Ines a sufletului meu

Capitolul unu
Europa, 1500-1537

Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraș Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a nașterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea și groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, așa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în șir miros de migdale amare, dar parcă poți să știi. Regina Juana, încă tânără și frumoasă, a bătut Castilia mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul și deschizându-l adesea ca să-și sărute bărbatul pe gură, cu speranța că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puțea. Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar șaptezeci de ierni și că până la Crăciun am să mor. Aș putea să vă spun că data morții mele mi-a fost ghicită de o țigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărți și care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Țiganca mi-a prezis doar o viață lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunță că se apropie sfârșitul. Am știut mereu că voi muri bătrână, împăcată și în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. „Ai să mori de bătrânețe, coniță, fii pe pace”, mă liniștea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtați pe care-l simțeam în piept mă trântea la pământ. Am uitat numele quechua al Catalinei și acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea și veridicitatea profețiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incașilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania și a sfârșit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului grație ambiției și nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiției și totul e amestecat: sfinți și păcătoși, albi, negri, mulatri, indieni, metiși, nobili și slugi. Oricine se poate trezi în lanțuri și însemnat cu fierul roșu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă și tot nu m-am obișnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aș fi rămas în satul în care m-am născut, aș fi acum o babă săracă și oarbă de atâta brodat la lumina unei feștile. Aș fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea și întemeietoarea Regatului Chile.

Vă spuneam că am cel puțin șaptezeci de ani bine trăiți, însă sufletul și inima, încă neieșite din clocotele tinereții, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, și n-o recunosc pe bunicuța asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-și râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliți care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură și pătimașă care dormea în brațele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reușesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură și sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belșug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înțepenit oasele și mi s-a încețoșat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aș putea să aștern aceste rânduri. Am vrut să-l însoțesc pe Rodrigo – Dumnezeu să-l odihnească – în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie. „Ești cam bătrână pentru așa ceva, Inés”, a râs atunci. „La fel de bătrână ca tine”, am zis eu, deși nu era chiar așa, el era cu câțiva ani mai tânăr. Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărțit fără lacrimi, convinși c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Știam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deși el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinți și doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la față și cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile și rugăciunile mele nu reușiseră s-o vindece; avea să-și împlinească dorința de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moș în patul lui. Doream să fiu de față ca să-i țin capul în clipa supremă și să-i mulțumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viață împreună.

— Privește, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munților. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Așa cum obligația mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moșie și de sufletele ce sălășluiesc pe ea.

Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soție supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, așa cum se procedase și cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoșeze pe vrăjmași. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia și cu numele meu pe buze, însă nu și-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii și a oboselii luptelor. „Te-am iubit din prima clipă și-am să te iubesc veșnic, Inés”, mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă și să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său. A murit în casa asta, în brațele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceață, dar de neconfundat, așa cum văd literele astea pe hârtie, și-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuți să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, și cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorși, să-l așezăm în jilțul preferat, cu coiful și sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii și să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mișcase de lângă el și aștepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în brațele ei mămoase și-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat și l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă.

Nu i-am putut îndeplini dorința de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit și mai respectat din Chile. Orașul Santiago a ieșit în păr să-l plângă, iar din alte orașe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere. Cu ani în urmă poporul ieșise cu flori și salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului și unde, nu peste multă vreme, voi odihni și eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să țină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oști, cuceritor și de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.