Fereastra bătută-n scânduri („The Boarded Window” 1891)

În 1830, doar la câțiva kilometri de locul unde se ridică acum marele oraș Cincinnati, se întindea o pădure uriașă și aproape de nepătruns. Întreaga regiune era ici și colo populată cu oamenii „frontierei” – suflete fără astâmpăr, care nici nu-și ciopleau bine din pădurea virgină lemnul pentru o casă mai de Doamne-ajută atingând acel grad de prosperitate numit de noi astăzi sărăcie că, împinși de un impuls misterios al firii, abandonau totul și își tăiau drum mai departe spre vest înfruntând noi primejdii și lipsuri în efortul de-a recuceri privilegii la care renunțaseră de bunăvoie. Mulți dintre ei părăsiseră deja regiunea, stabilindu-se în locuri mai îndepărtate, dar printre cei care rămăseseră era și unul dintre primii veniți. Trăia singur într-o casă de bârne, înconjurat din toate părțile de măreția codrului cu al cărui întuneric și cu a cărui tăcere părea că se confundă, căci nimeni nu-l văzuse vreodată zâmbind sau rostind vreo vorbă de prisos. Își acoperea nevoile modeste vânzând în orașul de pe malul râului, cu bani sau contra schimb, blăni de animale sălbatice, căci nu cultiva nimic pe terenul care, dacă ar fi avut nevoie, l-ar fi putut reclama în baza dreptului de folosință neîntreruptă. Existau unele urme de „îmbunătățiri” – câteva pogoane de teren din imediata apropiere a casei fuseseră cândva curățate de copacii ale căror cioturi putrezite erau pe jumătate ascunse în noua vegetație venită să repare ceea ce devastase odinioară securea. După toate aparențele, zelul omului pentru agricultură arsese ca un foc de paie, stingându-se în cenușa pocăinței.

Căsuța de bârne lipite cu lut, cu hornul ei din nuiele și acoperișul din șindrilă umflată peste care erau așezați pari transversali, avea o singură ușă și, exact în dreptul ei, pe peretele opus, o fereastră. Aceasta din urmă, însă, era bătută în scânduri – nimeni nu-și aducea aminte să fi fost vreodată altfel. Și nimeni nu știa de era așa; evident, nu din pricină că stăpânului casei i-ar fi displăcut lumina și aerul, căci cu rarele prilejuri când prin acel loc retras se întâmplase să treacă vreun vânător, pustnicul fusese văzut stând pe treaptă la soare, în pragul ușii, ori de câte ori cerul îi oferea suficient soare. Bănuiesc că puțini din cei care mai sunt azi în viață au cunoscut vreodată secretul ferestrei, dar eu mă număr printre aceștia, lucru de care vă veți convinge la momentul potrivit.

Se spune că omul se numea Murlock. Arăta de șaptezeci de ani; în realitate avea în jur de cincizeci. Fără îndoială că la acest proces de îmbătrânire mai contribuise și altceva în afară de numărul anilor. Părul și barba lungă, bogată îi erau albe, ochii stinși, cenușii, înfundați în orbite, fața brăzdată de o rețea de zbârcituri care parcă se intersectau venind din două direcții. Era înalt și uscățiv, adus de spate – un om care purta pe umeri o povară. Nu l-am văzut niciodată; toate aceste amănunte le-am aflat de la bunicul meu, de la care am auzit și toată povestea pe când eram doar un băiețandru. El îl cunoscuse pe Murlock chiar din zilele de demult ale sosirii lui acolo, când locuia undeva prin apropiere.

Într-o bună zi, domnul Murlock a fost găsit mort în casa lui de bârne. Nu era nici timpul, nici locul pentru autopsii ori ziariști, și bănuiesc că toată lumea a căzut de acord că murise de moarte bună, căci altfel mi s-ar fi spus și mie și ar trebui să-mi amintesc. Știu doar că, probabil din dorința de-a face totul cum se cuvine, oamenii îl îngropară lângă casă, alături de mormântul soției sale, care i-o luase înainte cu atâta amar de ani, încât cei de prin părțile locului nu reținuseră nici cel mai mic amănunt din existența ei. Și cu asta se încheie ultimul capitol al acestei povești adevărate – exceptând doar faptul că la mulți ani după aceea, însoțit de un prieten la fel de îndrăzneț ca și mine, am pătruns până la locul respectiv, ne-am încumetat să ne apropiem atât de ruinele casei, încât să putem arunca cu o piatră, apoi am rupt-o la fugă ca să nu dăm nas în nas cu stafia care, după cum știa orice băiat bine informat din împrejurimi, bântuia locul. Întrucât, în mod firesc, această relatare se constituie pe baza raportului meu personal cu ceea ce se petrecuse, întâmplarea, făcând parte din acest raport, prezintă o anume relevanță. Dar mai există și un capitol anterior – cel furnizat de bunicul meu.

Când domnul Murlock și-a construit casa și a început să lovească în stânga și-n dreapta cu securea ca să-și croiască loc de fermă – întreținându-se între timp cu ajutorul carabinei – era un bărbat tânăr, viguros și plin de speranțe. Pe coasta de est de unde venise, se căsătorise, după cum era moda, cu o tânără demnă sub toate aspectele de sincerul său devotament, care de bunăvoie și fără să se plângă a împărțit cu el toate primejdiile și lipsurile. Din câte se știe, numele nu i-a rămas înscris nicăieri; farmecul minții, al ființei ei a rămas învăluit în tăcere, iar cei care se-ndoiesc sunt liberi să se îndoiască; dar, slavă Domnului, eu nu mă număr printre aceștia! În sprijinul faptului că s-au iubit și au fost fericiți, fiecare nouă zi din viața văduvului aducea destule confirmări, căci ce altceva dacă nu magnetismul unei amintiri sfinte ar fi putut ține acel spirit temerar înlănțuit de-o asemenea soartă?

Într-o bună zi, întorcându-se de la vânătoare, dintr-un colț îndepărtat al pădurii, Murlock își găsi nevasta delirând, doborâtă de febră. Pe distanță de kilometri întregi nu exista nici un doctor, nici un vecin, iar starea în care o găsise nu-i permitea lui Murlock să plece după ajutor. Așadar, omul se apucă s-o doftoricească cum se pricepea mai bine, dar la capătul celei de-a treia zile femeia intră în comă și se stinse fără a mai da nici cel mai mic semn că și-ar mai fi recăpătat cunoștința.