Dupa funeralii

Dupa funeralii de Agatha Christie

Capitolul I

Cora cea naivă

La Enderby Hall, o vilă mare, din epoca victoriană, construită în stil go­tic, se strecura prin camere bătrânul Lanscombe și ridica draperiile grele de brocart și catifea; din când în când privea pe fereastră cu ochii mijiți, înlăcri­mați. Curând se vor întoarce stăpânii de la înmormântare; și mai avea încă atât de multe ferestre.

În Salonul Verde, bătrânul majordom contempla tabloul care atârna dea­supra căminului. Domnul Richard a fost un om tare bun la inimă. Și totul s‑a petrecut atât de brusc, chiar dacă el se afla de mai multă vreme în tratament medical. Omul onest clătină trist din cap, în timp ce trecea grăbit, cu pași mă­runți, în Salonul Alb. El zăbovea cu gândul la un timp trecut de mult, pe care‑l avea în fața ochilor, clar și deslușit — mult mai clar decât ultimii două­zeci de ani, de care‑și amintea doar vag; nu mai știa exact cine a venit și cine a plecat în acest răstimp, nici cum arătau oamenii, însă de timpurile și de oa­menii de odinioară își aducea aminte încă foarte bine. Domnul Richard Aber­ne­thie a trebuit să țină, pentru frații și surorile sale mai tineri, locul tatălui, care a murit când el avea douăzeci și patru de ani. El a condus mai departe firma, zi de zipleca punctual și a menținut în casă obișnuitul mod de viață ge­neros. A fost o casă foarte veselă, cât timp au crescut tinerii domni și doam­ne. Domnul Richard, cel mai în vârstă, a fost totodată și cel mai sănătos și a supraviețuit fraților și surorilor sale, la fel ca și domnul Timothy și mica domnișoară Cora, ce s‑a căsătorit cu un pictor dezagreabil. Timp de douăzeci și cinci de ani el nu o văzuse pe Cora; când ea a fugit cu acest bărbat, era o tânără vioaie, acum el abia a mai recunoscut‑o, atât de mult se îngrășase și atât de bizar era îmbrăcată. Soțul ei era francez, sau așa ceva, și a te mărita cu un străin n‑a fost niciodată de bun augur. Însă domnișoara Cora a fost mereu puțintel naivă, cum s‑ar fi spus, dacă ea s‑ar fi tras de la țară.

Ea l‑a recunoscut imediat pe Lanscombe. "Ah, deci acesta este Lans­combe"! a spus, și părea să fie foarte bucuroasă că‑l revede. Copiii l‑au iubit; în timpul marilor petreceri, ei se strecurau jos în bucătărie și el le dădea tort de mere cu frișcă. Toți l‑au cunoscut bine pe bătrânul Lanscombe și, acum, abia dacă mai era cineva care să‑și aducă aminte de el...

Se strecură. El stătea aici și visa la timpurile de odinioară și erau atât de multe de făcut. În orice minut puteau să vină stăpânii; își târî cu înfrigurare picioarele mai departe.

Automobilele traseră la scară, unul după altul; cam șovăitor, cei îndoliați de hainele lor negre au mers prin hol în salonul cel mare, unde, în căminul u­riaș era aprins focul. Răcoarea toamnei se făcea deja simțită în mod neplă­cut, mai ales că a trebuit să se stea foarte mult timp în cimitir, la înmormântare.

Lanscombe intră și oferi sherry pe o tavă de argint.

Domnul Entwhistle, șeful vechii și prestigioasei firme de avocați "Bollard, Entwhistle, Entwhistle & Bollard", care se încălzea cu spatele la foc, a luat un pahar de sherry și a examinat critic pe cei prezenți.

Lanscombe s‑a ramolit de tot, bietul bătrân, el trebuie să aibă în curând deja nouăzeci de ani, se gândea domnul Entwhistle. Acum primește o rentă frumoasă, nu trebuie să‑și mai facă nici un fel de griji, bietul de el. În ziua de azi nu mai există servitori atât de buni. O lume tristă. Poate că a fost chiar bine pentru Richard că a murit atât de curând, nu mai avea prea multe de așteptat de la viață.

Domnul Entwhistle, cu cei șaptezeci și doi de ani ai săi, găsea că Richard Abernethie ar fi murit înainte de vreme la șaizeci și opt de ani. El, Entwhistle, se retrăsese la pensie în urmă cu doi ani; dar, pentru că Richard era unul din clienții săi cei mai vechi și un prieten personal, a păstrat îndatoririle de exe­cu­tor testamentar și, prin urmare, a trebuit să facă această lungă călătorie.

Îi studia cu atenție pe singurii moștenitori și se gândea la dispozițiile tes­tamentare.

Pe Helen, văduva lui Leo, fratele lui Richard, o cunoștea cel mai bine. E­ra o femeie încântătoare și rochia cernită îi stătea deosebit de bine. Privirea sa a zăbovit admirativ pe înfățișarea ei încă zveltă. Chipul său bine dăltuit, părul vopsit, încărunțit la tâmple, și ochii albaștri, plini de viață, care odini­oa­ră străluceau ca albăstrița, îl vrăjeau încă și astăzi.

Ce vârstă putea să aibă acum Helen? Aproximativ cincizeci și unu de ani, bănuia el. Curios că nu se recăsătorise după moartea lui Leo. O femeie care arăta bine! Însă cei doi se iubiseră foarte mult.

Privirile sale se îndreptară acum către Maude, soția unicului frate moș­tenitor al lui Richard, Timothy; n‑o cunoștea îndeaproape. Nu‑i stătea bine în negru — ei i se potriveau costumele rustice grosolane de tweed. Era o femeie masivă, cu judecată, vrednică și o bună soție care veghea cu grijă la sănăta­tea lui Timothy; desigur că ea făcea prea mult caz de aceasta, după părerea sa; căci Timothy era, după câte știa el, un ipohondru inveterat. În privința ba­nilor, trebuia să‑i meargă bine, căci nu a fost niciodată un risipitor; totuși lui nu i‑ar veni peste mână ceea ce moștenea acum — în aceste vremuri cu im­po­zite mari.

Entwhistle își îndreptă acum atenția către George Crossfield, fiul Laurei, sora decedată a lui Richard; aceasta se căsătorise cu un bărbat dubios, ni­meni nu știa ceva sigur despre el, și el însuși se recomandase ca agent de bur­să. Tânărul George lucra într‑un birou de avocați — nu foarte cunoscut. Arăta bine, însă părea puțin demn de încredere. Desigur că nu stătea pe roze, căci Laura își plasase averea foarte nechibzuit și nu lăsase aproape nimic la moartea ei, în urmă cu cinci ani. Ea a fost drăguță și romantică, dar fără sim­țul banului.

Acum iscodi cu privirea pe cele două tinere femei. Una, care tocmai se uita la florile de ceară de pe masa de malachit, era Rosamund, fiica lui Geral­dine; o femeie drăguță, aproape frumoasă, dar cu o față de păpușă! Era actri­ță și se căsătorise cu un actor, pe nume Michael Shane. Și el era aici și părea să fie foarte mândru de înfățișarea sa. Domnul Entwhistle nu dădea prea mul­tă importanță actorilor și îi privea mai degrabă dezaprobator.

Susan, fiica lui Gordon, ar fi arătat mai bine pe scenă decât Rosamund, căci ea avea personalitate — chiar ceva prea multă pentru traiul zilnic. Dom­nul Entwhistle o urmări pe ascuns cu privirea. Avea părul negru, ochii mari cât alunele, cu sclipiri aurii și o gură îndărătnică, drăguță. Lângă ea stătea bărbatul cu care se căsătorise de curând, pe nume Gregory Banks, de profe­sie farmacist, după cum i s‑a spus.

Tânărul insignifiant părea că nu prea este în apele lui în casa soției sale. Domnul Entwhistle se gândi de ce, și ajunse compătimitor la concluzia că el nu simțea probabil plăcerea să fie împreună cu atât de multe rude ale soției.

În cele din urmă, Entwhistle ajunse cu privirea la Cora Lansquenet. Cora era cea mai tânără dintre frați, un adevărat rod târziu. Când ea a văzut lumi­na zilei, mama sa avea cincizeci de ani.

Sărmana Cora cea mică! Toată viața a fost nedorită, pretutindeni; cu un fizic nu prea atrăgător și stângace, întotdeauna ea a reacționat greșit și a spus lucruri deplasate.

Nimeni nu a crezut că ea se va căsători. Nu era o frumusețe și avansurile fără tact pe care le făcea bărbaților produceau doar impresii dezastruoase.

Apoi ea a cunoscut la școala de artă, unde a urmat un curs de pictură, pe Pierre Lansquenet, un francez plin de cusururi, și într‑o zi a venit acasă cu noutatea că vrea să se căsătorească cu el.

Richard Abernethie nu a fost în nici un caz entuziasmat de Pierre Lans­quenet; l‑a bănuit că este un vânător de zestre. Totuși, în timp ce el făcea in­vestigații în legătură cu trecutul acestuia, Cora a fugit cu tânărul. După a­ceas­ta, Richard a fixat surorii sale o rentă generoasă din care a trăit împreu­nă cu soțul ei, cum bănuia domnul Entwhistle, căci el nu credea că Lansque­net a câștigat vreodată bani proprii; apoi el a murit, în urmă cu doisprezece ani. Și acum, văduva grăsuță, îmbrăcată în haine de doliu ieftine, gătită cu volănașe și perle de jais, stătea din nou în casa copilăriei sale. Se plimba prin cameră și scotea exclamații de bucurie când redescoperea ceva.

Ea nu lăsa să se vadă mâhnirea pricinuită de moartea fratelui său — niciodată nu i‑a stat în fire să se prefacă.

Lanscombe, care intră acum, anunță încet, așa cum se cuvenea în trista împrejurare: "Masa este servită!"

După o excelentă supă de pasăre și friptură rece, într‑o cantitate îndes­tulătoare, împreună cu un Chablis excelent, atmosfera s‑a mai înveselit.

Nici unul dintre moștenitori nu era cu adevărat întristat de moartea lui Richard Abernethie, căci nici unul dintre ei nu avusese relații apropiate cu el. Se purtaseră potrivit cu împrejurarea — în afară de Cora, sinceră, care era într‑adevăr bine dispusă — dar acum considerau că tradiția fusese respectată de ajuns și că se putea discuta nestânjenit. Domnul Entwhistle încurajă a­ceastă comportare; el știa precis cum se schimbau manierele la înmormân­tări.

După masă, Lanscombe a servit cafeaua în bibliotecă, căci el credea că acum ar fi momentul să se treacă la afaceri, adică la deschiderea testamentu­lui și socotea că, în biblioteca cu multe rafturi de cărți și cu draperiile grele, de catifea roșie, ar domni o atmosferă prielnică. După ce a turnat cafeaua în cești și a dispărut, domnul Entwhistle i‑a privit pe toți nerăbdător. Și‑a scos ceasul și a explicat:

— Trebuie să iau trenul de 3,40. Apoi a reieșit că și alții voiau să plece cu acest tren. După cum știți, continuă domnul Entwhistle, eu sunt executo­rul testamentar al lui Richard Abernethie...

— N‑am știut aceasta, l‑a întrerupt Cora Lansquenet, încântată. Mi‑a lă­sat ceva prin testament?

Bătrânul avocat îi aruncă o privire dojenitoare și vorbi mai departe:

— Acum un an testamentul său era încă simplu; cu excepția unor legate, el lăsa toată averea fiului său Mortimer.

— Sărmanul Mortimer, îl întrerupse din nou Cora, o asemenea paralizie infantilă este ceva îngrozitor.

— Moartea lui Mortimer a fost o lovitură teribilă pentru Richard. El a a­vut nevoie de mai multe luni pentru a‑și reveni întrucâtva. Apoi l‑am sfătuit să facă un nou testament și a fost de acord. Însă, mai întâi, a vrut să‑și cu­noască mai bine rudele sale mai tinere.

— El ne‑a lăsat să intrăm aici pentru a ne studia, interveni, zâmbind, Susan. Mai întâi George, apoi Greg și cu mine, și în cele din urmă, Rosamund și Michael.

— Mi‑a lăsat ceva? întrebă din nou Cora.

Domnul Entwhistle tuși și vorbi glacial în continuare:

— Propun să vă trimit tuturor câte o copie dactilografiată a testamentu­lui. Eu aș putea să vi‑l citesc acum, dacă doriți, însă terminologia juridică nu va fi deloc pe înțelesul dumneavoastră. Pe scurt, rezultă următoarele: după scăderea unor mici legate și a unei rente viagere considerabile pentru Lans­combe, averea se împarte în șase părți egale. Câte una revine, după plata im­pozitelor de succesiune, fratelui său, Timothy, nepotului său, George Cross­field, nepoatelor sale, Susan Banks și Rosamund Shane. Celelalte două părți intră sub administrarea juridică; uzufructul acestui capital revine, pe viață, văduvei fratelui său, doamna Helen Abernethie, și surorii sale, doamna Cora Lansquenet. După moartea acestora, întregul capital va fi împărțit celorlalți patru moștenitori sau urmașilor lor.

— Aceasta este extraordinar, declară Cora Lansquenet, mulțumită. O rentă pentru mine! Cât de mare?

— Nu pot să spun încă exact, presupun, trei‑patru mii de lire sterline pe an.

— Ce minunat! a exclamat Cora. Atunci plec în Capri.

Helen Abernethie spuse liniștită:

— Câtă generozitate din partea lui Richard. Înțeleg din aceasta că el m‑a simpatizat.

— V‑a simpatizat mult, consimți Entwhistle. Leo a fost fratele său prefe­rat și, după moartea sa, Richard s‑a bucurat întotdeauna foarte mult când îi făceați vizite.

— Îmi pare așa de rău, spuse cu regret Helen, că n‑am bănuit cât de bol­nav era — am fost încă o dată la el, cu puțin înainte de moartea sa; știam, de­sigur, că era bolnav, însă nu chiar atât de grav.

— Era grav încă demult, răspunse domnnul Entwhistle, totuși, el nu vo­ia să se vorbească despre aceasta și nimeni nu credea, bineînțeles, că sfârși­tul său este atât de aproape. Chiar și medicul a fost foarte surprins, cum mi‑a spus‑o.

— "Cu totul pe neașteptate a decedat la reședința sa...", scria în ziar, spuse Cora. Și eu am fost foarte surprinsă.

— A fost o lovitură pentru noi toți, declară Maude Abernethie, sărmanul meu Timothy a fost teribil de nervos. "Așa deodată, spunea el, așa deodată".

— Dar s‑a mușamalizat bine, nu‑i așa? întrebă Cora.

Toți au rămas uimiți, cu privirile ațintite asupra ei, ceea ce o stingheri vizibil, și adăugă agitată:

— Găsesc că ați avut dreptate, perfectă dreptate. Cred că pentru noi toți ar fi fost extrem de neplăcut dacă s‑ar fi aflat. Aceasta trebuie să rămână ne­aparat între noi.

Domnul Entwhistle se aplecă.