumneata.

— A fost, sir.

— Bine, n-am să te țin mult. Stăpânul dumitale mi se pare că a venit după ora cinci?

— Da, sir. A ordonat să i se aducă ceaiul aici. După aceea, când am venit să debarasez, a cerut să-i fie trimis Jennings, ăsta-i valetul lui, sir.

— Cât era ora?

— Cam șase și zece, sir.

— Da, și?

— I-am trimis vorbă lui Jennings, sir. Și abia când am intrat să închid ferestrele și să trag draperiile am văzut, la ora șapte, am văzut...

Melrose îl întrerupse.

— Bine, bine, nu trebuie să intri în toate astea. Nu ai atins corpul, n-ai mișcat nimic, nu-i așa?

— O! Sigur că nu, sir! M-am dus cât am putut de repede la telefon să sun la poliție.

— Și-apoi?

— I-am spus Janei, camerista doamnei, să-i aducă la cunoștință.

— Nu ți-ai văzut stăpâna deloc în seara aceasta?

Colonelul Melrose puse întrebarea așa într-o doară, dar urechile sensibile ale domnului Satterthwaite au prins încărcătura de neliniște din spatele cuvintelor.

— Ce să mai vorbesc, sir. Doamna a rămas în camerele sale după tragedie.

— Ai văzut-o înainte?

Întrebarea veni brusc și toți cei din cameră observară ezitarea majordomului înainte de a răspunde.

— Eu... eu doar am zărit-o, sir, coborând scara.

— A intrat aici?

Domnul Satterthwaite își ținu respirația.

— Eu... eu așa cred, sir.

— Cât era ceasul?

Ar fi putut auzi un ac căzând. Știa oare bătrânul, se întreba domnul Satterthwaite, cât de mult atârna de răspunsul său?

— Era chiar șase și jumătate, sir. Colonelul Melrose respiră adânc.

— Mulțumesc, e suficient. Vrei să-l trimiți pe Jennings, valetul?

Jennings răspunse la chemare cu promptitudine. Un bărbat cu fața lunguiață, cu o alură de pisică. Avea și un aer viclean și secretos.

Un om, se gândi domnul Satterthwaite, care și-ar ucide cu ușurință stăpânul dacă ar fi sigur că nu va fi descoperit.

Ascultă cu interes răspunsurile omului la întrebările colonelului Melrose. Dar povestea sa păru destul de liniara. El îi dusese jos stăpânului niște papuci moi și-i scosese pantofii de golf.

— Ce-ai făcut după aceea, Jennings?

— M-am întors în camera servitorilor.

— La ce oră ai plecat de la stăpânul tău?

— Trebuie să fi fost șase și un sfert, sir.

— Unde te aflai la șase și jumătate, Jennings?

— În camera servitorilor.

Colonelul Melrose îi făcu omului un semn din cap să plece. Se uită întrebător la Curtis.

— Corect, sir, am controlat asta. A fost în camera servitorilor de la șase și douăzeci până la ora șapte.

— Atunci asta îl exclude, spuse șeful poliției cu un ușor regret. Și-apoi nu există nici un motiv. Se uitau unul la altul. Cineva bătu în ușă.

— Intră, spuse colonelul.

O cameristă apăru cu privirea speriată.

— Vă rog, doamna a auzit că este aici colonelul Melrose și ar dori să-l vadă.

— Desigur, spuse Melrose. Vin imediat. Vrei să mă conduci?

Dar o mână împinse fata într-o parte. O cu totul altă siluetă stătea acum în cadrul ușii. Laura Dwighton arăta ca o vizitatoare dintr-o altă lume.

Era îmbrăcată într-o rochie de model medieval pentru ceai făcută din brocart albastru închis. Părul ei roșu cu cărare la mijloc îi cădea peste urechi. Conștientă de faptul că avea propriul ei stil, lady Dwighton nu-și tăiase niciodată părul. Era strâns la ceafă într-un coc simplu. Brațele îi erau goale.

Unul era întins ca să se sprijine de cadrul ușii, celălalt îi atârna în jos, ținând în mână o carte. Arată, se gândi domnul Satterthwaite, ca o Madonna de pe o pânză italiană timpurie.