Evanghelia dupa Iuda

Evanghelia dupa Iuda de Adam Blake

Prolog

Când dispeceratul a sunat să îl anunțe pe șeriful Webster Gayle despre accidentul aviatic, acesta se afla la sala de bowling, pregătindu-se să cufunde o lingură într-un bol enorm cu înghețată. Unul dintre gândurile care îi treceau prin minte în timp ce asculta veștile, alături de sentimentele de milă pentru cei morți și pentru rudele lor rămase în viață și groaza la gândul rahatului în care avea să intre din cauza asta, era acela că înghețata lui imensă la pahar, cu sirop și frișcă pe deasupra, de șapte dolari, avea în mod sigur să se ducă pe apa sâmbetei.

— Aterizare forțată? întrebă el, asigurându-se că a înțeles.

Își făcu mâna căuș pe telefon ca să acopere zgomotul popicelor care erau doborâte și apoi așezate la loc pe pista alăturată.

— Nu, zise Connie pe un ton categoric. Nici nu a fost vorba de aterizare. Avionul s-a prăbușit pur și simplu din cer și, la impactul cu solul, a dezlănțuit iadul. Nu știu cât de mare era sau de unde venea. Am sunat la cei de la controlul de trafic aerian din Phoenix și Los Angeles. Te anunț când primesc vești de la ei.

— Și ești sigură că este pe teritoriul nostru? întrebă Gary, agățându-se de o firavă speranță. Am crezut că avea culoarul de zbor înspre vest, spre Arcona…

— S-a prăbușit chiar lângă autostradă, Web. Pe cuvântul meu, văd și fumul de aici de unde stau. Nu e chiar pe teritoriul nostru, dar e așa de aproape, încât ai putea ajunge pe jos de la Gateway Mall. Deja i-am transmis și lui Doc Beattie. Vrei să mai fac și altceva?

Gayle medită o clipă.

— Da, zise el după un moment. Spune-i lui Anstruther să izoleze zona. Și pe o rază cât mai mare, ca să nu avem de-a face cu gură-cască sau amatori de poze.

— Și cu Moggs cum rămâne?

Se referea la Eileen Moggs, care reprezenta întregul personal angajat cu normă întreagă la Peason Chronicler. Moggs era o jurnalistă din vechea gardă, în sensul că își conducea singură mașina și stătea de vorbă cu oamenii înainte de a-și scrie articolul, ba chiar își făcea singură fotografiile cu un aparat digital supradimensionat SLR, care îl făcea pe Gayle să se gândească la un dildo trap-on pe care îl văzuse odată într-un catalog cu jucării erotice și de care încercase apoi să uite.

— Moggs are voie să cerceteze locul, făcu Gayle o concesie. Îi sunt dator.

— A, da? întrebă Connie, îndeajuns de prietenos încât Gayle să nu suspecteze nici o urmă de aluzie răutăcioasă.

Șeriful împinse bolul cu înghețată la o parte, neconsolat. Era una dintre acele înghețate șmechere cu nume lung și care conținea o listă și mai lungă de ingrediente, printre care de bază erau ciocolata, bezeaua și caramelul, în diferite combinații. Gayle era un adevărat dependent, însă făcuse pace cu slăbiciunea lui cu mult timp în urmă.

Bătea de departe alcoolul. Probabil că și heroina și cocaina, deși nu le încercase nici pe una, nici pe alta.

— Vin imediat, zise el. Spune-i lui Anstruther să izoleze locul pe o rază de 400 de metri.

— Pe o rază de 400 de metri, șefu'?

Gayle îi făcu semn cu mâna chelneriței să îi aducă nota.

— Connie, trebuie ca linia care delimitează locul accidentului să fie la cel puțin cinci minute de mers de locul catastrofei. O să vină oameni de peste tot cum vor prinde de veste și, cu cât văd mai puțin, cu atât vor pleca mai repede acasă.

— OK, cinci minute să fie.

Gayle o auzea pe Connie cum scria. Ura cifrele, pretindea că nu le percepe, așa cum unii oameni nu percep culorile.

— Asta e tot?

— Atât deocamdată. Mai încearcă la aeroporturi. Te sun imediat ce ajung acolo.

Gayle își luă pălăria de pe scaunul gol de alături și și-o puse pe cap. Chelnerița, o indiancă brunetă atrăgătoare, pe al cărei ecuson era scris „MADHUKSARA”, îi aduse nota de plată pentru înghețată, pentru un hotdog și o porție de cartofi prăjiți pe care le luase mai devreme. Se arătă șocată când văzu că nu își luase desertul.

— Hm, n-ar fi fost rău să o pot lua la pachet, dacă ar fi posibil, zise el, făcând haz de necaz.

Ea se prinse de poantă, râse tare și mai mult decât ar fi fost cazul. Când se ridică de pe scaun, șerifului îi pocniră oasele: îmbătrânea și mai suferea și de reumatism chiar și în zona asta climatică.

— Doamnă, mai spuse el, ducând două degete la pălărie și pornind spre ieșire.

Gayle se lăsă furat de gânduri în timp ce traversa aerul de cuptor al parcării, îndreptându-se spre Chevroletul său Biscayne, albastru și ponosit. Avea dreptul oricând să își achiziționeze o nouă mașină din bugetul poliției, însă Biscayne-ul său era deja o marcă înregistrată. Oriunde ar fi parcat-o, era ca un semn care spunea: „Doctorul e în birou”.

Oare cum se pronunța „Madhuksara”? De unde venea și ce o adusese în Peason, Arizona? Acesta era orașul lui Gayle, de care era legat prin fire puternice, subterane, însă nu își putea imagina că cineva ar fi putut veni până aici de foarte departe. Care să fi fost punctul de atracție? Mallul? Cinematograful cu trei ecrane? Deșertul?

Dar, sigur, își aminti el, suntem în secolul XXI. Madhuksara nu era neapărat imigrantă: ar fi putut la fel de bine să fie născută aici, în partea de sud-vest a Arizonei. Nu avea pic de accent străin. Pe de altă parte, nici nu o mai văzuse pe aici înainte. Gayle nu era rasist, ceea ce, în anumite momente ale carierei sale de polițist, i-a oferit un anumit simț al diversității. Îi plăcea diversitatea, atât în ceea ce îi privea pe oameni, cât și înghețata. Însă instinctele sale erau cele ale unui polițist și obișnuia să rețină fețele noi, indiferent de culoare, pe o listă de așteptare mentală, pornind de la ideea că nu se știa niciodată care dintre ele ar fi putut crea probleme.

Autostrada 68 era liberă pe toată distanța până la interstatală, însă, cu mult înainte de a ajunge la intersecție, putea vedea coloana neagră de fum înălțându-se spre cer. „Ziua într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc”[1], se gândi Gayle fără nici o legătură. Mama sa fusese baptistă și cita din Biblie așa cum alții vorbesc despre vreme. Cât despre Gayle, nu deschisese Biblia de treizeci de ani, însă o parte din toată povestea aceea îi rămăsese în minte.

Coti pe drumul asfaltat care înconjura Bassett’s Farm și, tăind câmpia, ajunse pe un alt drum, neasfaltat de data aceasta, unde cândva, cu mulți ani în urmă, se sărutase pentru prima oară, iar sărutul nu venise din partea unei femei mai în vârstă din familia sa.

A fost plăcut surprins să vadă că drumul era întrerupt de banda galben cu negru de restricționare a accesului cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la punctul zero ca să vadă grămada de metal îndoit din care ieșea fumul. Banda era întinsă între doi pari ai gardului, iar Spence, unul dintre cei mai taciturni și mai calmi subalterni ai săi, stătea acolo pentru a se asigura că șoferii nu ocolesc această barieră, luând-o prin lanul de porumb.

În timp ce Spence dezlega banda pentru a-i face loc să treacă, Gayle lăsă în jos geamul mașinii.

— Unde e Anstruther? întrebă el.

Spence făcu un semn cu capul într-o parte.

— Acolo sus.

— Cine mai e?

— Lewscynski. Scuff. Și Mizz Moggs.

Gayle aprobă cu o mișcare a capului și merse mai departe.

La fel ca în cazul heroinei și al cocainei, Gayle nu avea experiență cu un accident aviatic de proporții. În imaginația sa, avionul a căzut precum o săgeată și s-a înfipt în sol, cu coada în sus. Realitatea însă nu era așa de blândă. Pământul fusese ridicat pe o distanță de 200 de metri într-un dâmb care măsura în lateral cam până la trei metri înălțime. Avionul se dezmembrase în timp ce săpa acea brazdă, lăsând în urmă bucăți contorsionate din fuzelajul său, care semănau cu niște coji imense de ouă. Ceea ce rămăsese din fuzelaj ardea în capătul îndepărtat și – acum, că Gayle lăsase în jos geamul mașinii, observă și el – umplea aerul cu un miros greu de ars. Dacă era plastic sau trupuri umane, Gayle nu își putea da seama. Și nici nu ardea de nerăbdare să afle.

Își parcă Biscayne-ul său alături de cel alb cu negru al lui Anstruther și se dădu jos din mașină. Se afla la câteva sute de metri de locul accidentului, însă căldura emanată de flăcări îl ținu în loc, la fel ca o bară care blochează o ușă, în timp ce se îndrepta către un mic grup de oameni care stăteau pe brazda de pământ proaspăt săpată. Anstruther, adjunctul său, își ținea palma streașină la ochi, scrutând noul relief al ținutului. Joel Scuff, un polițist de doi bani care, la cei 27 de ani ai săi, făcea de râs poliția mai ceva ca alții care aveau de două ori vârsta lui, stătea alături de el, uitându-se în aceeași direcție. Amândoi aveau chipurile întunecate și perplexe, precum unii veniți la înmormântarea cuiva pe care nu îl cunoscuseră prea bine, temându-se să nu fie poftiți să spună câteva cuvinte.

La picioarele lor, sub brazda ridicată, era Eileen Moggs. Aparatul ei falic atârna impotent în poală, în timp ce ea stătea cu capul plecat. Din unghiul în care se afla el era greu de spus, dar chipul ei șifonat părea să indice că plânsese.

Gayle era pe punctul de a-i spune ceva, însă, în acel moment, în timp ce urca greu panta recent formată și ajunse în vârf, văzu și el la ce se uitau cu toții. Se opri locului, involuntar, fără să-și poată controla picioarele din cauza priveliștii groaznice.

Șoseaua Bassett’s North 40 era presărată cu cadavre: bărbați, femei și copii împrăștiați pe pământul răscolit, în timp ce hainele lor, revărsându-se din gențile distruse de suflul exploziei, se roteau în bătaia aerului fierbinte produs de incendiu, de parcă fantomele lor dansau în haine de gală, sărbătorind noua libertate astfel dobândită.

Gayle încercă să înjure, însă, brusc, avea gura prea uscată pentru a putea scoate vreun sunet. În căldura cumplită, lacrimile i se evaporară într-o clipă, înainte să le observe cineva.

PARTEA ÎNTÂI
Codicele Rotgut

1

Fotografia înfățișa un bărbat mort, căzut la picioarele unor trepte. Deși era perfect încadrată și clară și nimeni nu observase partea cea mai interesantă a acestei fotografii, asta tot nu o entuziasma câtuși de puțin pe Heather Kennedy.

Închise dosarul și îl împinse pe birou: oricum nu prea era mare lucru de văzut acolo.

— Nu vreau cazul ăsta, zise Heather.

Privind-o din cealaltă parte a biroului, Summerhill, șeful departamentului, ridică din umeri, de parcă ar fi spus că toată lumea se confruntă cu dificultăți.

— Nu am cui să îl dau, Heather, îi zise el, pe tonul rezonabil al cuiva care își face doar datoria. Toți ceilalți colegi sunt ocupați cu alte cazuri. Tu ești singura liberă.

Ar fi putut să mai adauge și că „știi bine de ce primești ciurucuri și ce ar trebui să faci ca să nu mai fie așa”.

— Bine, acceptă Kennedy. Sunt liberă. De ce nu mă pui să lucrez cu Ratner sau Denning? Nu-mi da o porcărie de caz care va rămâne deschis pentru totdeauna.

Summerhill nici nu se strădui să pară înțelegător.

— Dacă nu e vorba despre crimă, închide-l, zise el. O să te sprijin atâta vreme cât vei putea dovedi asta.

— Și cum să fac asta dacă dovezile sunt lăsate acolo de trei săptămâni? ripostă acid Kennedy.

Era un caz pierdut pentru ea: Summerhill se hotărâse deja. Însă ea nu avea de gând să cedeze așa ușor în fața nenorocitului ăstuia.

— Nimeni nu s-a ocupat de locul crimei. Nimeni nu a cercetat cadavrul la fața locului. Singurul lucru pe care îmi construiesc cazul sunt câteva poze făcute de polițistul de serviciu de la cea mai apropiată secție.

— Da, la care se adaugă și autopsia, zise Summerhill pe un ton plictisit.

Împinse spre ea dosarul, ferm și irevocabil.

— O găsești în dosar. De fapt, ăsta e tot dosarul. A fost suficient cât să putem redeschide cazul, dar recunosc că nu prea mai ai și altceva de la care să pornești.

— Și de ce s-a făcut autopsia dacă nu au existat suspiciuni legate de cauza morții? întrebă Kennedy, sincer uimită. Cum de-a ajuns povestea asta să fie de competența noastră de la bun început?

Summerhill își închise ochii și îi masă cu două degete. Chipul său avea o expresie de plictiseală: tot ce își dorea era ca ea să ia naibii dosarul ăla și să se care odată.

— Tipul ăsta avea o soră și sora e cea care a insistat. Acum ea a obținut ce a vrut, adică un verdict de redeschidere, ceea ce înseamnă o sumă infinită de posibilități miraculoase. Ca s-o zic pe șleau, nu prea avem de ales acum: am dat-o în bară închizând prea repede cazul ca fiind un simplu accident și pentru că ne-am împotrivit autopsiei de la bun început. Așa că trebuie să redeschidem cazul și să ne agităm până când fie găsim o explicație reală pentru moartea tipului, fie ne lovim de un zid și măcar putem spune că am încercat.

— Ceea ce ar putea dura o veșnicie, sublinie Kennedy.

Era o gaură neagră tipică: un caz care nu pornise de la adunarea dovezilor de la locul crimei, ceea ce însemna că trebuie să umbli tu cu limba scoasă după ele, de la dovezile legale până la strângerea declarațiilor martorilor.

— Da, în mod sigur. Dar privește partea bună a lucrurilor, Heather. O să te și alegi cu un partener din toată afacerea asta: un tânăr detectiv plin de elan, care s-a alăturat recent departamentului nostru și care nu știe nimic despre tine. Chris Harper. Proaspăt transferat de la St. John’s Wood, prin Academie. Te rog să fii amabilă cu el. Pe Newcourt Street sunt obișnuiți cu maniere mai elegante.

Kennedy deschise din nou gura, vrând să-i spună ceva, dar o închise la loc. Nu avea sens. De fapt, pe de-o parte, trebuia să admiri cât de frumos și curat o brodiseră de data asta. Cineva o dăduse în bară splendid – închisese prea repede cazul, pentru ca apoi să fie lovit în față de evidența situației – așa că acum toată mizeria era pusă în mâinile celui mai slab detectiv din departament și a unei biete bucăți de carne de tun parașutate cu această ocazie dintr-un oraș învecinat. Nu s-ar face nici un rău și nici nu ar ieși nimeni pătat din povestea asta: sau, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, nu ar fi căzut în cârca nimănui important.

Se îndreptă spre ușă, înjurând printre dinți. Lăsându-se în scaun, cu mâinile împreunate sub cap, Summerhill o privi cum se retrage.

— Adu-i vii, Heather, o sfătui el apatic.

Întoarsă în biroul ei, Kennedy găsi un nou cadou de la brigada de colegi care încercau să o pună pe fugă. Un șobolan mort într-o cursă de șoareci din oțel inoxidabil zăcea pe hârtiile de pe biroul ei. Șapte sau opt detectivi stăteau la pândă în bârlog, în grupuri aparent formate la întâmplare, toți urmărind-o cu coada ochiului să vadă cum va reacționa. Poate că puseseră și pariuri pe asta, judecând după emoția generală stăpânită din încăpere.

Kennedy suportase în tăcere provocări mai mici, însă în timp ce se uita la micul cadavru, care avea o dâră de sânge închegată în jurul gâtului, acolo unde fusese prins în capcană, își dădu seama imediat – deși știa asta cu o siguranță de 90% – că lucrurile astea nu aveau să înceteze dacă ea va continua să își ducă crucea asta fără să se plângă.

Așa că, ce opțiuni avea? Trecând mai multe în revistă, se opri la una care avea cel puțin avantajul că era imediată. Luă capcana în mână și o deschise destul de greu, pentru că era înțepenită: șobolanul căzu pe biroul ei cu un bufnet surd. Apoi aruncă și capcana, auzind-o cum zdrăngăne în spatele ei și luă cadavrul nu delicat de coadă, ci strângându-l ferm în pumn. Era rece: mult mai rece decât temperatura camerei. Cineva îl ținuse în frigider, așteptând acest moment. Kennedy își făcu ochii roată în încăpere.

Josh Combes. Nu că ar fi fost el șeful bandei – campania nu era atât de bine orchestrată – însă, printre polițiștii care simțeau nevoia să îi facă viața grea lui Kennedy, Combes avea gura cea mai mare și avea asupra celorlalți ascendentul numărului de ani petrecuți în serviciu. Așa că și Combes era la fel de potrivit ca oricare altul, ba chiar ceva mai mult pentru ce voia ea să facă. Kennedy se îndreptă spre biroul lui și îi aruncă șobolanul mort între picioare. Combes se sperie rău, dându-se în spate cu scaunul său rotativ de birou. Șobolanul căzu pe podea.

— La dracu’! urlă Combes.

— Știi, începu Kennedy în tăcerea ușor scandalizată, băieții mari nu le roagă pe mămicile lor să rezolve treburile astea, Josh. Trebuia să rămâi în uniformă până erai și tu tare în coaie. Harper, lucrezi cu mine.

Nici nu era sigură că e și el acolo. Habar n-avea cum arată. Dar în timp ce se îndepărta, văzu cu coada ochiului cum unul dintre bărbații care stăteau jos se ridică și se desprinde de grup.

— Nenorocito! mârâi Combes în spatele ei.

Îi fierbea sângele în vine, însă râdea satisfăcută, destul de tare cât să o audă cu toții.