Floarea de argint

Floarea de argint de Pavel Corut Octogon 3

OASPEȚI LA CIA.

Yankeii ne-au înșfăcat de cum am trecut frontiera. Ne oprisem la un camping din Laredo, căci argentinianca mea, Carmela, era sfîrșită de drum. Condusesem întins de la Guadalahara pentru a nu scăpa întîlnirea la care eram trimis. Omul de legătură, americanul, ne aștepta la Houston, la ora prînzului. Aveam, gîndeam noi, o noapte de odihnă.

Făcusem un duș și mă pregăteam să trec la nani, cînd i-am văzut pe agenții federali. Trei goleme de categorie grea, înțolite neglijent admirau mașina cu care venisem din Mexic. Era clar că o știau și mă așteptau. Cam asta e soarta mea, am murmurat eu. Să încep prin a fi cunos­cut. și să sfîrșesc prin a mă face invizibil.

- Ce-i dragule ? s-a interesat Carmela.

- Oaspeți. Flăcăii unchiului Sam. Din ăia duri, care papă colțunași cu carne de om.

O clipă am avut impresia că nervii Carmelei vor ceda. S-a controlat însă și a întrebat în șoaptă :

- Cum au aflat ? Și ce facem cu întîlnirea ?

- Greu de spus cine le-a vîndut pontul. Iar întîlni- rea-fumată.

Am scos termosul cu cafea, am turnat în două cești cîte o gură și i-am făcut semn Carmelei să ia loc pe un fotoliu. La fix. în ușă se auzeau deja ciocănituri insistente.

- Cine-i ? am întrebat eu de formă.

- Cineva foarte scump privirii tale. O să te prăpădești de plăcere cînd o să-l vezi.

După accent erau texani. Leneși la vorbă, miștocari, fără fasoane de lorzi. Era încă bine. Am deschis ușa și am început să cînt aria surprizei din opereta Nu trageți în păpușar:

- Dar n-am avut onoarea să vă cunosc !

- Ba da. Acum. Și-o să te umple fericirea. Am un mandat de arestare pe numele Ramiro de Valvida. Tipul cu pricina ?

- Eu. Dar sînt cetățean argentinian:

- Iar eu sînt membru al sectei mormonilor. Mai am un frate, gurist la o formație corală bisericească.

Era clar. Tipul nu auzise încă de faptul că unchiul Sam era campionul democrației și al apărării drepturilor omu­lui. Sau, dacă auzise, îl durea în cot de astfel de baliverne. Era presar pînă-n măduva oaselor și ținea să se vadă asta. Pentru o clipă, am fost tentat să-l trosnesc așa cum știam eu. Cu forța primită în munți, de la Demian. înge­rul meu păzitor mi-a șoptit însă : Nu! Mergi cu el!

- în regulă, domnule...

- Zi-mi Bill ! Prietenește. îmi placi, veneticule. Nu pui întrebări stupide.

Venetic ? Nu, sigur, tipul nu citise poliloghia unchiului referitoare la drepturile minoritarilor. Nici nu arăta ca un tip pe care l-ar fi interesat un marafet de soiul res­pectiv. Era stăpîn în țara lui și înțelegea să se poarte ca atare

- Ia-ți țoalele și puicuța ! îi dăm drumul. Facem o excursie. Doar pentru asta ai venit, pentru excursie.

:- Exact. Cum de le ghicești ?

- îți scrie pe față, veneticule. Ai față de scaunul elec­tric. Și să fiu eu...

- Cunosc citatul. Bill. Ceva mai nou ?

A căscat o clipă gura, apoi a izbucnit în rîs :

- Ești mare, veneticule ! Am spus eu că-mi placi. Un pic prăjit pe scaunul de care ți-am vorbit,

Ne-au urcat într-o mașină cu cele două gorile, iar el a trecut la volanul Cadillacului închiriat de la mexicani, A ridicat un deget în semn de OK și a dat semnalul de pornire.

M-am relaxat și am prins mîna Carmelei. Exercițiile noastre de telepatie urma să-și arate folosul :

- Fii calmă ! Nimic nu ni se poate imputa;

- Au, totuși, ceva. Ne-au arestat. Ei nu fac asta fără probe.

- Vom trăi și vom vedea. Taci ?

OK!

Către miezul nopții, am ajuns la o fermă de mărime considerabilă. Dacă era fermă. Ceea ce eu mă cam îndoiam. Ne-au lăsat să dormim. Și noi am dormit îmbrățișați, ca doi prunci.

E vară texană. Cald ca în cuptor. Nici o urmă de nor. Un cer albastru ca la noi, acolo, de unde a trebuit să plec. Ca în România. Aparent nepăsătoare, Carmela se răco­rește în fața aparatului de aer condiționat. Eu răsfoiesc, la fel de „nepăsător", cîteva reviste ilustrate. Nu trebuie să vorbim. Nu avem nici cea mai mică îndoială că yankeii ne-au lăsat ploșnițe în tot apartamentul. Asta pe lîngă „ochi magici" care filmează orice mișcare. Inclusiv în baie. Da, și în baie. Să nu „ouăm" vreo bombă atomică. Sau, mai știu eu ce altă drăcovenie care ar afecta „tradiționala" democrație americană.

Nu observasem că flăcăii cu ochi albaștri ai unchiului Sam să priceapă cam ce ne poate pielea. Adică, nu miro- siseră că puteam conversa fără vorbe. Sub masca plictiselii generale, dialogul cu Carmela e foarte viu :

:- Ce crezi ? mă întrebă ea.

;- N-am da’te, îi răspund eu;

;- Fă un salt !

- Nu-i încă timpul. Cei care ne-au înșfăcat nu cunosc nimic. Au executat un ordin. Nimic în plus.

- Ce-i de făcut ?

- Așteptăm. Trebuie să apară un boss care știe.'Cin­stit e să știm și noi. Voi avea grijă ca totul să fie cinstit.

Dacă au adus și ei paranormali ?

- Mai tari decît oamenii Lui ? Nimic nu e mai presus decît puterea Dumnezeului străbunilor noștri, Zamolxe !

- Fii atent, totuși, dragul meu !

- Caută să te plasezi mereu în dreapta, mea, iubito ' Mereu în dreapta.

Afară se aude scrîșnet de Mașină. Probabil vine ăla mare, reprezentantul unchiului Sam. Al CI’A, ca să fim mai preciși. Un institut de cultură și artă mai puțin agreat de americani. Cu o singură excepție. Pictorii impresioniști. Zugrăvelile ciaiștilor trezesc extazuri în rîndul impresioniștilor. Sigur.

Vine, într-adevăr, marele boss. Caracuda se agită serios. Mă pomenesc gîndind : Și eu care credeam că numai în socialista Românie boșii stîrnesc agitație în rîndul slu­gilor mărunte !

Intră ăla marele. E cam mic de statură, uscat, îmbră­cat foarte local : cămașă în carouri, pantaloni de doc bej, pantofi de pînză. Un fel de teniși românești. Și noi care ne văietam că umblăm în teniși ! Tipul a fost odată blond și a avut ceva păr pe cap. Acum e cam sur, cu bila tunsă ca în filmele pentru învățat cățeii să latre. Ori, pentru spe­riat copiii obraznici. Are însă niște ochi de oțel care îmi spun că nu se ocupă cu jocul de oină. Ori cu țurca. E pro, fi’rst rank. Deștept și lipsit de scrupule. Bănuisem eu că unchiul Sam nu ține în ogradă numai agenți de-un kintal, halitori de hamburgheri și băutori de trotil din grîu, De whisky, adică.

- Sara Culver, se prezintă bossul fără multă cere­monie.

- Ramiro de..., încep eu să-mi depăn numele de aco­perire.

- Nu~i nevoie, mă întrerupe tipul. Știu cine sînteți. Și cine vreți să păreți în ochii celor din jur.

Deștept lucrat, calculez eu. Placat Varain. Luat min­gea. Dacă-l las, marchează. Trebuie trosnit rapid ! Za- molxe, Stăpîne ! Acum ! Salt !

Sam Culver ! Interesant nume pentru a-l acoperi pe Thomas Garrick, șeful Serviciului Operațiuni Necon­venționale din CI’A ! Încîntat să vă întîlnesc !

Yankeul deschide botișorul ca la dentist.

îi întind mîna, să nu creadă că sînt-vreun tip prost crescut. Numai că tipul nu prea are chef să mi-o strîngă prietenește. Nu are chef să mi-o strîngă deloc. Nu degeaba e de la Neconvenționale, Știe el cam ce se poate face la-o strîngere de mînă. De exemplu, poate fi ultima strîngere de mînă din viață. Scor egal. Mingea e sus de tot. Nu-se știe care din noi o va prinde. Dacă o va prinde vreunul

E, totuși, gazdă. Are și brigada de halitori de hamburgheri cu el. Nu e cazul să capoteze. Se decide :

- Excelentă demonstrație, domnule Varain ! Cu mult peste așteptările mele.

În gînd, cad în genunchi în fața bestiilor de psihologi care m-au chinuit în Octogon. Și le sărut picioarele pentru că m-au călit atît de bine. Că au tras în mine ca într-un sac cu fasole, să mă învețe că nimic nu e surprinzător în lume. În fapt, zîmbesc ca și cum nimic important nu s-ar fi întîmplat și replic:

- Mă flatați, domnule Culver. Sau, Garrick ? Cum preferați ?

- Eu - Garrick, dumneavoastră - Varain. OK ?

îmi propune un armistițiu. Să scoatem pistoalele pe masă, să numărăm cartușele. Dacă vom mai trage ori nu, urma să stabilim ulterior. Mă decid pentru un neutru:

- OK !

Garrick face un semn discret gorilelor, să dispară. Vrea să rămînă singur. O stare tare plăcută ființei mele. Am oroare de gorile. N-am văzut încă nici una deșteaptă, Toate, însă, sînt curioase. Vor să afle taina focului. Toate. Nu pot înțelege că Focul e numai pentru Oameni.

Carmela s-a orientat din cădere. A pus pe masă sticla cu whisky, sticle de Coca Cola, gheață, țigări. Ca o bună gospodină, mamă de familie., Exceptînd faptul că familia de față e cam stranie, totul e OK. Garrick a preluat rolul de gazdă, în timp ce Carmela, adoptînd o mină serioasă s-a încolăcit în dreapta mea, pe fotoliu. Bună executantă".

- Numai Cola Cola, Varain ?

- Și dumneavoastră, domnule Garrick ?

- La fel. Alcoolul nu-i pentru noi. nu-i așa ?

Se ține departe tipul. Știe să nu se lase citit. Urma să discutăm despre vremea de vară, despre recolta de grîu din acest an, despre meciurile de fotbal american din sezon... Hărțuială. Fiecare, pășind cu grijă de felină în jurul celuilalt pentru a-i găsi punctul slab. Pentru a putea trece de la fotbal la fapte scrise de deștepții lumii în codul pe­nal. Și pedepsite, în general, cu scaunul electric. Spionaj, spun deștepții lumii la nobila noastră meserie. Aș vrea să-i văd pe ei în locul nostru. Măcar o dată în viață. Măcar pe unul.

Ne îndopăm cu Coca Cola și pălăvrăgim tare frumos.. Facem conversație de societate. De m-ar vedea madam Varain - moldoveanca, s-ar prăpădi de mîndrie. Nimic de esență. Totul lunecă. Două sfere perfecte se rostogo­lesc pe suprafețe, fără a găsi o asperitate de oprire. Pu­tem s-o ținem așa cîțiva ani. Cine cedează primul pierde. Nu știu ce are de pierdut yankeul, dar mie nu-mi place căldura excesivă. Mai ales cea emanată de scaunul electric. Sînt foarte hotărît să mă păstrez în limita temperaturii texane.

Despre yankei se spune că sînt cam neciopliți. Ăsta de față e însă un gentleman. Se interesează de bunăstarea noastră. Adică, trece la atacul pregătit din timp :

- Sînteți foarte bogați, nu-i așa ?

- Cam așa ceva, aprob eu. Ar avea vreun rost să-l contrazic ?

- Și la așa bogăție, ce vă mai trebuie riscuri ? Sîn­teți tineri...

Yankeul are un plan bine calculat. Precis c-au muncit la el sute de psihologi și parapsihologi, că au ars zeci de calculatoare pentru a simula întîlnirea Varain-Garrick. Are de toate yankeul. O singură lipsă serioasă: - N-; are Dumnezeu. Nu are de partea sa Cerul și Pămîntul. Zîmbesc plin de încredere :

- Vax !

- Ce e vax ? se interesează precaut yankeul.

- Știința și tehnica. Fără voia Lui, nu fac un cent !

- Și, dacă te aprob, putem, trece la discuții serioase?

O nouă propunere de armistițiu. Cine a zis că impe­rialismul american e agresiv ? Că nu înțelege micile națiuni doritoare de pace ? Mă decid să sondez în adâncu­rile imperialismului, să văd' cam cum se preconizează noul armistițiu. Garrick ridică mîna cu palma deschisă spre mine:

- Varain ! Nu e cazul. Știu !

Tipul nu e chiar atît de antipatic. Pare și sincer. Poate că are și bune intenții. Dar, drumul către iad este pavat cu bune intenții. Și eu nu am chef să mai fac o „excursie" acolo. îl trosnesc de-i sar plombele. Adică îi privesc pînă și ultimul neuron din creier.

Nu descopăr nici o intenție agresivă și aceasta mă pune pe gînduri. Viața m-a învățat că nici un tip nu se învîrte în jurul meu mînat de dragoste de oameni. Acum, Gar­rick va trebui să-și definească interesul. Vorbește :

- Ai uitat două lucruri esențiale, Varain.'

' - Care ?

- Să protestezi împotriva arestării și să ceri un avocat.

- Avea vreun rost ?

- N-avea, dar așa era jocul. Nu prea intri în joc.

- Dacă aș intra ?

- Nu, sigur nu intri. Nu semeni deloc cu spionii comuniști.

- Ați prins mulți spioni comuniști ?

- Destui. Horodincă, Turcu, Hirsch, Pacepa, Luca. Bănuiesc că nu-ți sînt necunoscuți.

- V-am întrebat de spioni, nu de minicarniță.

- Nu-s spioni ?

- Trebuie să vă răspund? Sînteți conștient că știu. Nu v-ați petrecut tinerețea vînzînd salamuri. Ori Coca Cola.

- Scoatem cărțile pe masă ?

O nouă propunere de armistițiu. Probabil ultima: Trebuie să o accept. Nu e bine să supăr un tip ca Gar­rick. E în stare să mă urmărească pînă la Polul Nord pentru a-mi spune că sînt un băiat rău. Ori prost crescut.

- OK ! Ce spune cartea voastră ?

- Varain ? Băiat rău. A deconspirat gorbaciovka din România. A dat buluc într-o nobilă instituție din Malta. A trimis la pripon niște amici, de-ai unchiului Sam.

Prost crescut: nu dă bună ziua cînd trece pe moșia un­chiului. Are însă și părți bune. Destule.

fără laudă. Legea noastră spune clar : Să te ferești de greii care fac daruri, de femeile care se dezbracă' prea repede și de americanii care te laudă. Garrick n-are moaca unuia care uită anumite lucruri. De exemplu, faptul că pușlamaua de Varain i-a interceptat convorbirile lui nen-su Bush. Și, la Malta, cam asta am făcut.

- Părțile bune ? încerc eu să lungesc boala.

- Mai multe. De exemplu, îi plac americancele blonde, Mark Twain și filmele scien.ce fiction. Un tip cu care poți discuta civilizat.

- Plictisitor individ ! Nu-l recunosc.

- Nu-i nimic. Te ajutăm noi. Știi că noi sîntem gloria planetei. Nu e om dornic de ajutor căruia să nu-i în­tindem o mînă.

Are dreptate. Nu poți să faci o plăcintă din Japonia pînă-n Anglia, fără ca Sam să-și bage un deget în ea. Oamenii de rînd au un proverb : Unde găsești un armean, nu mai căuta un evreu. Al nostru sună altfel : Dacă poți să crezi că există vreo țară fără yankei, mergi la psihiatru. Oricum, trebuie să manifest gratitudine pentru in­tenția caritabilă.

- Domnule Garrick, sînt un băiat tînăr, dornic de a fi ajutat.

- Știam. Așa spun și calculele noastre.

Slavă lui Zamolxe ! Am ajuns la un punct comun cu yankeul. Și, cînd faci o treabă ca asta, începi să te simți ceva mai sigur. Yankeii au un obicei destul de rar întîlnit pe planetă : se țin de cuvînt. Acum urmează să ne de­finitivăm întinderea plapumei fiecăruia. N-am de gînd să-i las yankeului nici un milimetru peste ce merită.

Garrick se ridică să plece. Meciul de azi s-a terminat. Scor alb. Nu-i nici rău, nici bine. Dar, cînd te cheamă Va­rain și ai intrat pe moșia lui Sam fără a da bună ziua, nu poți avea pretenții prea mari.

- Domnul Varain, reia Garrick, sîntem încîntați să vă avem oaspeți. Cereți orice doriți ! Nu vă plimbați însă neînsoțiți. Cunosc niște tipi care ar plăti milioane pentru privilegiul de a vă duce flori la mormînt.

Grijuliu ca madam Varain. Și nea Nicu, care spunea că imperialismul american se trage din bau-bau ! Cum să-mai crezi în vorbele șefilor ?

- Domnule Garrick, presupun că dacă am cere să plecăm în Argentina...

- Presupunere corectă. Știam că sînteți un tînăr inte­ligent. Oaspetele nu poate pleca mai înainte de a beneficia de întregul nostru ajutor. Știți doar că noi sîntem mândria planetei.

- N-am îndoieli. N-am habar însă cine sîntem noi...

- Nici eu. Am crezut, un timp, că sînteți niște simpli fanatici.

- Și ? îl întrerup eu plin de speranță.

- Nu sînteți deloc simpli. Perverși, magnifici. Deloc simpli.

- Ne supraestimați. Precis.

Noi nu greșim niciodată calculele. Niciodată ! Gorbaciov le-a greșit.

- Gorby e băiat finuț, dar nu -știe.

- Asta a început să-l coste.

- Vă doare ?

- De loc. Dar ne încurcă unele interese. Trosneaîa de noaptea trecută, de la Moscova, nu ne place chiar deloc.

- Adică ?

- N-aveți simțul măsurii. Ați intrat în bîrlogul lui Ivan.

-- Ca să vezi cine suferă pentru scumpul nostru frățior !

- Suferim. Sînteți fanatici. Puteți răsturna planeta.

- Chiar planeta ?

Garrick, nu răspunde. Salută din cap și iese. Privesc gînditor în urma lui. Spusese ceva ce nu știam încă.

Carmela mă mîngîie drăgăstos pe burtica plină de Coca Cola. Brojdisem vreo cinșpe sticle. Mai ceva decît ăla de făcea reclamă în filme. Chiar așa a și spus argentinianca mea :

- Dacă te află-ăia de la Coca Cola, te umplu de bani. Unde a încăput atîta în tine ?

- Am băgat și pe la colțuri. Sub presiune.

Mă sîcîia o chestie scăpată de yankeu. Cineva din Octogon intrase în bîrlogul moscalilor și făcuse o boroboață. Era ceva distanță pînă la Moscova, dar trebuia să fac saltul. M-am întins în pat pentru a- „dormi". Carmela a priceput și a intrat în baie.

- Zamolxe ! Stăpîne ! Ajută-mă ! Salt !

În fața privirii mele se desfășoară o imagine din Mos­cova. Nu știu exact de unde. N-am fost niciodată în capitala „bastionului păcii". O imensă coloană de tancuri e blocată în strada plină de oameni. Echipajul primului tanc, format dintr-un ofițer și patru soldați, stă în fața blindatului cu armele în mîini. Trag. În aer sau în populație. O femeie se urcă plîngînd pe tanc și strigă ceva către mulțimea care aruncă în tanchiști cu pietre și sticle. Un bărbat cu videocameră și megafon vorbește mulțimii agi­tate. Nu înțeleg nimic. Pentru prima dată în viață îmi pare rău că nu știu limba rusă. Imaginea scade în in­tensitate și dispare. Sînt epuizat și trebuie să dorm cu adevărat. îmi fac mica ședință de autosugestie și mă cu­fund într-un somn adînc.

Pe seară, sînt trezit de Carmela. Cu sărutări și giugiu­leli menite să o prezinte ochilor americani drept o gîscu- liță sentimentală. Joacă bine rolul:

Pisi mic, vreau acasă ! Nu mai sta...

- Ba mai stai, pisi mic. Sîntem oaspeții unchiului Sam. Personali.

- Ce se întîmplă, pisi mic ?

- Nimic. Ne confundă cu alții. Trebuie să avem răbdare.

Eu vreau acasăă ! Acasăăăă...

Bun spectacolul, îi apăs încet lobul urechii. Semn că caște ochii și urechile, fără a vorbi. Pornesc, apoi, televizorul. Aparent nepăsător. Pentru a părea și mai nepăsător intru în baie, mă spăl, apoi ies să mă îmbrac pentru plimbare. Emisiunea de știri e plină de tot ce poate fi mai drag unui tip ca mine : la Moscova, e puci și mos­calii se cotonogesc între ei. Gorby se face că e ostatic.

Elțîn joacă operativ și ferm. Puciștii, formați din pîrliții breslei, plus ceva miliție și armată sînt pe geantă. De la prima bilă dau jos toate popicele. Adică ghicesc schema : operetă pentru a cotonogi cîțiva indezirabili. Poate și mai mult. Țugulanul planetar nu se deosebește deloc de cel român : înghite cu voioșie orice fel de gulgută. Inclusiv otrăvită. Principalul să arate cît mai atractivă, cît mai spectaculoasă. îi spun plictisit Carmelei :

- Draga mea, trebuie să ieșim la o plimbare. Simt nevoia să iau aer.

Mă aprobă grăbită și curioasă. Trecem pe lîngă gorile, zîmbindu-le amical. Cam așa cum zîmbești la o potaie pentru a o determina să nu muște.

Ieșim în parcul care înconjoară vila. Nu am dubii că gorilele ne urmează la distanță. Și nici că ne ascultă cu faimosul pistol care șoptește. Scula asta, pistolul care șop­tește, a fost inventată de deștepții unchiului Sam anume pentru apărarea democrației lor tradiționale : prinde șoapta individului de la o sută de metri. Bănuiesc că au făcut-o și pentru a demonstra avantajele democrației asu­pra dictaturii. Am însă eu o rețetă sigură de anihilat ploșnița plimbăreață a unchiului Sam. O prind pe Carmela de mijloc și o conduc foarte drăgăstos către havuzul cu apă țîșnitoare. Clipocitul de apă face hartane din ure­chile gorilelor. Sigur ! Sînt ferm convins că mă înjură ca la ușa cortului, dar nu au ce face. Nu se pot decon- spira. Teoretic, eu sînt un oaspete de vază al CI’A.

Pe marginea havuzului, îi spun Carmelei:

- în Moscova e bulibășeală mare. Rușii au ieșit în stradă. Probabil e vreo „revoluție". Cam ca aia de la noi. Yankeul crede că e mîna Octogonului. Și e foarte supărat. Anumite interese i-au fost afectate.

- Și nu e mîna Octogonului ?

- Desigur, flăcăii noștri ar fi foarte încântați să-i plătească polița lui Ivan. Poate că o și fac. Dar nu la Mos­cova. Nu-i stilul nostru. E violent, cad oameni nevino­vați. Noi lucrăm numai pe obiectiv marcat.

- Atunci, cine sînt ?

- Operetă. Bubulii ruși. Situația e sub control. Puciștii sînt mînați cu precizie într-o capcană. E o măsură măiastră, pe care aș fi luat-o și eu pentru anihilarea le­niniștilor. Cu o singură excepție : eu n-aș fi pus în peri­col planeta și viețile oamenilor nevinovați.

- Planeta în pericol ?

- Așa mi-a spus yankeul. Și ăștia, cînd spun ade­vărul, îl spun foarte exact. De dezinformat, dezinfor­mează prost, pentru că sînt cam simpluți. Dar, la adevă­ruri, sînt tari. Planeta e în pericol.

-- Poți face ceva ?

- Foarte puțin. Pot, de exemplu, să-i determin pe puciști să se îndoape cu vodcă.

- Grozav !

-Eo idee ?!

- Excelentă !

- Avanti !

Mi-am sugerat o puternică sete de vodcă. Nimic alt­ceva decît vodcă. O sete nimicitoare. Uscătoare. Totală. Subjugantă. Mi-am imaginat-o apoi ca pe o sferă care se desprinde ușor de mine și pleacă pe undă, în direcția est. M-am așezat în genunchi, am adus în fața ochilor mei imaginea puciștilor prezentați la televizor și am șoptit: Acolo ! La ei ! Numai la ei !

Istovit de efort, m-am lăsat să cad în apa caldă a havuzului. Nu știu ce-au gîndit gorilele. Oricum, nu mă interesa părerea lor.

Peste noapte, am dormit somn de plumb. Abia în zori m-am deșteptat cu gura uscată ca o iască. Carmela dor­mea goală, ca o păpușă, sub arșița nopții texane. Mi-am admirat cîteva clipe femeia vieții mele, apoi am plecat să beau apă. Din treacăt, am pornit radioul să aud ultimele știri. Erau bune. Puciștii se clătinau serios. Piesa se apropia de sfîrșit. M-am culcat satisfăcut, împăcat cu lumea și cu sparta. L-am visat pe Demian. I-am simțit mîna răcoroasă, mîngîindu-mi creștetul a binecuvîntare. Alături de el, l-am văzut pe Bătrîn. Era îmbrăcat țără­nește, purta barbă, dar era el. El, nu altul. Cu certitudine.

M-am privit intens în ochi. Înțelege ! era porunca. $t am înțeles.

Dimineața a trecut monoton. Baia, gustarea, conver­sația de acoperire. Nu manifestam interes pentru televi­zor. Ar fi fost bizar ca un comerciant argentinian să se intereseze de soarta lui Ivan. Să se bucure că Ivan era și el la înghesuială, după ce înghesuise pe alții, decenii ori secole de-a rîndul.

Pe la zece, a apărut Garrick. Oleacă mai ciufulit ca în ziua precedentă. Și mai politicos. Adică observase că în casă era și o doamnă. I-a adus flori Carmelei. Și, cul­mea ! i-a sărutat mîna ca un latin. Se vede că fusese la reciclare.

- Ei, ei, ei ? Cum se simt musafirii noștri ? a în­ceput el.

- Fain. Cam cum v-ați simți dumneavoastră la o vilă de-a mea din Argentina.

Garrick a strîmbat nițel din nas la sugestie. Bănuisem eu că yankeii nu pot gusta pe deplin ospitalitatea unor tipi de soiul meu.

- Domnule Garrick, am atacat eu, țin să vă preci­zez că aveți informații eronate. în borșul rusesc, nu e urmă de otravă românească. Poate o țîră de sare, un praf de piper, așa... pentru gust. Nimic mai mult.

În loc de răspuns, Garrick mi-a făcut semn să luăm loc. Avea de gînd să parlamenteze timp îndelungat. Asta putea fi, după caz, foarte rău, sau foarte bine. Legea spaiului prins la oala cu smîntînă spune că, dintr-o mie de cazuri nenorocite de acest fel, te poți aștepta și la unul cu evoluție pozitivă. Madam Varain mă »făcuse un tip op­timist. Teribil de optimist. După ce psihologii șurubări- seră la mine ani în șir, încă mai găseai urme zdravene din moștenirea maternă. Am prins a spera că-l voi planta pe yankeu pe un peron de gară, cu o batistă în mînă, făcîn- du-ne semne de rămas bun. Nu făcuse fiul Marilor Canioane în viața sa așa gest, dar ce mă costa să sper ?

- Deci, domnule Varain, borșul rusesc ? a reluat Garrick.

- Reîncălzit. Garantez !

- Probe ! făcu yankeul.

- Cele mai dure forțe lipsesc din puci. E operetă.

Care forțe ?

- Direcțiile de informații și contrainformații militare.

- Asta era ! Ceva nu bătea la cîntar.

- Exact. Gorby controlează puciștii prin flăcăii devotați. îi duce încet și sigur către, condamnare.

- De ce asta, românule ?

în sfîrșit, reprezentantul democrației americane se hotărîse să mă recunoască așa cum eram : român. Trebuia să mă port corect cu el :

- Pentru că în imperiul sovietic nu s-ar fi putut lua] niciodată măsuri radicale împotriva comunismului fără un s’how dur. Cel puțin la fel de dur ca „revoluția televi­zată" din România.

- De ce ?

- Pentru că ideologia comunistă a pătruns în mase într-un mod ciudat. Adică, sub forma unei corupții gene­ralizate. parțial acceptate de majoritatea indivizilor so­cietății. A pătruns exact invers decît în teorie : murdară și mafiotizată.

- Puteți fi și mai concret ?

Sigur. Muncești ori nu muncești, ai asigurat un loc

de muncă, un salariu. Proprietatea obștească e marea livadă din care poate ciordi fiecare, căci paznicu-i chior și n-are pușcă. E și o vorbă : Noi sîntem mîndria țării, spaima avutului obștesc. Cum credeți că putea rupe cineva mafia asta de interese meschine, fără un spectacol violent?

-- Deci Gorby ? Voi nu ?

:- Gorby și lui. Noi avem alte necazuri. însă, cînd spun Gorby și ai lui, vă numãr și pe unii dintre dumneavoastră.

- De ce românule ?

- Pentru că voi ați creat mitul lui Gorby. De altfel, tot voi ați creat și mitul dizidentului din Carpați, Ceau- șescu.

- Vrei să spui că dizidențele celor doi nu sînt reale ?

- Nu. Vreau să vă amintesc faptul că serviciile secrete americane se inspiră cam mult din Hollywood. În con­cret, creați "stele politice exact după metoda prin care regizorii și producătorii de filme crează stele de film. Funcție de interese, mai precis.

- Interesantă idee ! domnule Varain.

Iată că fiul marii preerii descoperise și faptul că sînt domn. Trebuia să-l miluiesc cu ceva, să nu creadă că și-a răcit gura zadarnic :

- Domnule Garrick, dumneavoastră cunoașteți la fix tot ce v-am spus. Ați vrut să știți în ce măsură sînt eu conștient de ele. Și, eventual, să aruncați pisica moartă în curtea noastră. Așa cum ați făcut-o în decembrie 1989.

- Noi nu. Noi am supravegheat doar ca totul să de­curgă relativ corect.

- Și a decurs relativ corect ?

- Da. Cu un'a sau două excepții.

- Cum ar fi ?

- Noi n-am aprobat uciderea soților Ceaușescu. Și nici n-am fost de acord cu vărsările de sînge de după 22 decembrie.

- N-am dubii. N-ați mai încăput de răul lui Ianoș. Și-al lui Ivan.

- Nu numai. Trebuia să mai rămînă cineva cu min­tea limpede în nebunia aia sentimentală și violentă.

- Numai atît ? Sentimentală și violentă ?

- Și perversă. Și organizată. Și... Domnule Varain, trebuie oare să reluăm ? Să pierdem vremea cu astfel de analize ?

Desigur, pentru yankeu, moartea a peste o mie de români nu însemna nimic. Așa cum nu însemna nimic pentru noi moartea a mii de americani, pe frontul din Vietnam.

- Desigur, timpul are valoarea lui, pe care nu tre­buie să o neglijăm, am rostit eu neutru.

- Mă bucur să aud aceasta. Avem multe de făcut.

N-am scos un sunet. Așteptam să văd ce avea ameri­canul în pălărie.

- Situația dumneavoastră e cam neplăcută, domnule Varain.

-- Mai concret, domnule Garrick ?

- Știți cam ce pedeapsă putem obține pentru dum­neavoastră ?

- Ați putea fi și serios ? Ați putea renunța la interludii polițiste ?

Era amar ce înghițea Garrick. Și el nu înghițea orice. I-au scînteiat ochii ca felinarele din bordurile vaporului. Roșu-verde. Adică, îl cîrpesc pe puștiul ăsta obraznic - roșu. îl las în apele lui - verde. S-a blocat pe verde. Știam eu că nu toți ciaiștii erau stupizi :

- Ai ceva personal împotriva noastră, nu-i așa ?

- Dacă v-aș explica, sînteți sigur că ați înțelege ?

Acum ar fi urmat explozia yankeului jignit. N-a ex­plodat :

- încearcă ! Poate reușești,

- Punct marcat, domnule Garrick. înțelegeți fără să vă spun. Nu-mi place ce ne-ați făcut în decembrie 1989,

- Trebuia să-l lăsăm numai pe Ivan ?

Avea dreptate fiul Stîncoșilor. Dacă-l lăsa numai pe Ivan, auzeai kazaciokul pînă la Paris. Ori, chiar, mai de­parte.

- Trebuia să ne întindeți o mînă.

- V-am întins-o. Nu numai noi. Și japonezii. Și chi­nezii. Altfel, nu scăpați întregi. Vă spînzurau de stîlpii felinarelor.

- Ianoș, flăcăul din pustă ?

Și el. Aveți o poziție cam delicată acolo.

Alta nu avem. Știți cam de cînd sîntem acolo ?

-- Cam de douăsprezece mii de ani. După calculele noastre.

- Și nu-i destul pentru a ne lăsa în pace ?

- Domnule Varain, mă deziluzionați. Ce înseamnă să vă lăsăm în pace ?

- Să ne lăsați în legea noastră. Să nu mai infiltrați agenți de influență antiromânească. Să nu ne mai șanta­jați cu probleme inventate. Să nu mai apelați la colabo­raționiștii locali pentru a face o nouă experiență pe pielea noastră. Ne ajungea cea comunistă. Faceți experiențe și pe alții !

- Și cine sînteți voi, să pretindeți asta ?

- Dar voi cine sînteți, pentru a face ce vreți cu alții ?

- Noi sîntem mîndria planetei. Ai uitat ? Dacă n-am exista, ar trebui să fim inventați.

Da, uitasem. Flăcăii unchiului Sam erau mândria pla­netei. Ei dictau condițiile de pace. Ei declarau războaie,'dădeau loviturile de stat. Ei inventau regulile de bună purtare planetară. Ei...

- Garrick, sîntem profesioniști.. Noi știm ce înseamnă. Spune-mi ce vreți de la noi, de la români ?

- Nu mai mult decît vreți voi. Să stați acolo, pe frontieră. Să nu tulburați echilibrul planetar.

- Noi nu tulburăm, nimic. Noi stăm pe loc. Alții îl tulbură.

- De alții, avem noi grijă. Voi stați pe loc ! Trans­mite asta Bătrînului. Chiar acum.

Legenda a funcționat automat :

- Bătrînul a fost ucis !

- Bătrînul trăiește, .a replicat încăpățînat Garrick.

Știa. -.

Am stat un timp în cumpănă. încet, ca într-un ritual, Garrick și-a scos portmoneul și l-a întors către mine. Pe pielea neagră, strălucea mîndra floare de stîncă, confecționată din argint. Era adevărat.

- Ce știi ? a întrebat yankeul.

Nu mai era nici urît, nici stupid, nici imperialist. Era unul de-ai mei. în anumite limite, desigur. Căci, Frăția Florii de Argint nu afecta interesele naționale. Ele trebuiau să primeze. Am prins să depăn încet povestea scrisă demult, de către Demian : Cînd îi vom face chipul Sfințit cu-al nostru sînge, Atuncea va fi Timpul Și-o vom putea atinge... Era parola Florii de Argint.

Garrick a răspuns în limba română. într-o română curată :

- Dumnezeu să-l ferească pe cel care are măcar un gînd rău la adresa voastră !

- Crezi că-l va feri ?

- Nu. E timpul vostru. Legea Universului nu poate fi înfrîntă. E timpul vostru. Așa a fost voia Lui.

- Ce așteptați de la mine ? am întrebat.

- Să transmiți ce ți-am spus.

- Veți avea grijă să nu mai fim tulburați de ceilalți ?]

- Nu vă va mai tulbura nimeni. Nici din vecinătate,, nici de departe,

- E-n regulă.

M-am întins pe pat, cu palmele lipite de tîmple.] Mi-am adus în memorie imaginea munților mei. Figura Bătrînului a apărut limpede și clară. Trăia și astaj însemna că învinsesem. Puterea bubulă era pe muchie de cuțit. Am transmis ce a spus americanul și am primit mesajul de răspuns :

- Noi nu vrem mărire și putere planetară. Noi vrem să trăim liberi, pe pămîntul strămoșilor noștri,. Nimeni nu trebuie să ne tulbure. Cei care vor să ne lovească ar trebui să privească mai întîi către Vega. Vor înțelege și se vor opri.

- Destul de corect, a replicat americanul. Problema dificilă constă în faptul că ceilalți, bubulii, au hotărît că timpul națiunilor a expirat. E timpul unui ghiveci internațional mondial. Lumea va deveni o imensă piață, în care marii negustori vor cumpăra și vor vinde minună­țiile lumii.

- Cineva trebuie să și măture piața asta. Nu pot vinde toți. Nu pot fi toți bogați.

Garrick s-a oprit din perorație, privindu-mă întrebă­tor. Am continuat :

- Ce-ar fi să începeți experimentul cu o zonă mai modestă. SUA, de pildă. Să vedem cum funcționează calimera. Dacă duceți lipsă de marfă, vă livrăm noi., Avem cîteva zeci de mii de țigani care deabia așteaptă startul către SU’A.

- Varain, știu ce vrei să spui. În orice casă, sînt mai multe persoane : stăpîni și slugi, bogați și săraci..; Vrei să știi ce rol revine neamului tău.

- Exact. Și mai vreau să nu participăm la noua experiență internaționalistă, decît după ce-i vedem rezul­tatele. De altfel, cred că marii stăpîni ai lumii nu vor participa cu națiunile lor.

- Asta e cam așa. Numai că nimeni nu va întreba o națiune mică dacă e sau nu de acord.

- în cazul națiunii mele, va trebui să întrebe.

- De'ce ?

- Pentru că am aflat. Știm. Și înțelegem-.

- Ce ?

- Faptul că națiunile pot fi salvate prin sacrificiul unui singur Om. Asta știau străbunii noștri, asta am redescoperit noi.

- Adică ?

- Dacă Ceaușescu s-ar fi sacrificat, România ar fi evitat invazia. Dacă Iliescu s-ar fi sacrificat, ar fi evitat dezbinarea și ura internă.

- Cauza ? De ce nu se mai sacrifică nimeni ?

- Liderii nu mai sînt aleși după legile noastre. Cînd jung la scaunul puterii, sînt deja schilodiți de compro­misuri, înlănțuiți în liane de șantaj reciproc.

- Vedeți că nimic nu se mai poate face ?

- Se poate. Trebuie să ne învățăm conducătorii. Să-i creștem în spiritul sacrificiului.

- E utopie, Varain. Oamenii sînt așa cum îi știi. Noi nu putem să-i schimbăm. Rolul nostru e să atenuăm prostiile celor mari. Să nu curgă prea mult sînge, prea multe lacrimi.

- Ca să vezi cine se ocupă cu binefaceri, la finele secolului XX !

- Nu facem acte gratuite. Ne apărăm interesele.

- Pînă cînd, domnule Garrick ?

- Pînă cînd vor veni cei din Spațiu. Ghemul planetar de interese explozive nu mai poate fi rezolvat de omenire. E timpul să vină cei din Spațiu. Ori, să explo­deze ghemul de interese. Cu tot cu planetă.

- Vor veni, domnule Garrick. Mai mult, au și venit. Rugați astronomii voștri să privească către Vega. .Și în imediata vecinătate a Pămîntului.

- Știm destul. Nu-i bine să știe toți.

- De ce ?

- Reacția mulțimii poate fi total neprevăzută. O singură națiune trebuie să intre în contact cu mesagerii galactici.

- Gloria planetei ?

- Vedeți alta ?

- Da. Neamul meu. A intrat deja. Știți doar.

- Știm ceva. Ne deranjează.

- E un sentiment de vechil. Nedemn. Mesagerii au ales. Sincer să fiu, eu știu de ce.

- Noi știm ceva. Îți pot da documente. Avem deja legătura cu ei.

- E un tîrg ?

- Exact. Mesager plătit bine. Nu cerem mai mult. Să duci mesajul nostru. Nu răspunzi de calitatea reacției Răspunsul,nu afectează plata.

- Cît de mare e ?

- O sută. Miliarde. Dolari. Plătibili în orice colț de pe glob.

Era o propunere interesantă pentru un tip care la vremea lui, fusese plătit cu cincizeci de dolari pe lună, pentru a-și risca viața în confruntarea cu bubulii. Pentru un amărît de tîrgoveț moldovean, născut la mahala și crescut într-o modestie extremă. Madam Varain ghicise bine cînd se bucurase că voi deveni capitalist. Eram la un pas de marea bogăție.

- Ce fac cu banii, Garrick ?

- Ce vrei. Banii stăpînesc lumea.

- Greșești. Banii stăpîneau lumea. Nu știm ce model ne aduc cei din Spațiu.

Orice model funcționează mult timp după scoate­rea din uz. Zeci ori chiar sute de ani. Ai timp să trăiești...

Stăteam în cumpănă. Cu banii ăștia puteam clădi România încă o dată. Șovăiam. Atunci am auzit vocea Bătrînului : Nu primi ! E o capcană. Fii înțelept și prudent. Ascultă ce spune Cerul și Pămîntul!

Am stat pe gînduri cîteva clipe. Garrick mă privea atent. Probabil gîndea că discut cu ai mei. Cu cei de departe. Am spart tăcerea :

- Domnule Garrick, de unde știți că pot lua legă­tura cu cei din Spațiu ?

- Știm. Nu ești singurul. Mai mulți de-ai voștri pot. Nici unul de-ai noștri. Asta a fost greșeala noastră.

- Adică ?

- V-am împins mereu cu spatele către Zid Să vă facem să vă supuneți. Numai că... atunci cînd am ajuns la Zid... am înțeles că, în disperarea voastră, ați" trecut

dincolo. Acolo unde nimeni nu vă mai poate urma. Din­colo de viață și de moarte. Recunoaștem că am greșit și vă chemăm înapoi.

Vocea Bătrînului îmi răsuna în urechi precum cris­talul :

- Taci și mergi înainte ! Ascultă ce-ți spune Cerul și Pămîntul !

Mi-am prins fața în palme și am stat așa mult timp. Trebuia să-mi pun ordine în gînduri. Mulți eram aliați contra bubulilor. Dar nu toți cu aceleași scopuri.

- Domnule Garriclc, am spus eu în sfîrșit. Nu cred că ne mai putem întoarce. Nu depinde de noi.

- Atunci, de cine ?

- Nu putem spune. Știu, însă, că nu vom face nici un rău planetei. Vom face bine. Mult bine, Acum, puteți să mă condamnați. Discuția s-a încheiat !

- Nu vrei să duci mesajul ?

- Discuția s-a încheiat !

- Varain, tu ești profesionist.

- înainte de a fi profesionist, sînt unul dintre cei care au trecut dincolo, pentru a-și salva neamul.

- Ce importanță are neamul tău, Varain ? Pe pla­netă sînt mii-de neamuri !

- Nu e numai neamul meu. E, mai întîi, neamul Lui. Al Celui care va salva planeta.

Garrick era vădit obosit de discuție. Asta nu era o discuție pentru spioni. Destinul făcuse, însă, ca o pro­blemă de viață și de moarte a planetei să treacă prin neînsemnatele noastre persoane. Prin câțiva oameni din pro­fesia considerată de burtă-verzime drept murdară. Poate că și este. Oricum, e mult mai curată decît cele practi­cate de burtă-verzimea lumii ; gargaragii, demagogii, speculanții, excrocii sentimentali...

Eram și noi niște bieți oameni. Niște oameni pe care mai marii planetei îi împinseseră dincolo. Niște oameni pe care erau dispuși să-i cumpere cu averi imense. Atunci am realizat și de ce. Pentru că se temeau de noi. Și pentru că, atît timp cît noi existăm, funcțile de vechili ai lumii erau suspendate.

- Garrick, am reluat eu ferm. îmi iau femeia și plec

Puteți trage. Nu mă opresc.

- Pleacă ! a spus el moale. Nu te va opri nimeni și nimic. Apoi, a adăugat ca pentru el : Nimeni și nimic nu vă va putea opri din mersul vostru,

A spus-o cu regret și durere. Nu eram noi vinovații. Noi nu voisem să trecem dincolo. ' |

Am urcat cu femeia în Cadillac și am demarat fără să privesc în urmă. Întîlnirea avusese loc. Acesta era omu din Houston. Thomas Garrick, șeful Serviciului Opera țiuni Neconvenționale din CI’A, membru al Frăției Florii de Argint. Bubulii erau cam în găleată.