Dincolo de frontiere
Aa
Dincolo de frontiere de Pavel Corut Octogon 5
Motto:
Eu arăt altora calea cea dreaptă, pe care amcunoscut-o târziu, când eram obosit de rătăcire.
ÎNAINTE, PESTE FRONTIERE!
în urmă cu șapte luni, când lansam primul roman din seria OCTOGONUL În ACȚIUNE, nu bănuiam ce furtună voi dezlănțui. Cu ultimii mei bani, tipărisem 5 000 de exemplare din QUINTA SPARTĂ. Nu speram să câștig nici averea, nici faima la care am ajuns. Doream să reabilitez memoria unor nevinovați, uciși în lupta pentru putere dintre taberele rivale care, în decembrie 1989, își disputaseră România. îmi Spusesem: Ei sunt morți și nu se mai pot apăra. Se cuvine ca cineva s-o facă. S-o facă demn și cinstit. Fără slogane și vorbe mari. Simplu ca viața. Simplu Ca moartea.
Știam ce riscam: viața. Nu avea importanță. La cei 44 de ani ai mei, am trăit cît pentru două vieți. Important era, gândeam eu, ca cineva să le arate bubulilor că neamul Geto-dacilor nu e mort. Că deviza Vom muri dar vom fi liberi! nu fusese o întâmplare.Că nu ne-am născut robi. Că n-am învățat legea bâtei și lanțului. Și nu vom învăța-o niciodată. Că neamul nostru a ținut coroanele lumii. Ale Hiperborei și Varanhei. Că, aici, în Carpați, e leagănul marilor civilizații europeano-indiene. Că, aici, zace comoara Varanhei...
Acum, după șapte luni, romanele QUINTA SPARTĂ, FULGERUL ALBASTRU, FLOAREA DE ARGINT, BALADA LUPULUI Alb au ajuns în SUA, Canada, Germania, Franța, Italia, Spania, Rusia, Grecia, Ungaria. Poate și mai departe. Tirajele medii de 100 000 exemplare la fiecare dintre ele, nu au satisfăcut încă cererea. Voi continua reeditările, până ce fiecare persoană interesată, român ori străin, va putea intra în posesia cărților.
Reacțiile interne și externe au fost deosebit de interesante. Inițial, bubulii, maidanezii și colaboraționiștii au adoptat o poziție de voită ignorare. Pavel Coruț nu există, susțineau ei. Când fenomenul a luat amploare, jivinele s-au alertat și au încercat să lanseze o nouă grindină de diversiuni. Cam târziu pentru ei! Avalanșa nu mai poate fi oprită. Amenințările directe ori voalate, tentativele de a-mi cumpăra tăcerea, încercări le de comprom itere, tendințele insistente de a-mi canaliza preocupările către domeniul mistic au eșuat rând pe rând. Și vor eșua mereu. Pentru că eu știu cine sunt. Și de ce sunt în stare, atunci când iau o hotărâre. Am hotărât. Voi merge înainte, viu sau mort, până la Lumină/ Viața mea este în mâna Dumnezeului strămoșilor noștri! Atât!
Un om simplu a ajuns, forțat de Soartă, în frontiera morții. Acolo, a descoperit ceea ce un antic grec spusese cândva: Cine știe să moară nu va fi rob niciodată. Și a mai descoperit ceva: Moartea nu este cel mai cumplit eveniment pe care îl poate trăi omul. Există zeci de evenimente mult mai cumplite decât moartea: sclavia fizică și spirituală, lipsa de Credință și demnitate, căderea în animalitate...
Din multe puncte de vedere, omul secolului nostru poate fi asemuit cu o vită închisă într-un țarc, aflat în curtea unei ferme. în puținătatea gândirii sale, vita nu înțelege că Lumea nu cuprinde numai țarcul, curtea și îngrăditura fermei. Că, dincolo de aceste frontiere artificiale, este adevărata Viață. Ei, bine, Omul nu mai poate fi vită!
În această carte, vă propun să trecem de frontierele din noi, apoi de cele întinse de bubuli, pentru ca, în final, să putem zări ultima frontieră. Dincolo de ea, se află mult visata mândră țară, cu neam și vise neînvinse. Geto-Dacia. Țara strămoșilor noștri. Acesta este adevărul: Au înviat varainii. Lupul Alb și Luminos s-a arătat pe crestele Carpaților. Octogonul se întinde încet dar sigurpe întreg teritoriul Hiperborei. Frăția Florii de Argint a cuprins întreaga planetă, anihilând treptat organizația bubulă.
Vom trece peste frontiere, dar nu orbește. Vom avea călăuze bune: eroii Octogonului și o persoană cu puteri paranormale ieșite din comun. O persoană care există în realitate. La timpul cuvenit, o voi prezenta. Ficțiunea și realitatea continuă să se îmbine în romanele mele. Numai Dumnezeu mai știe ce este fictiv și ce este real în ceea ce scriu. Oricum, cititorul va putea discerne, funcție de ceea ce-i va spune inima și mintea. Atunci când va fi cazul, voi indica și lucrările științifice care susțin realități ce par de-a dreptul fantastice.
Mulțumesc celor care s-au oferit să-mi sponsorizeze tipărirea cărților. Nu e nevoie. Din cărțile editorului, domnul Gabriel Gheorghe, își trag seva străbună cărțile mele.
Acum, e Timpul! Vom trece frontierele. Cerul și Pământul să ne ocrotească! Să ascultăm ce spune Cerul și Pământul! Veți înțelege. Să respectăm Legile Cerului și Pământului! Vom ști...
înainte! Peste frontiere!
DINCOLO DE FRONTIERE
ERA PACE În CER ȘI PE Pămînt...
Munții vuiau prelung. Se scutura lumea. Peste întreaga Românie se deschidea canalul de comunicare cu Cerul.Venise Timpul.
Stăteam întins, cu ochii închiși, pe patul de scânduri din Templul Dac.
Părintele Demian mă ținea de mâna dreaptă. Nu-l priveam. Nu-l vedeam. Așa cerea Legea pe care mi-o explica într-un mod absolut fantastic. Total diferit de imaginea pe care eu, Varain, spion român, o aveam despre inițierea în marile taine ale Lumii.
Bătrânul asista tăcut. Înainte de începerea inițierii, îmi ordonase scurt
- Să crezi tot, Varain! în tine e speranța unui neam. Poate chiar a mai multora.
Demian șoptea lent, cu voce litanică:
- Dormi, fecior al Varanhei! Dormi! E Timpul... E Timpul...
Poate că dormeam. Nu știu exact. Simțeam însă mâna răcoroasă a părintelui Demian. îi auzeam vorbele. Și vedeam. Vedeam din nou, ca în ființe, imaginile lumilor din care coborâseră strămoșii noștri.
Vocea părintelui Demian continua la fel de monotonă și calmă:
- Spune, Varain! Spune ce vezi!
Probabil spuneam ceva. Un om în starea de transă nu știe când vorbește. Nici ce spune. Ceea ce vedeam, însă, era atât de fantastic, încât era greu de crezut. Foarte greu. Chiar și în stare de transă, era incredibil.
Flotila galactică plutea lin printre stelele Căii Lactee. Era imensă. Sute de nave cum nu imaginaseră niciodată terranii. Corpurile aveau secțiunea octogonală. Ambele extremități erau în formă de piramidă octogonală. învelișul exterior era protejat de o construcție elicoidală, ale cărei capete se îmbinau în vârfurile celor două piramide. Nu se auzea un zgomot Tăcerea cosmică împresura întreaga flotilă.
- înăuntru! Spune ce vezi. înăuntru!
Nu mai auzeam vocea părintelui Demian. îi recepționam ordinele prin sistemul pe care îl intuisem la prima mea vizită în Templu.
înăuntru era și mai fantastic. Nimic nu mișca în prima navă. Nici un aparat nu funcționa cu zgomot. Educația mea de pământean m-a trimis cu gândul la roboți. Nu se vedea nici unul. Imensa navă părea să se deplaseze singură, fără control.
în salon, pe fotolii rabatabile, stăteau întinși călătorii. I-am recunoscut ușor. învinșii și învingătorii, împreună. îi unise Soarta. Privirea mi se fixa obsedant pe două mâini încleștate. Una de bărbat și alta de femeie. Un cuplu. Dormeau sau trăiau în stilul lor. Un gând poruncitor mă forța: Privește-i! Privește-i!
I-am privit atent. El arăta ca noi. Ca pământenii. Nu mai înalt de un metru și optzeci. Șaten, cu păr castaniu, cu fața ovală și nasul drept. Tipul european. Ținea ochii închiși. Pe față i se așternuse pacea. Nu mai semăna deloc cu cel pe care îl văzusem atunci, în straniul vis din pragul morții. Nu mai semăna cu însângeratul rebel din Alcor. Se liniștise. Ea era de o frumusețe inimaginabilă. Nepământeană. Imposibil de descris. Era cu siguranță dintre ceilalți, dintre învingători. Ochii ei mă fixau hipnotic. Erau mari, migdalați, negri. Părul blond ca paiul bine copt îi cădeaîn valuri peste costumul albastru deschis. Cu mâna dreaptă, a îndepărtat șuvițele care îi acopereau pieptul. N-a deschis gura. Ochii ei, însă, mi-au poruncit: Privește! Și ține minte!
Am tresărit și am ieșit din transă. Bătrânul și Demian mă priveau intens. Nu știau ce se întâmplase? Nu se așteptau la o reacție de scoatere din transă? Am murmurat cu voce obosită:
- Era nespus de frumoasă. Și avea pe piept, în partea stângă, un octogon alb, cu o floare de stâncă de culoare argintie.
Bătrânul s-a apropiat și m-a ridicat încet de pe pat. Ca pe un bolnav.
- Destul, Varain! Mergi afară! Dormi în Soare! Știu cum te simți.
Mergeam ca un drogat Nu-mi simțeam corpul. Era un vis. Nimic mai mult Am ieșitîmpleticindu-mă din Templu și m-am întins pe iarbă. Cu ochii către Soare. Nu mai voiam nimic. Pe moment, îmi văzusem strămoșii. Eram mulțumit Și foarte obosit. în timp ce pipăiam iarba cu palmele, am auzit vocea din adâncuri:
- Om din neamul Oamenilor, odihneștete! Ai pornit la drum lung. Am închis ochii împăcat
M-am trezit către seară. Era atâta liniște și pace acolo, la cumpăna de munți dintre Moldova și Ardeal... Nici un sunet. Numai pace... Am intrat în Templu. Calm și rece, ca un Om. Demian stătea la masă cu băiețandrul pe care îl creștea pentru a-i urma. Cu ucenicul, îi explica ceva într-o limbă pe care nu o învățasem niciodată. Și totuși, înțelegeam ce-i spune. Cu vocea-i domoală, îi explica taina apei vii. A apei vieții. Până atunci crezusem că apa vie exista numai în povești. Așa cum crezusem că iarba fiarelor era o ficțiune. Când eu însumi reușisem să deschid încuietori cu gândul, nu realizasem că aflasem taina ierbii fiarelor...
Băiețandrul s-a ridicat tăcut și a ieșit. Așa era legea lui. Să nu vorbească decât cu cel pe care Cerul i-l alesese de învățător. M-am așezat în fața părintelui Demian, am pus palmele pe masa aspră și am așteptat să-mi vorbească. Inconștient, intrasem în ritualul Templului. Părintele m-a privit câteva clipe în ochi, apoi a dat glas:
- Varain, ai trecut de marele prag. Strămoșii te-au recunoscut Vei aduce zile fericite neamului nostru și întregii omeniri.
Educația de spion își spunea cuvântul. Trebuia să fiu sigur
- Părinte, vreau să fiu sigur! Simt că cei din vis sunt străbunii. E adevărat ce simt?
Demian a zâmbit blajin:
- Varain, ai crescut sub steaua noastră. Ești așa cum trebuie. Nu poți fi mințit de nimeni. Măsori și cântărești totul. E bine. A sosit timpul ca oamenii să nu mai poată fi înșelați prin vorbe sau imagini. Ceea ce ai văzut în vis e adevărat. Și e scris de multă vreme în cărțile noastre. Adu-ți aminte, Varain!
Străfulgerarea subconștientului aducea la lumină răspunsul:
Când vei bate-n poarta vieții, Flori albastre-or să răsară Pe câmpii pe care geții Au arat și încă ară.
Vei deschide prima poartă Către-nalte zări albastre Neamului cu semn de Soartă, Coborât din neam de astre...
Era adevărat Venise Timpul. Strămoșii ne recunoșteau. După 23 de milenii, reintram în civilizația galactică de bază. Era nespus de frumos...
- Varain, m-a trezit Demian din visare, mai ai multe de făcut! E greu de spus când va fi reluat contactul. Oricum, nu mai devreme de trei-patru ani. Tu trebuie să-l reiei. Pentru asta te pregătesc.
- Sunt gata, părinte! i-am răspuns.Voi face tot ce trebuie.
- Bine. întinde-te! Fixează-ți mintea pe imaginea strămoșilor! Ascultă ce-ți spun! Fă ce-ți spun! Nu vorbi!
M-am întins liniștit Eram în mâini bune.
- Varain, a reluat Demian, adu-ți aminte de starea inițială! Ești mineral! Ești pământ și apă! Ești stâncă! Ești cristal. Cristal! Cristal!
Simțeam cum întregul corp se transforma într-un cristal rezistent și luminos. Rece. Cu o viață cu totul aparte. Inteligența exista. Și intuiția. Curenții de forță circulau după legi demult stabilite. Rațiunea funcționa splendid. Cum? mă întrebam eu. Și răspunsul venea de pretutindeni. Era clar.
Aflasem secretul cristalului. Atât de simplu, dar atât de greu de reprodus de lumea noastră! Era minunat O chemare mai puternică decât viața în care crescusem mă îndemna să rămân în perfecțiunea minerală a cristalului. Am stat așa mult timp. Ușor și luminos. Clar și transparent. Absolut inatacabil. Absolut indestructibil.
- Varain, a reluat Demian cu voce gravă, trebuie să mergi înainte. Ești vegetal. Ești iarbă și copaci. Ești frunză și floare. Ești floare de stâncă. Floare de stâncă... Floare de stâncă...
Simțeam seva urcând năvalnic în mine. Simțeam neostoita chemare către Soare. Simțeam frunzele fremătând sub adierea vântului. Trăiam în imensa frăție vegetală. Comunicam cu tot ce fremăta sub Soare. Urcam, urcam mereu. Către munte, către locul ultimei nașteri vegetale. Floarea de stâncă, floarea de colț, podoaba crestelor...
Era bine. Adânc înfiptă în stânca neamului, înfruntam vânturi și zăpezi. Mă răsfățam sub blândețea Soarelui. Ascultam descântecul eternităților stelare. Și-l înțelegeam. Știam că voi ajunge să mă nasc în dureri, din femeie. Știam multe... Tare multe... Aceasta e memoria ancestrală, am raționat eu fulgerător. Și am trecut mai departe...
- Varain, acum vei simți povara și durerea cărnii. Vei simți zbaterea sângelui cald. Vei învăța lecția instinctului de fiară liberă. Ești un lup, Varain! Un lup alb, din neamul Lupilor Albi. Din neamul Lupului Alb și Luminos...
Vocea părintelui Demian declanșa resorturi pe care nici un savant al acestei lumi nu le pătrunsese vreodată. Simțeam vuietul sănătos al sângelui cald,care îmi invada ființa. Trăiam beatitudinea libertății depline. Magnifica libertate a fiarei nelegate decât de Lege...
De pe stânca Muntelui Sacru, îmi roteam privirile peste imensele spații ale geto-dacilor. Cu mușchii încordați ca strunele, cu privirea ageră și simțurile treze, vegheam. Vegheam în Carpații Varanhei. Auzeam și simțeam Legea străbună. Știam deja pentru ce mă aflam pe acest pământal făgăduinței. Ispășeam prin mii de încarnări greșeala unora dintre străbuni care încălcaseră Legea. învățam să fiu liber în limitele Legii. Eram liber, totuși. Mult mai liber decât cei care urmau să se nască oameni, dar robi. Eram liberi... Eram lupii albi din neamul Lupilor Albi.
- Varain, se apropie Timpul. Ești om. Om simplu. Supus legilor ispășirii. Trebuie să treci prin durere și umilință, prin trufie și decădere, prin greșeală și ispită, prin tot ce e omenesc la începuturi. Numai trecând prin toate, vei ajunge să înțelegi și să știi.
Acestea erau începuturile de om. Primul punct din verticala ce ducea către Om. Aveam încă milenii înainte. Pentru a înțelege și a ști. Pentru a învăța Legea. Pentru a redeveni Om.
Treceam cu viteză de fulger stelar prin miile de vieți omenești. Stăpân și rob, bun și rău, liber și legat în lanțuri, umil și trufaș, milos și neîndurător, șovăielnic și viteaz, drept și nedrept, cinstit și necinstit.. Treceam, treceam prin toate. Treceam... învățam Legea. Ispășeam și plăteam greșeala primordială, din care izvorâseră celelalte. înregistram istoria omenirii în subconștientul meu. Treceam înainte, fulger stelar cu vârful către Lumină. Simțeam chemarea. Deja simțeam chemarea strămoșilor. O sete nemărginită de lumile stelare din care coborâsem. Mă chemau strămoșii, mă strigau străbunii. Simțeam mâinile lor întinse către mine. Mă chemau, mă trăgeau. Simțeam că mă doresc. Că trăiau cu înfrigurare această experiență unică în viața Universului. Că se bucurau aproape omenește că sămânța lor rezistase. Că plătise eroic, dar nu se lăsase înfrântă de chemări străine.
Sămânța dacă zămislește.
Căci Timpul i-a trimis poruncă.
Un Neam întreg din mine crește.
Un neam de Foc și Flori de Stâncă...
Simțeam străbunii. Pe toți. Era pace în Cer și pe Pământ. Era pace între cele patru Lumi. Simțeam șuvoaiele de lumină și energie curgând către mine. Într o fracțiune de secundă, mi-am adus aminte de faptul nașterii mele. De mâinile acelea splendide, de femeie, din care izvora o sferă de lumină. Știam deja. Erau mâinile Maicei Primordiale. Erau mâinile Geei. De aceea ne numeam noi geți. Eram copiii Geei. Și nu am încetat a fi. înțelegeam de ce imense imperii se topiseră ca fumul, iar noi rezistasem. Ne ocrotise Maica. Și ne ocrotea înainte, trecându-ne de vitregiile născute din răutate și întuneric spiritual.
- Varain, ceea ce vezi e adevărat Așa s-au născut varainii. Cerul și Pământul și-au împreunat mâinile în ocrotirea ta. Ai semnele Cerului și Pământului pe chip. Să nu uiți asta, Varain! Mergi înainte! Treci în timpul care vine. Ai voie să treci de Poartă. Dumnezeul cel Adevărat ți-a dat acest drept.
Eram o fâșie de lumină, purtată de Timp, în vremurile ce urmau să vină. Simțeam fericirea Omului care trăia viitorul. Care trebuia să aducă viitorul neamului său. Era splendid. Auzeam descântecul mamei din noaptea în care mă adusese pe lume. îl înțelegeam. în sfârșit îl înțelegeam. Aceasta fusese porunca ancestrală...
Departe-s, mamă, de tine, Călător pe drum de astre, Zbor cu timpul care vine, Zbor cu vremea viței noastre...
Imaginile erau foarte clare. Mai clare decât orice altă imagine văzută vreodată de mine în realitate. La curbura Carpaților, se înălța o citadelă luminoasă. Capitala Daciei libere. Pe crestele munților noștri juca lumina...
- Ești foc, Varain! Ești focul spiritului omenesc. Vei da oamenilor lumină și căldură. Tuturor oamenilor de pe planetă! Vei face pace între neamuri! Așa cum a fost la Primul început
Simțeam că sunt foc. Un foc uriaș și blând. Iar adâncurile în care era scrisă istoria neamului îmi vesteau:
în recea carapace dacă. Tu ești sămânța de milenii, Un bob de jar sortit să facă Un foc splendid, la semnul Vremii...
Acesta fusese descântecul din noaptea nașterii. Din noaptea botezului simbolic în nesfârșitele spații stelare. în lapte alb, turnat dintr-o oală neagră...
înțelegeam de ce fusesem crescut în meseria de spion. Trebuise. Numai un Om care cunoștea valoarea informației exacte putea înțelege. Numai un Om care avea aversiune față de orice dogmă putea ști. Cu aviditatea începutului, sorbeam informațiile privind viitorul planetei. Milioane, miliarde de informații pătrundeau în mine din toate direcțiile. Le primeam fără șovăire. Erau darul pe care strămoșii îl făceau omenirii. înțelegeam că, de la Poartă încolo, omenirea avea voie să cunoască multe taine. Sosise Timpul. Venise Vremea.
- Varain, întoarce-te!
Vocea părintelui Demian suna aspră, poruncitoare. Mă chema înapoi, în lumea și în vremea noastră. Eram, pesemne, la limita stabilită de Cer. Ceva din ființa mea mă îndemna să merg mai departe. Să cunosc și să știu dincolo de limită.
- Varain, întoarce-te! Legea vieții tale e să te oprești la limită! Atât ți s-a dat în această viață.
Cuvântul Lege m-a oprit din zbor. Trebuia să respect Legea. Trebuia! Așa era datoria. într-o fracțiune de secundă, am înțeles de ce fusesem crescut în taină, în spiritul datoriei. Și în divinizarea Legii. Pentru a nu repeta greșeala străbunilor din Alcor. Pentru a nu aduce nenoroc omenirii. M-am oprit. Am făcut cale întoarsă, prin Poartă, către prezent Era pace în Cer și pe Pământ... în sfârșit, era pace...
Simțeam pe frunte mâna răcoroasă a părintelui Demian.
- Varain, acum poți vorbi. Spune ce te frământă!
- Părinte, vreau să știu de ce m-ați ales pe mine. Tocmai pe mine.
- Nu te-am ales eu. Sarcina mea a fost să te inițiez. Să te înfrățesc cu tot ce ne înconjoară. Vei avea nevoie de toți. De apă și foc. Și de cristal, și de floare, și de lupi, și de oameni. Confruntarea cu bubulii devine foarte grea. Sunt disperați. Disperarea îi face cruzi. îi turbează.
Eu n-am văzut confruntare, părinte. Am văzut pace. N-am văzut dezastre apocaliptice. Am văzut lumină, liniște, înțelegere.
Varain, tu ai văzut milenii. Ai văzut secole. Ai văzut decenii. Ai văzut ce urmează după ultima confruntare cu bubulii. După ultimii lor ani. Căci, după acești ani, pe care ei i-au botezat apocaliptici, va fi marea pace. Numai că anii de confruntare nu vor fi șapte. Vor fi mai puțini. Bubulii nu pot rezista mai mult de doi-trei ani. Cei din Spațiu sunt aproape. Foarte aproape. îi simt și eu.
- Ce crezi, părinte, că vor face bubulii? Acum, când știu că sunt condamnați de Cer și Pământ?
Nu cred. Știu! O parte dintre ei, se vor agăța cu ghearele și cu dinții de privilegii. Vor încerca să distrugă tot ce le stă în cale. Așa cum au mai făcut și În alte situații. Vor încerca să declanșeze un război nuclear nimicitor. De aceea au răspândit profețiile negre, cu cei șapte ani apocaliptici. Să justifice religios războiul. Să pretindă că asta este Soarta hotărâtă de Cer și Pământ.
Și noi?
Noi îi vom împiedica. Radu Boureanu cu Frăția Florii de Argint. Noi, cu forța pe care ne-au dat-o Cerul și Pământul. întreaga viață a planetei se va ridica împotriva lor. Cristalul și floarea, apa și focul, fiarele și oamenii. Dincolo de ultima confruntare, ne așteaptă adevărata viață. Viața de Om.
Părinte Demian, m-ai învățat multe. Trăiesc pentru că, la prima întâlnire, mi-ai dat din cărțile neamului, arma spiritului. Acum, ce trebuie să știu?
- Să știi că legendele neamului nostru ascund mari taine. Secrete de demult. Că ești frate cu focul și apa, cu stânca și pomul, cu fiarele și oamenii. Că ești recunoscut de stele. Că nimic nu-ți va sta împotrivă. Că vei primi ajutor chiar fără să-l ceri. Chiar fără să-l gândești. Că mintea și inima ta va aduce pacea la care râvnește de atîta timp omenirea.
- Ce trebuie să fac, părinte?
- Să acționezi așa cum îți spune inima și mintea. Nimic mai mult. Să nu încetezi niciodată a fi Varain! Să nu ucizi niciodată! Săîndoi firile ticăloșite! Să le aduci la ascultarea Legii! De azi încolo, vei avea foc în privire, tunet în glas și fulgere în palme. Să le folosești cu măsură! Să fii blând când trebuie. Și aspru cu cine trebuie. Să fii Varain!
- Părinte, repet o mai veche îndoială: aș putea fi luat drept un fenomen religios. Nu vreau asta, părinte! Vreau să rămân Om!
Demian a început să râdă încetișor
- Varain, milioane de pământeni visează să fie considerați sfinți ori prooroci. Pe tine te-am crescut cum trebuie. Ai oroare de așa ceva. E bine. Tu trebuie să le explici oamenilor că, dincolo de fenomenele numite minuni stau explicații pe care le vor primi mai târziu. Să nu se mai teamă. Să nu mai creeze monștrii cu imaginația lor. Căci, acesta e adevărul: oamenii cu imaginația lor au creat monștrii și demonii. Mai apoi, au ajuns să se teamă de propriile lor creații.
- Părinte Demian, dincolo de Poarta Timpului am văzut multe. Ce am voie să spun oamenilor?
- Tot ce-ai văzut, Varain. Chiar și cele mai încredibile lucruri. Să nu-ți faci griji dacă unii le vor lua drept povești. Probele spuselor tale vor începe să se manifeste în planul fizic. Acolo, în planul pe care oamenii îl înțeleg bine. Și-l cred.
- Mai am ceva de știut părinte?
-Da. îți spun și ție ceea ce am spus tuturor celor care ies în lume pentru ultima luptă. Să nil uiți că ești Om! Că ești născut din femeie și din bărbat Ocrotit de Cer și Pământ. Supus Legii. Muritor la trup. Nemuritor la spirit. Că libertatea, viața și moartea sunt daruri celeste. Nimeni nu are voie să se joace cu ele! Iar numai pentru tine, își spun: La început, puterea spiritului tău va îngrozi lumea. Fii bun, Varain! Nu semăna spaima și groaza! Seamănă speranță și încredere!
- Așa voi face, părinte! Voi semăna speranță și încredere. Voi struni spaima și groaza. Le voi ține în chingi. Le voi asmuți numai asupra celor ticăloșiți, pentru a-i îndrepta.
- Așa să fie, fecior al Varanhei! Mergi în lume și-ți fă datoria! Luptă pentru neamul tău și omenire! Ești ocrotit și vei învinge. Vei învinge, Varain! Vei face pace!
Da, părinte. Voi face pace...
Fața generalului Radu Boureanu era trasă de nesomn. Lucrase toată noaptea. Tenul bronzat de Soare și de vânt vădea o vagă paloare. Atât. în rest, vocea îi era la fel de sigură. Mintea, la fel de limpede.
- Varain, acum știi tot ce trebuie pentru a intra în marea confruntare. Ai trecut de frontiera morții. Nu mai poți fi atins de oameni. Ai fost dincolo de Poarta Timpului. Acolo unde am fost și eu cândva. E vremea să treci la treabă.
- Ordonați, domnule general!
- E toamnă, Varain. O toamnă în care din nou se toarnă minciuni în mintea omului de pe acest pământ. Iar se fac jocuri străine peste voința și interesele neamului nostru. Așa a fost voia Cerului. Românii să înțeleagă și să știe prin propria lor experiență. Cu fiecare durere, cu fiecare necaz, românul se trezește. Până în vară, va fi complet treaz. Va fi o vară fierbinte...
Cu Libertate și Demnitate.
Da, așa va fi! Voi trebuie să aduceți această vară. Voi, feciorii octogomului și ai Frăției Florii de Argint Feciorii Varanhei și Hiperborei.
Va fi o încleștare cumplită, domnule general. Puterea se scaldă în sângele lui decembrie 1989. Asasinii nu vor ezita să ucidă din nou.
- Vor încerca. Fii sigur de asta! Dar nu vor reuși. Nici un român din aparatul de stat nu mai este alături de ei. Nimeni nu va trage un foc. Va fi cea mai cumplită lecție pentru asasini și tâlhari. Căci nu sunt numai asasini. Sunt
tâlhari: în mai puțin de trei ani, au furat și risipit cât nu poate să priceapă românul.
- Credeți că știu ce-i așteaptă?
Deși sunt necredincioși, știu. Și sunt îngroziți. Bântuiți de spaime și vedenii. îi chinuie sufletele celor uciși fără vină. Ale celor ostracizați pentru salvarea adevăraților vinovați. Sunt îngroziți și fac greșeli după greșeli. I-a Învăluit ceața deznădejdii. Nu mai raționează omenește. Numai instinctele animalice le mai spun că sunt în primejdie. Dar, de această primejdie, nu se mai pot feri. Sunt condamnați de Cer și Pământ. La fel ca stăpânii lor, bubulii.
- Ce am de făcut, domnule general?
- Să oprești violența, Varain! Ai forța s-o faci. Ți-a dat-o Cerul și Pământul. Să nu curgă sânge, Varain! Să nu pătrundă din nou străinii în țară!
- Am înțeles, domnule general.
- Să nu falsifice din nou istoria, Varain! Ne-au trebuit mai mult de cinci decenii pentru a dezvălui public Pactul Ribbentrop-Molotov, vânzarea de la Yalta și trădarea de la 23 august 1944. Ni s-au planificat mai mult de două decenii pentru a dezvălui vânzarea de la Malta și trădarea din decembrie 1989. Bubulii au pus deja așa zișii istorici să scrie o nouă istorie, la fel de falsă ca și cea precedentă. Demolează minciunile, Varain! Prezintă adevărul cu probe incontestabile! Luminează mintea și sufletul acestui neam mințit, furat, înșelat, vândut și chinuit de bubuli! E Timpul, Varain! E Timpul!
în aproape doisprezece ani de când ne cunoșteam, generalul Boureanu depășise limita răcelii inumane. Glasul său căpătase un ușor accent pătimaș, îl înțelegeam. Luptase o viață întreagă. Zăcuse la ocnă. Sperase. Sacrificase viața sa de om pentru Marele Vis. Pentru Speranța neamului din Carpați. Acum, la porțile Speranței, retrăia întreaga sa viață.
- Domnule general, voi învinge! Vom învinge! Noi, a treia forță, vom învinge! Vom trece printre capitalismul sălbatic, cu tente inumane și comunismul anchilozat de dogme. La mijloc se află calea noastră. Calea către Varanha. Către Dacia liberi
- Altă cale nu există, Varain! Ceaușiștii profită de situația nenorocită în care a ajuns țara pentru a-și revendica vechile privilegii. Bubulii și acoliții lor trag de țară în cealaltă parte. Fiecare cu interese meschine. Nici unul cu suflet pentru acest neam obidit. Printre ei trebuie să treceți, Varain! Să-i lăsați în urmă ca pe un vis urât!
- Vom trece, domnule general! îi vom lăsa în urmă ca pe un vis urât.
- Bagă de seamă, Varain! Această vară fierbinte e pregătită de afară. Fiecare grupare visează să se înfrupte din România. Fiecare și-a făcut planul. Noi trebuie să anihilăm toate planurile invadatorilor. Să transformăm vara de jale românească planificată de dușmani în vara eternei Românii! Niciodată n-am fost atât de puternici, Varain! Niciodată!
- Va fi o încleștare dură, domnule general. Avem de învins prin mijloace pașnice și legale trei brigăzi internaționaliste: trandafirii însângerați, bubulii și monarhia străină. Plus maidanezii și colaboraționiștii locali. Va fi greu, dar vom învinge! Nu există altă cale!
- Varain, e timpul să pleci. Mergi la Putna! La mormântul Măriei Sale. Aprinde o sută de lumânări și cere-i sfatul! Vei afla taina victoriei. Mergi la mormântul ultimului nostru domn și stăpân! La mormântul Domnului Cuza. Aprinde lumânările și cere-i taina vieții! Mergi la mormântul Craiului Munților! Aprinde-i lumânările și cere-i visul vieții! Mergi la ruinele Sarmizegetusei! Aprinde focul cel mare și cere sfat de la Decebal și Vezina! Apoi, te du la Dealu! Aprinde lumânările și spune-i lui Mihai Românul că trupul său a fost găsit! Numai după asta ai voie să mergi la treburile tale. Numai după asta!
Am întins mâna fără o vorbă. Bătrânul m-a prins în brațe. Strâns. Cu voce alterată, de emoție a murmurat:
- Varain, dacă aș fi avut un fecior, aș fi vrut să fie ca tine. Dar eu n-am avut fecior. N-am avut decât lupta. Dumnezeul strămoșilor noștri a fost bun și drept: mi-a dat zile să văd Victoria.
Am ieșit în tăcere din Templu. O toamnă molcomă poleia poalele munților noștri. în minte mi-au revenit imaginile dinaintea plecării la Malta.
- Sunt aproape trei ani, domnule general. Ani cumpliți pentru țară. Am ajuns din nou datori și șantajabili. Câteodată...
- Știu, Varain. Știu ce vrei să spui. N-a fost altă soluție. Acesta e adevărul. Ceaușescu nu putea merge mai departe. Se rupsese de realitate. Era manipulat în direcții tot mai potrivnice intereselor românești.
- E o lecție, domnule general.
- Da, o lecție amară. Cei limpezi la cap vor înțelege-o. Ceilalți...
- Cât știm din planurile celor care vor să repete invazia din decembrie?
- Destul de mult. Știm că loviturile sunt planificate pentru întreaga vară ce urmează. Cunoaștem piesele și manevrele de bază. Ne putem calcula mișcările noastre. Pentru asta, trebuie să fiți în țară încă din primele zile ale lui iunie. Pentru anihilarea acțiunilor diversioniste.
- Documente avem?
- Da. La Cremene. Va trebui să le studiați cu lupa. Și să acționați cu precizie de ceasornic. Să nu curgă sânge, Varain! Vinovații să ajungă în mâna Legii. Până acolo e limita voastră de acțiune. Să nu treceți de ea. Să puneți Legea în drepturi, Varain!
- Am înțeles, domnule general!
- Această vară va intra în istoria omenirii. Pentru prima dată, după sute de ani, bubulii vor fi învinși pe față, la lumina zilei. De un popor mic și sărac. Unit însă. Unit de ideea de salvare. De speranța unei fantastice renașteri. De Credința noastră, Varain! De Credința noastră!
- De ce n-au acționat iarna, domnule general?
- Varain, bubulii sunt disperați. Se tem cumplit. își calculează fiecare mișcare. Sunt conștienți că joacă ultima mare carte pe această planetă.
• De ce vara, domnule general?
- Mașinăria lor funcționează prin mii de organizații. Abia la vară toate vor ajunge la limita calculată de ei. Vor putea, cred ei, crea starea diversionistă necesară. Cu ajutorul colaboraționiștilor locali. E singura dată în istorie în care se acționează astfel. Și ultima.
- Fierbinte vară, domnule general!
•Da. Vara în care se vor scutura trandafirii însângerați. Vara adevărului. Vara în care va apare liderul natural.
-îl știți?
- Îl simt Există deja. îl va ridica neamul. Voi să vă țineți deoparte de politică! Așa cum e legea noastră.
- Am înțeles, domnule general. Vom respecta legea.
Demian cobora lin dinspre creste. Fusese sus, să facă cele de trebuință. L-am așteptat în tăcere. S-a oprit în fața noastră, zâmbind:
- E gata treaba. De acum, nimeni nu mai poate schimba nimic. Va fi pace între neamuri.
- E bine, a murmurat Bătrânul.
• E bine, am repetat eu ca un ecou.
Ne-am strâns mâinile în tăcere. Nespusesem totce trebuia. M-am întors și am plecat. După vreo sută de pași, m-am întors și i-am privit La cumpăna de piatră dintre Moldova și Ardeal, stăteau de veghe doi mari înțelepți ai neamului. Și mi-am adus aminte:
Neamul nostru-i neam cu stare, între Ceruri și Pământuri, Nu pribeag, venit călare Dinspre cele patru vânturi!
N-am furat la nimeni Țară Și nici Cer, căci le-am avut De la prima Scânteioară, De la Primul început..
Viața își reintrase în rosturile ei în Legile Primului început.
În satul Putna, am intrat pe jos. Așa am vrut Să merg încet, să văd pe îndelete totul. Era seară. Mirosea a fum și a mămăligă caldă. Cirezile coborau domol, către țarcuri. Gospodarii se mișcau cu pas măsurat către treburile lor. în față, în mănăstire, se auzea toaca de vecernie. La dreapta, în livada campingului, se răsfățau mere da’te-n pârg. Tineri turiști sporovăiau veseli. Și ascultau o muzică cam sălbatică pentru gusturile mele. Erau tineri. Aveau tot timpul să învețe valoarea. Să descopere cine sunt. Și ce sânge le fulgeră prin vine.
Am mers înainte. Cu pas măsurat am trecut pragul mănăstirii. În față, Luceafărul neamului nostru tânguia în stihuri de piatră jalea cea mare:
De la Nistru pân' la Tisa... Tot românul plânsu-mi-sa...
I-am dat răspunsul. Așa cum îl știam:
Mai plânge la Putna-n cetate, Un clopot cu limba amară: Durerea moldavă se zbate S-o afle un Neam și o Țară.
În țipăt cumplit de aramă, E Mama, pe cruce se zbate, Ne cheamă, cu jale ne cheamă Pe toți la un loc-Dreptate...
Acesta era cumplitul adevăr: Mama Moldova era tăiată-n jumătate. Și se zbătea pe cruce. în tăcere, fără lacrimi. Era tare Mama noastră. Așa cum fusese dintotdeauna.
Am mers înainte, ca în vis. Un călugăr m-a întâmpinat
- E târziu, fiule. Mănăstirea-i închisă pentru oaspeți. Mâine! Vino mâine!
Am stat o clipă în cumpănă. Apoi am șoptit:
- E devreme, părinte. Nu-s oaspete. Am venit acasă.
Călugărul m-a studiat în tăcere:
- Au vrei ceva anume, fiule?
- Da, părinte. Vreau să mă duci la mormântul Măriei Sale. Acum. Devreme. Mâine, or veni alții. Acum e vremea mea.
în mine creștea o îndoială. Nu credeam că va înțelege. A înțeles. Mi-a făcut numai semn să trec. Am scos banii și i-am întins:
- O sută de lumânări, părinte! O sută în cap!
Mi-a numărat în tăcere lumânările. A stat o clipă în cumpănă. Nu mult M-a lăsat în singurătatea mea. Am aprins lumânările, am pus fruntea pe marmura rece, șoptind:
- Măria Ta, am venit Se arată veacul. Cerul ne-a dat semne...
Prin fața mea treceau zilele copilăriei. Visele adolescenței. Chinurile tinereții. îmi retrăiam viața până la înțelepciunea maturității.
îmi murmuram ruga Ruga noastră. A celor care uitasem un timp-cine eram și ce trebuia să facem:
Pentru micimea de fapte Și pentru lanțul de câine, Pentru a Daciei noapte, Ne iartă, ne iartă Stăpâne!
Munții vuiau molcom. Răsuflau ușurați. Zidurile bătrânei mănăstiri mă îmbrățișau. Venise Veacul
Era târziu când am ieșit din mănăstire. O pală dulce de vânt adia dinspre creste. Am pășit peste poartă. Mânat de-un gând târziu, m-am întors. Am făcut Crucea Lebedei și am șoptit:
Vin' Ștefane, Vin' Stăpâne! Floarea oastei moldovene, Căci pe gliile române Se lățesc străine steme...
Mi-au răspuns numai munții. Oamenii dormeau încă.
Nu e groaznic să mori în luptă. E minunat. Groaznic e să fii vândut de neamul tău. Groaznic e să mori printre străini. Pe pământ străin. Departe de Maica. Așa gândeam eu la trista soartă a martirului Alexandru Voievod, în timp ce mă îndreptam către Mitropolia Ieșilor. Țineam strâns, în mâna dreaptă, buchetul de flori albe. Flori de colind. Așa fusese porunca ancestrală: flori albe pentru dezlegat lanțul magiei negre.
Maica din pridvor m-a întâmpina blajină:
- Ești neam cu domnul Cuza?
- Da, maică, sunt neam! Și vreau o sută de lumânări!
- Nu se poate, domnule. Nu-i voie cu lumânări.
Așa era. Nu mai era voie să aprinzi lumânări. Cineva interzisese. Mă întrebam cine-i sfătuise. Iar răspunsul a urcat din adâncuri:
Ci fă-te inimă de foc, Aprinde-i candelă pe seară. Pribeagului făr' de noroc Și Domnului furat de Țară...
Am pus florile pe mormânt și m-am rugat În tăcere. M-am rugat ca spiritul Domnului trădat și vândut de neamul său să se întoarcă acasă. Să ne ierte pentru trecut. Și să ne lumineze în viitor. M-am rugat până ce am auzit clar.
Sculați români dintru uitare Și vă-mbrăcați în sărbători! Eu vin din neagră depărtare Și-aduc cu mine dalbe flori...
Erau florile de colind. Lanțul magiei negre se rupsese. Spiritul martirului pribeag se întorsese acasă. Am ieșit din biserică, cugetând că viața nu era deloc simplă. Nu eraatât de simplă pe cât credeau maidanezii, colaboraționiștii și bubulii. Marile taine ale Daciei nu ajunseseră niciodată în mâna lor. Și nici nu puteau ajunge vreodată...
Ploua peste țara Zarandului Ploua sănătos. Să spele păcatele uitării. Să spele rușinea trădării. Să spele noroiul sloganelor. Mergeam ca în transă către Țebea. Către mormântul Craiului Munților. Pe jos. Așa cum fusese porunca. Nu-mi simțeam trupul. Eram numai mișcare și vis. Trebuia să ajung. Trebuia!
Moțoganca de la căminul cultural m-a întâmpinat speriată:
- Tulai Doamne, ista-i timp de mers la țintirim?
- Aista-i timpul românilor, lele! Vreau să merg! Acum!
A mers. N-a avut ce face. Credea că sunt vreun bolând. Așa cum crezuseră unii și despre Iancu. Nu eram bolând. Eram mai sănătos la minte decât toți românii din țara îmbolnăvită de minciună și ură. Am scos încrâncenat lumânările și le-am aprins în cele patru colțuri ale mormântului.
- Nu, domnu', să nu faceți asta! Să stâng de ploaie...
- Nu se sting, femeie! Nu se sting! Căci apa și focul sunt amu cu noi!
Și-a făcut cruce și s-a dat la o parte. încă mai credea că-s bolând.
Ardeau lumânările în ploaie ca veșnicele făclii ale Cerului... Moțoganca tăcea împietrită. Iar eu murmuram ruga pentru odihna sufletului celui care îndrăznise să viseze:
Să-mi dai puteri nescrise Și care nu se-nvață. Din visele ucise Să fac un Vis în viață...
Fremătau Apusenii. Ploua vârtos, românește, peste Zarand. Iar eu duceam răspunsul Craiului. Ultimul său avertisment către cei care puseseră visele în colivie:
Sosit-a ziua ce vă doare... Voi, temnicerilor de vise, Dați drumul Visului să zboare!
Lăsați-mi porțile deschise!
Lumina blândă a Soarelui de toamnă mângâia zidurile Sarmizegetusei. Se apropia asfințitul. Stăteam de ore lungi, jos, pe piatra începuturilor noastre. Așteptam noaptea, să aprind focul. Să cer sfat marilor bărbați ai Geto-Daciei. Gedailor...
Soarele cobora sub orizont Roșu ca sângele. Acoperit de o mantie galbenă de lumină și de un Cer albastru. Așa fusese steagul nostru la începuturi: roșu, galben și albastru, de la Pământ către Cer. Natural. Nu răsturnat pe verticală. Odată cu răsturnarea lui, se răsturnase și viața noastră. Și scara valorilor. Și Credința oamenilor. Totul... Trebuie, gândeam eu, să ne întoarcem la temeiurile noastre cele de tărie. Să redevenim copiii Geei și ai Cerului. Să recâștigăm binecuvântarea pierdută. Să renaștem neamul geto-dac.
Vălul negru-violaceu al nopții a acoperit întreaga cetate. Era timpul. Am aprins focul cu lemnele pregătite de cu ziuă. Și am început să mă rog după vechea lege a neamului. Să nu cer nimic. Să mulțumesc și să ofer în dar tot ce aveam. Inclusiv viața. Așa cum fusese ruga în paradisul Hiperborei.
în memorie mi-a apărut Parsons, englezul cel înțelept I-am auzit din nou glasul:
- Varain, tu vrei să ajungi la fructul oprit Vrei să afli taina Varanhei.
Da, era adevărat Voiam să cunosc secretul Varanhei. Mitul fructului oprit fusese o invenție a magiei negre. A bubulilor. Dumnezeul strămoșilor noștri ne dăduse spiritul pătrunzător pentru a ajunge la Lumină. Nu ne oprise să înțelegem și să știm. Ne poruncise să înțelegem și să știm!
Numai cel care știe poate respecta Legea. în cazul nostru, Legea era clară: nesupunerea în fața invadatorilor de orice fel. Așa gândeam eu. Iar subconștientul îmi confirma:
Prin vise-mi trece Decebal, Călare și însângerat, Ne-nvins de-al cotropirii val, Un trăsnet dur, nefulgerat..
Aceasta era Legea. Să nu plecăm capul! Să nu ne supunem invadatorilor! Să luptăm până la capăt pentru libertatea neamului și a țării! Cuvintele înțeleptului Vezina erau optimiste:
Va fi atuncea pace. Sub brațul său de fier, Din apa care zace, Ne-om ridica la Cer...
Le mai auzisem. Le știam. Erau cuvintele cu care Vezina întâmpinase cotropitorii. Profeția se adeverise de la un cap la altul. Mai era puțin. Foarte puțin. Lupul Alb se arătase pe crestele Carpaților. Intrase în datini și-n Lege. Urma ridicarea din mlaștinile nimicniciei noastre...
Am mers toată noaptea pe jos, prin munți. Către iezere. Să văd ochii Maicei Primordiale. Ochii în care se răsfăța Cerul. Mergeam drept la țintă. Nu cunoșteam locurile. Ceva mai puternic decât înțelegerea omenească mă ducea către ținta călătoriei mele.
Cu primele raze de Soare, am atins iezerele. Erau așa cum le văzusem în vis. Misterioase. Neasemuit de frumoase. Păstrătoare ale eternelor taine ale neamului. Am stat toată ziua lângă iezere. M-am încărcat de energia Cerului și Pământului. Am plecat cu seara, către sud. în urechi, îmi răsuna ritmic încă un adevăr, pe care nu-l bănuisem: Sub mine tremură un cal Și trupul tot mi-e sângerat. În mine, strigă Decebal, Un trăsnet dur, nefulgerat..
Un trăsnet secret, nebănuit de bubuli, urma să-i lovească pe neașteptate. Lumina urma după aceea...
Mănăstirea Dealu se întindea tăcută în fața mea. Multe urgii trecuseră peste ea. Mari taine ale neamului zăceau ascunse în ziduri. Știam ce am de făcut Cu florile albe, de colind, m-am oprit la poartă. Am făcut Crucea Lebedei și semnul Vegăi, chemând strămoșii să elibereze sufletul negurosului domn Mihai Viteazul. Sufletul domnului care, de aproape patru sute de ani, nu-și găsea odihna. Din trupul său creștea iarbă. Câmpia Turzii. înțelepciunea strămoșilor îmi spunea că fac bine:
Te vei lăsa pe sânul gliei. Așa cum stelele-ți sunt scrise, Iar pe întinsurile cîmpiei Va năboi ciopor de vise...
Așa-i fusese scris. Să se întindă la sânul gliei, ucis mișelește, de mână de mercenar. Pentru că greșise. Crezuse mai întâi în străinul mercenar și mai apoi în țăranii săi. Acum era iertat și slobod…
