Fiica norocului

de AnnaE 1.857 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

PARTEA ÎNTÂI 1843-l848

Valparaíso

Fiecare se naște cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun și memorie bună. Primul i-a folosit ca să-și câștige existența, și al doilea ca să și-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximație a astrologilor. Ceea ce se uită e ca și cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obișnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înțeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă și întunecată, plină de cutii, butoaie și saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieți întregi. Trează, nu era ușor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, așa cum o învățase Mama Fresia în dulcile nopți ale copilăriei, când contururile realității erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine știut și se întorcea cu multă precauție, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă așa cum au alții în cifre și atâta își exersase arta de a-și aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn.

— E imposibil să-ți amintești asta, Eliza. Nou-născuții sunt ca pisicile, nu au sentimente și nici memorie, susținea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta.

Totuși, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului și cu șuvițe desprinse din coc și bătute de vânt, se întipărise în memoria Elizei și n-a putut accepta niciodată cealaltă explicație asupra originii ei.

— Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înțelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coșuleț la ușa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur știa ce inimă bună are fratele meu Jeremy și a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil și mi-ai ajuns în brațe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinței protestante și limbii engleze.

— Englezoaică, tu? Fată, să nu-ți faci iluzii, ai păr de indiancă, așa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei.

Nașterea Elizei era un subiect interzis în casă și fata s-a obișnuit cu misterul. Acesta, ca și alte subiecte delicate, nu se pomenea de față cu Rose și Jeremy Sommers, dar se comenta pe șoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menținut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coșul găsit la ușă biroului era făcut din răchita cea mai fină și căptușit cu batist, cămașa îi era brodată cu împunsături ca de albină și cearșafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganță nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat șase monezi de aur legate într-o batistă de mătase și un bilet scris în engleză care explica faptul că fetița, deși nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul și biletul au dispărut în mod convenabil și din nașterea ei n-a rămas nici urmă. Totuși, explicația Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând ușa într-o dimineață de la sfârșitul verii, au găsit un bebeluș de sex feminin în pielea goală într-o cutie.

— Cât despre păturica de vizon și monedele de aur, nici gând. Eram de față și-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îți puseseră, și erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roșie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ți face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prințesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum, stăpânii ar fi aruncat coșul la gunoi, susținea femeia.

Cel puțin erau cu toții de acord că fetița intrase în viața lor pe 15 martie 1832, la un an și jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data nașterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicții, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obișnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulților ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputință să-și imagineze propria sa viață separată de lungul șir al strămoșilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice și mentale, dar îi lăsaseră moștenire și karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligația să le onoreze cu rugăciuni zilnice și să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veșminte de fantome ca să-și ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtați și venerabili stră-străbunici morți de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ținea firește la povestea coșulețului elegant, niciun om în toate mințile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe, dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar își aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenței ei, care nu era de cearșafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească și tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră.

Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinței părinților ei adoptivi. Cățărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesitățile terenului, climei și vieții din Chile impuseseră modificări substanțiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curții apăruseră ca niște tumori organice mai multe magazii fără ferestre și cu uși de închisoare, în care Jeremy Sommers își încuia marfa cea mai de preț a companiei și care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare.

— Asta e o țară de hoți, nicăieri în lume compania nu cheltuiește atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfași este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcați în curte.

De atâta stat la fereastră ca să privească marea și să numere corăbiile și balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranța unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămășițele unei bărci distruse, o învelise în haina lui și o lăsase în fața celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie și un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deșert umed presărat cu sirene și pești în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy și Rose, care navigase pe toate mările lumii și descria cu însuflețire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaș, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunțe catastrofa când totul s-a sfârșit și lumea e sub dărâmături.

La apariția fetiței, Jeremy Sommers avea treizeci de ani și începea să-și facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale și bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână și cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacții, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viața însăși. Reușise cu sacrificii să aibă o poziție sigură în depărtatul port Valparaíso, așa că ultimul lucru pe care și-l dorea în viața lui bine organizată era o făptură abia născută care să-i dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voința i-a slăbit.

Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilitățile de a face o căsnicie reușită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, își făcuse socotelile și decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independență pe care nu ar fi avut-o cu un soț. Se împăcase cu viața și nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-și îndeplinește rolul de mamă și soție îi cresc mustăți, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii și ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exercițiul disciplinat al imaginației. Câteodată visa că pereții camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală și despletită ca o lunatică, dădea naștere unei salamandre. Se deștepta țipând și toată ziua era dezorientată și nu putea să scape de coșmar. Jeremy o observa făcându-și griji pentru nervii ei și învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deși nu putea să-și înfrâneze oarece satisfacție egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezența lui Rose rezolva problemele domestice și sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită și solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament și cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza și Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ține pe fată la distanță, începând cu momentul în care i s-a dat un nume.

— O va chema Eliza, ca pe mama noastră, și va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o și a învelit-o în propria ei mantilă.

— În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea?

— De asta am eu grijă. Lumea o să spună că ești un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aș face fără un frate ca tine? răspunse, conștientă de spaima fratelui ei în prezența celei mai slabe umbre de sentimentalism.

Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze și cu asta, așa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui și să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a cosulețului luxos lăsat de mâini anonime în fața biroului Companiei Britanice de Import-Export și nimeni nu a înghițit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greșit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană și talia subțirică sfida legile anatomiei, și-au spus că bebelușul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă și de aceea îl creșteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu și-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraționalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reușit să-l cucerească. Deși nu recunoștea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se așeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecțiune, el înțepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.

Fișiere de descărcat

DOC
Fiica norocului de Isabel Allende.doc
1,7 MB · 322 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Isabel Allende

Toate ›