Ioana

ÎN SFÂRȘIT, AUTOMOBILUL DE

curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe ulițe chinuite, o porni pe pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând și schimbând culorile ca marea cea așa de apropiată, și, printre maci, urme de sânge ce duc la cine știe ce crimă petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăți. Apoi ne-am oprit pentru câteva clipe la o moară arsă, unde ne-au părăsit câțiva tovarăși de drum.

Balcicul începea lângă noi, miraculos, fermecat, invizibil. Dar sugerându-ne aroma.

Automobilul meu, cu puținii pasageri rămași, s-a îndepărtat de moară, alunecând spre Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de așteptare, mă întâmpină Ioana.

E supranatural când vezi pe cineva complect în voia unui sentiment puternic. Îi privești fața, și, fără nicio ezitare, oricât de neîncrezător ți-ar fi temperamentul, ai certitudinea că nu ți se ascunde nimic, că pentru clipa aceea, măcar, nu există nicio minciună dedesubt.

Ioana apăruse, fără gesturi, căci se apropiau și alții de noi, cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aș fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit și pe cel de unde pornește și pe cel către care pornește. Întotdeauna, sub orice inițiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind și instinctul de a mă analiza. Nu știu cum mă prezentam în fața Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuși, luasem trenul cel dintâi ca s-o revăd, așteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă și să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii.

Acum eram în voia mai multor emoții: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din față, de marea de alături. Eram intimidat de atâția oameni primindu-mă cu exclamații, cu toate că pe unii nici nu-i cunoșteam. Ioana, abia sosită și ea la Cavarna, a și luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia și-a lucrat-o singură, fără gust, cu toate că a vrut să o facă pretențioasă; parcă și-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, și la spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, și, dealtfel, praful a bătut stofa și a făcut garniturile și mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri naive și delicioase de copiliță zăpăcită, ori câte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice ar fi învățat-o viața. O priveam acum cu dragoste, cu duioșie, milă, dar și cu reflecția: „Ce rochie urâtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust.“

Aveam remușcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul…

E foarte frumoasă Ioana, dar numai când este fericită. Ochii îi scânteie, fața se luminează, emoția îi inundă toată ființa. Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporția perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sunt frumoși…

Tovărășia noastră fu iute întreruptă: gazdele, doamna și domnul Axente. Amândoi spre 50 de ani. Doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropițe în obraz, cu gesturi mărunte, cu vocea subțire și vorbele îngrămădite. Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu mustățile atârnate. Și unul și altul în clipa aceea numai preocupați să se arate gazde perfecte, să pară imediat că mă cunoșteau și că-mi erau prieteni. Îmi puneau o mie de întrebări, cu toate că nu m-au văzut niciodată, și aprobau orice părere aș fi avut despre lucruri ce le-au fost lor familiare, le-au discutat înainte zilnic, și era natural ca să fie ei mai competenți. Bineînțeles, păstrau și pentru ei un mic colț unde nu ai voie să intri, când eram ascultat numai cu bunăvoință, căci acolo domnul e specialist și a fost motivul de admirație al doamnei din prima zi a menajului. Astfel, domnul e cunoscător mare în agricultură. A trebuit să spun și eu câteva vorbe despre grâu și despre ovăz și să ascult cu atenție toate explicațiile primite.

Dialogul a început cu inevitabilul:

— Te vei mulțumi cu târgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi?

— Da, desigur, mie îmi place singurătatea, și apoi, nu departe e marea.

Singurul răspuns pe care poți să-l dai, și mă simțeam umilit, căci aceste vorbe corespundeau unor adevăruri profunde ale temperamentului meu, pe care le port tot timpul cu tragedie și cu voluptate, și mă supără că trebuie să fac în clipele neserioase, unor oameni străini și din altă lume, mărturisiri esențiale (chiar dacă sunt sigur că ei nu pricep importanța lor), cum te-ai simți îndurerat să trebuiască să vorbești cuiva îndepărtat sau superficial despre o durere trăită îndelung.

Doamna și domnul Axente au primit cu satisfacție asigurarea mea, dar desigur că nu au priceput mare lucru. Un locuitor de lângă mare nu scoate din minunea ce se desfășoară în fața lui decât posibilitatea de a face plajă sau de a mânca pește mai des și mai ieftin.

Odată cu menajul Axente au apărut și celelalte două nepoate ale lor, Viky și Roza. Pe Viky, sora Ioanei, o cunoaștem mai de mult: grațioasă, descurcându-se ușor printre oameni, plătind imediat băieților, întrebuințând cu ușurință câteva cunoștințe despre muzică sau literatură căpătate din conversațiile mele cu Ioana și impresionând chiar și pe oamenii mai avertizați. Dealtfel bună, ușor influențabilă, fără încăpățânări, prietenă cu toată lumea, știind să invite, să primească și să nu uite pe nimeni. Apă limpede pe care nu puteau să se întâmple furtuni, din cauza aceasta odihnitoare, dar nefiind în stare să te învețe ceva neașteptat.

Sunt oameni, și Viky este printre ei, ce nu-ți rezervă surprize, căci știi cu siguranță cum vor proceda, orice eveniment ai imagina pentru dânșii. Cu toate că Viky era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creț, cu ochii luminoși, cu zâmbetul lilial, poate ar fi putut fi a unui bărbat (nu din senzualitate, ci numai fiindcă fusese cerută cu insistență și nu avusese tăria să refuze), fără ca cea mai mică transformare să se observe în ființa ei. Pe vara fetelor, Roza (adoptată de soții Axente, căci părinții ei muriseră) o vedeam pentru prima oară. Fugea de lume și nu se înțelegea nimeni cu ea, cu toate că nu începea nicio discuție. Era mică, grasă, cu părul roșu, și toată fața acoperită cu pistrui. Avea o mulțime de umilințe și de terori și o chinuia îndeosebi fizicul ei și gândul că nu a avut ocazia să învețe mai multă carte. Ioana caracterizase imediat: „Viky e dulce și insuportabilă, Roza e singura profundă din toate fetele pe care le cunosc“. Viky a primit recomandația cu un surâs grațios, iar Roza cu un început de mânie. Ioana adăugă mai târziu numai pentru mine: „Să fii drăguț cu Roza și să nu te impresioneze aparențele. Merită, săraca!“ După dejun, într-o trăsură, cu Ioana și Viky, cu un pisoi mititel, numit în glumă pentru culoare locală Ahmed, am pornit spre mare.

Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate ținute de bulgari și câteva cafenele umile.

Trăsura a întors spre stânga, și după patru kilometri de mers pe un drum pustiu, ușor înclinat, în fund, de la un timp cu linia albastră a mării, o moară, și apoi mititelul Cavarna-Port.

Câteva magazii, câteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piață la mijloc, pe o latură cu o casă pătrată, restaurantul „Mihali“, și el, cu toată neînsemnătatea lui, deschis numai vara. Pământ galben, case albe, marea în culori deschise. La dreapta, un munte mic, Ciracmanul. Două pontoane de lemn, puțin nisip, o vilă roz – stranie apariție – pe o colină. Lângă un ponton, o clădire care ar putea fi numită casă: locuința și biroul vameșului. În total, aspect de singurătate grandioasă.

Ne-am strecurat printre câteva magazii și am ajuns la o cabană de pescari cu un etaj, locuința noastră. Într-una din cele două camere de jos locuiau fetele, cealaltă folosea drept bucătărie. În camera de sus trebuia să stau eu. Ioana se căznise mult timp să curețe și să împodobească pereții goi și scândurile putrede, căci încăperile folosiseră numai ca adăpost pentru sacii de făină. Și izbutise admirabil. La mine pusese covoare pe jos și perdele aduse de la Cavarna, iar într-un colț alcătuise un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Eram impresionat și de grija ei, și de deliciul vieții ce aveam să duc departe de lume. Ioana a fost încântată de entuziasmul meu și mi-a spus cu toată seriozitatea! „Mi-era teamă că n-o să-ți placă“. Și, alipindu-se de mine: „Să vezi ce fericiți o să fim aici!“

În clipa aceea așa credeam și eu…

Fețele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aș fi poet, aș face o epopee în care n-ar apare niciun om. Numai valurile. Dar ce prodigios poet ar trebui să fiu, și, dealtfel, orice aș izbuti, s-ar dărâma la prima apariție a apei. Aș înșira o mie de emoții, și aici sunt emoții suprapuse. Orchestră gigantică cu nenumărate instrumente. Ar semăna construcția mea doar cât seamănă o păpușă, având un mecanism izbutit, cu un om. Îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mișcare, miros. Nemărginire, și simți mereu impresia măruntei tale ființe. Te porți pios ca și cum ai fi într-o biserică. Puțin îți pasă de toată lumea și ai iluzia că poți să fii calm, că nicio nenorocire prea importantă nu se poate întâmpla. Nicio fantezie nu ți se pare prea romanțioasă, poți să spui de o sută de ori aceeași vorbă și nu se miră nimeni.

— Ioana, ce ne pasă de ce a fost! Te simt fremătătoare lângă mine, știu cât m-ai iubit, și tot dezastrul s-a întâmplat dintr-o dragoste exagerată. În clipa aceasta, nu suferim niciunul, și dacă vom vedea că nu putem altfel, vom lua o barcă și vom porni într-o noapte fermecată spre larg, vom da drumul lopeților și vom pluti în voia valurilor, asemeni lui Tristan. Apoi ne vom arunca îmbrățișați spre adâncuri. În pustiurile aceste nu va fi nimeni să ne scape.

Ioana se strânsese lângă mine, accepta.

Pe mulți din oamenii din port nici nu i-ai observa în altă parte. N-au niciun pitoresc, oricât i-ai întreba, îți răspund incolor, și din înfățișare nu le poți scoate nicio caracteristică. Bulgari sau turci ursuzi, fără imaginație, fără chef. Nici măcar revolte reținute, căci niciodată nu protestează și se poartă la fel cu toată lumea. Așa este Mihali, restauratorul, sau Cadâr, barcagiul, și totuși îi voi ține minte toată viața, căci s-au legat fără voia lor de emoțiile mele, și apoi, în deșertul acesta, fiecare capătă o importanță mare.

La restaurantul lui Mihali nu se găsește niciodată nimic, nici măcar pește. Am încercat să-l conving să aducă de la Cavarna un pachet de șocolată, dar cum totdeauna la întrebările mele căuta câte un pretext, am renunțat, și el nici măcar n-a băgat de seamă.

Duminica vin câțiva vizitatori de la Cavarna, consumă la el limonadă, vin și sifon. Poate și puțină brânză și măsline. Are pe tejghea câteva cutii cu sardele, care nu inspiră niciun fel de încredere; e și ridicol să cumperi cutii cu sardele la mare. În fața cârciumii lui sunt câteva mese. La una din ele văd uneori pe un civil cu fes, jucând șah cu multă răbdare, în ritmul peisagiului. Mi s-a spus că e un ofițer în armata română și că vila roz îi aparține. Dar niciodată n-am avut ocazia să-l cercetez mai de aproape și nici n-am voit să limpezesc misterul.

Prin fața casei noastre trece un râuleț destul de murdar, care se lărgește brusc și se varsă în marea de aproape. Marea pe aici, strânsă bine în golf, este destul de cuminte, nu se înfurie niciodată, cel puțin în anotimpul acesta, așa că râulețul rămâne în fiecare zi identic. Pe dânsul se agită, fără să le oprească nimeni, gâște și rațe. Le privesc deseori de pe o înălțime de lângă casă; stau pe niște pietre mari și netede, așezate parcă anume să formeze o bancă. Sunt extrem de multe observațiile pe care le fac uitându-mă atent la aceste păsări, și e fatal să le observ, căci intru și ies mereu, și astfel în fiecare clipă dau peste ele. În agitația gâștelor din față am constatat îndeosebi o imensă bucurie de a avea apă în preajmă. Țipă, fac ocoluri, cufundă capul, marinari deplini, pentru care pământul nu contează. Câteodată mă amuz zvârlindu-le fărâmituri de pâine, și apoi le privesc cum mă observă de la distanță, cum se apropie cu băgare de seamă, iar se depărtează și, în sfârșit, una mai curajoasă mănâncă. Reușesc, tot aruncând pâinea mai aproape, să le aduc la doi pași de mine. Câteodată nu mă remarcă; se găsesc chiar la începutul mării, și albul penelor continuă albul spumelor. Am crezut că m-am obișnuit perfect cu obiceiurile lor, că cel puțin în peisagiul acela nu au niciun gust pe care să nu-l cunosc. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva extraordinar, și nici acum nu pot da explicații. O gâscă s-a depărtat de tovarășe și a început, tot timpul cu strigăte stridente, să plutească spre orizont. Celelalte o priveau cu capul ridicat, încremenite toate, pricepând se vede că se petrece în mijlocul lor ceva neobișnuit. M-am uitat cu binoclul până ce n-am mai văzut-o.

— Parcă erai tu, Ioana…

Ioana plânge desperată lângă mine.

În pustiurile micului port, cu câteva magazii și câțiva oameni primitivi, s-a găsit loc pentru o aventură: vameșul, domnul Jianu, cu doamna Pitpalac.

Vameșul e un flăcău bătrân, cu zâmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic și incapabil să pună o întrebare, de o timiditate cumplită, vizibilă de la primul moment de când l-ai cunoscut. Te întrebi cum poate să-și menție un post în care uneori are anumite inițiative de luat Dacă îl întâlnesc de multe ori, și e fatal să fie așa, căci la cea mai mică mișcare trec prin fața vămii, și am curajul să încep conversația, aflu că domnului Jianu îi place literatura, că în fiecare an se duce la Buzău la părinți și cumpără romane de vreo cinci sute de lei. Toate cărțile îl satisfac, pentru toți autorii are stimă, dar poate că preferă pe autorii tandri, ca firea lui blajină să poată vagabonda fără cataclisme. Și dacă, înspăimântat de singurătate (iarna, mai ales, trebuie să fie cumplită aici, căci atunci pleacă toată lumea la Cavarna, și pescarii și madame Pitpalac, iar Mihali închide restaurantul; și astfel nu mai rămân decât vameșul și câțiva soldați, păzind cu rândul, inutil – căci nu vine nicio corabie – pontonul), îl întrebi dacă cele câteva cărți ajung pentru trecerea timpului, el îți răspunde afirmativ, căci citește rând cu rând, meditează la fiecare pagină, și după ce termină ia lectura de la început. De fapt, cum are panică de orice gest mai isteț, are panică și să cheltuiască bani. Viața lui necăjită l-a învățat de mult astfel, iar Cavarna-Port nu-i oferă nicio tentație. Cărțile cumpărate constituie în viața lui un eveniment important, îndelung cumpănit și savurat, o orgie ce-1 face mândru în sufletul lui, de care vrea să profite cât mai mult timp, în lungile nopți de iarnă, când nu vine cu săptămânile nicio veste din altă parte. În chipul acesta, orice erou al vreunui roman devine important, nu trebuie prea multă bătaie de cap din partea autorului ca pentru domnul Jianu el să trăiască ca un om veritabil, și cel mai mic gest, cea mai mică vorbă – mai ales aici, căci e întovărășită de vâjâitul valurilor – pentru sufletul lui potolit ia aspecte catastrofale. Despre amica lui,madame Pitpalac, am o impresie nelămurită. Cel puțin nu o poți cântări de la prima vedere. Ioana mi-a reprezentat-o în două chipuri diferite. La București îmi vorbise despre ea, când îmi enumerase pe toți oamenii Cavarnei-Port, ca de o ființă umilă, dar plină de suflet, interesantă să o descoperi la capătul lumii. Însă poate că exagerase astfel numai ca să-mi facă localitatea cât mai plăcută și să mă hotărască să vin aici, cu toată teroarea mea de rudele ce trebuia să le suport. Mai târziu, la Cavarna chiar, Ioana mi-a spus că madame Pitpalac este foarte rea de gură și că acum, nemaiinvitând-o tot timpul ca mai înainte, o dușmănește, cu toate că odinioară fuseseră prietene. Nu pricep ce e adevărat, căci Ioana se contrazice ușor, și ajunge vreo cauză neînsemnată pentru ca să-și schimbe părerea, fără măcar să dea o scuză. Mie mi-a apărut madame Pitpalac ca o persoană subțire, albă, agitată. Forate săracă, căci bărbatul ei o lăsase după ce-i cheltuise toată zestrea, vrea să-și ascundă sărăcia și mizeriile (am aflat că lucrează toată ziua, în fundul unei magazii, covoare, ca să le vândă) și pretinde să fie tratată cu tot respectul, de la egal la egal. Are păreri despre orice, a citit și ea cărțile domnului Jianu și lasă să se înțeleagă că asta nu e decât o parte din lecturile ei. Cunoaște pe toți cei mai importanți de la Cavarna și chiar din Bazargic și vorbește despre toți fără umilință, deseori judecându-i. O vezi de multe ori în tovărășia domnului Jianu, dar nu se poate ști cât au mers lucrurile de departe, așa e el de lipsit de inițiativă și ea fără răbdare și tact.

Și dacă consider totuși tovărășia lor drept idilă, o fac numai ca să repet clevetirea vecinilor și pentru că devine de o importanță considerabilă, în singurătatea locurilor, conversația lor. Îi întâlnesc uneori spre seară, când vagabondez pe coline, și e amuzant și duios în același timp văzând perechea lor profilată pe mare.

De obicei stăm pe plajă toată dimineașa. Acolo lâncezești sub soare, nu se pot începe discuții.

Ioana și Viky aduc umbrelele lor înflorite și mă adăpostesc și eu lângă ele. Iau câte o carte, creion și hârtie, dar nu pot citi decât câteva rânduri fără importanță. Curând, cartea, creionul și caietul se pierd pe jos, se acoperă cu nisip.

Viky nu stă niciodată în tovărășia noastră. E o înotătoare pasionată și curând intră în apă. E foarte grațioasă, are corpul împlinit, grație la râs și la mers, pricepere cum să puie pe ea cea mai neînsemnată haină, în costumul ei de baie, bleu-marin, cu câteva desene roșii, cu o mică pelerină pe care o lasă lângă noi, cu o scufiță amuzantă, e o apariție fermecătoare. Ce plăcere să o privești pătrunzând încet, scufundându-se, făcând roate, pe o parte, pe spate, pe pântec, îndepărtându-se sau jucându-se în preajmă, multă vreme, neobosită, parcă desen desprins dintr-o revistă de mode franțuzească. Apoi, când iese, se trântește lângă noi, udă, cu câteva fire de nisip lipite de carne, care măresc aspectul ei senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură, cu sânii care se ridică tineri, cu tricoul ce ia perfect forma trupului și dezvăluie formele în cele mai mici amănunte. Și atunci am chef, eu orice risc, să rup tricoul, să-mi desfăt ochii pe corpul gol așa de proaspăt, să-i strâng sânii, să o posed, strivindu-i carnea. Dar zâmbetul ei fermecător mereu prezent și același, îmi întărește convingerea că poate ar accepta strânsoare din indolență, din lipsa oricărui principiu bine stabilit, dar că niciun fior n-ar străbate-o.

Dimineața, ne strecurăm cu rândul la o cișmea să ne spălăm, cu prosopul, săpunul, peria de dinți și pasta. Trecem pe lângă câteva magazii, pe lângă cele două pontoane, coborâm câteva trepte și, chiar la începutul plajei femeilor, curge din stâncă de calcar un șipot limpede și rece. Această apă, neașteptată apariție, curgând drept lângă mare, este una din minunile portului. Sorbi apa, după ce te-ai lăsat în voia razelor soarelui, cu deliciu. Îți uzi fața, mâinile, trupul gol, niciodată nu te saturi de ea și nu încetezi să te miri de unde a venit.

La masa noastră e bucuria principală și nimeni nu se gândește la vin, ca și cum ai fi în vârful unui munte unde ai descoperit un izvor.

Puțin mai departe, la o sută de metri, drept în mijlocul plajei femeilor, curge o apă și mai perfectă. De aici, pe rând, Ioana, Viky și eu aducem în cană apă pentru prânz.

Aici putem fi dezmățați în voie, orice rușine a dispărut, umblăm cum se întâmplă și ne simțim chiar încântați de neglijența noastră.

Suntem în tricou de plajă toată ziua și în picioare purtăm papuci, cărora repede le-a dispărut culoarea și șireturile.

Așa îl știu pe Hacik, cu pantaloni de baie cu sandale, cu restul corpului gol, corp negru, dogorit de soare și plin de păr. În cap poartă o pălărie specială de paie, mare cât o umbrelă, prinsă pe sub bărbie cu un elastic.

Stranie apariție și Hacik, așa de străin și totuși atât de apropiat de peisagiu acesta, că nu l-aș putea închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subțire, păros, cu sprâncenile împreunate, fără vârstă. Limbaj amuzant, dar și mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-l pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de câte ori te-ar întâlni, și te întâlnește de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie de pălării în mână. Era țanțoș, drept, cu o mână abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele câteva magazii, sau cutia de pălării, rămâne inexplicabil. E gata să facă servicii, și, dacă îl iscodești puțin, începe să-ti povestească despre dragostea lui fără speranțe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc.

Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ți-l face cu atât mai drag. Poartă pretutindeni vioara cu el, și e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colț de lângă mare cântându-și deznădejdile ca să-ți fie, măcar pentru clipa aceea, frate.

Ioana mi-a spus: „Când am fost la Cavarna, în timpul despărțirii noastre, numai cu Hacik mă simțeam mai bine, căci îmi amintea de tine“. De ce? Căci între mine și Hacik nu e nicio asemănare. Poate că Hacik nu este decât eu, ușor caricaturizat sau simplificat, fără amănuntele care mă complică inutil? Sau poate că lângă ființa tragică și ireală a lui Hacik orice deznădejde găsește un teren prielnic?

Ce ciudate contradicții în Ioana! Nu-i place decât literatura clasică, și totuși e victima celor mai romantice zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-și petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, și totuși așa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am transmis eu. Când i-am fost recomandat, abia terminase școala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu știa bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabil o fabulă de La Fontaine, Les animaux malades de la peste, se produsese odinioară atâta încântare în mine. Am trecut apoi la Les deux pigeons. Am lăsat-o mai târziu să interpreteze singură, și eu numai îmi dam părerea, profesor și elevă. Dar curând elucida perfect orice, fără ajutorul meu, și vedeam cu stupefacție că eu nu mai aveam niciun rol. Am trecut la Racine, i-am detailat cum din fiecare vers se desface o nouă definire psihologică, am căutat să reconstituiesc viața fiecărui personagiu. Curând toate piesele lui Racine îi erau familiare, și eu nu mai puteam contribui cu nimic. Dealtfel, după Andromaca am lăsat-o singură să găsească explicații și eram sigur că va reuși perfect. Iar mai târziu multe înțelesuri mi le-a clarificat ea mie. După ce analiza fiecare rând, ținând seama numai de realități, găsind concordanțe imediate între eroi și oameni, așa cum făcusem și eu, pornea la construcții lirice, trădându-și de-abia acum temperamentul feminin, dădea explicații neașteptate conflictelor, sugera fatalitățile, și, destăinuindu-și propria ei fire, cu frenezie explica torturile dragostei. Ioana e foarte inteligentă, și dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roșește de bucuria complimentului. Dar când există o mică distanță între noi, se îngălbenește de disperare, ca și cum complimentul implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligență, și chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb, să o consolez. Inteligența ei constă în spirit critic cu ocazia cărților, ceea ce n-am mai întâlnit niciodată la altă femeie, de obicei mai subtilă, dar prea personală, și-și traduce impresiile numai prin „îmi place“ sau „nu-mi place”. Întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii, foarte serioase, e exactă, și n-am nicio ezitare când ea îmi recomandă o carte, explică pe eroi tot așa de bine ca și pe eroine, și nu o dată m-a învățat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine așa de familiare. Inteligență virilă, fără memoria facilă a femeilor. A învățat limba franceză prin muncă și nu a prins-o cu urechea; și singura învățătură ce i-am dat și pentru care îi trebuise mult timp a fost să o deprind să nu mai facă greșeli de ortografie. Chiar și în românește are unele incorectitudini repetate mereu, oricât aș corija-o, m-aș ruga sau aș ironiza. Când îmi scria, punea preocupări prea esențiale, ca să-și mai aducă aminte în clipa aceea învățătura mea sau poate totul pornea din instinctul ei de a se împotrivi oricărei rugăminți. Tot ca un bărbat, pentru a citi o carte serioasă, renunță la lume, vreme îndelungată, la toaletă, și nu e în stare să clevetească, nu din bunătate, ci pentru că vecinul nu o interesează decât atunci când poate scoate explicații pentru suferințele ei. Am mare regret că, vorbind de inteligența excepțională a Ioanei, o reduc, punând-o în funcțiune de a mea, o explic prin puterile judecății mele, când de fapt ea există în sine însăși, are gustul pe care le-am ajutat să se dezvolte (căci fatal sunt mai mare și am avut norocul să fiu învățat mai bine de alții), dar îmi preexistau mie și s-ar fi dezvoltat în același chip dacă alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor bătrân și priceput, de exemplu. Influența mea asupra ei s-a făcut numai indirect, fără voința mea precisă, numai întrucât un sentiment iscat din conflictele noastre zilnice s-a putut transforma într-o idee. Cred că întâmplarea care m-a făcut să o cunosc pe Ioana este excepțională, și n-am decât frica să nu mi se spuie că-mi supraevaluez prietena, căci numai după lungă cumpănire îmi aleg vorbele ca să o recomand. Cum toată omenirea n-a făcut nicio femeie critic de seamă, este drept ca să pricinuiesc neîncredere, sau asigurarea mea n-ar putea găsi decât o explicație: lipsa de feminitate. Ceea ce unui bărbat îi repugnă. Are însă temperamentul cel mai chinuit, bucuriile și tristețile se urmează neîncetat, obosind-o și păstrându-i o siluetă transparentă. Câte o mică atingere cu realitatea ia proporții catastrofale, și atunci se întâmplă scene violente, nu lipsite de vulgaritate, și în momentul acela o urăsc, mi se pare că sunt pierdut fiindcă nu am curajul să plec, regret timpul irosit, uit toate clipele în care am fost fericit. Cearta se termină epuizând pe Ioana, făcând-o să cadă istovită pe un scaun, fără viață, și atunci ciuda mea se transformă în milă cumplită, căci, în definitiv, nenorocita se chinuise din dragoste și din cine știe ce deteriorări în interior, fizice sau morale. Oricât aș fi de nevinovat, trebuie să am remușcări că am intrat în viața ei și am pricinuit atâta dezordine. O mângâi, îi vorbesc cât mă pricep mai bine, în timp ce o tristeță infinită mă învăluie pentru soarta noastră așa de desperată sau dacă ne-am despărți, sau dacă am rămâne împreună, și nu văd nicio posibilitate de ameliorare.

Deseori, Viky face impresia că este o ființă ușoară, dar cunosc viața ei modestă, familia burgheză în care a crescut. Are o specialitate deosebită de a face imediat prietenii. Cei câțiva băieți, adăpostiți prin magazii, i-au devenit imediat cunoscuți, și o văd înconjurată de ei tot timpul, câte unul ales la întâmplare, sau mai mulți deodată, prietenă cu toți, la fel de cochetă și de zâmbitoare. Și cu fetele face la fel. Se tutuiesc, se joacă, fac escapade în mare.

Când era la școală – mi s-a povestit – avea obiceiul să aducă cu ea o serie de prietene bune cu care învăța, vorbea, făcea și desfăcea același lucru, căci totul dura timp mult, oricât au încercat, la început, să o certe cei de acasă.

Acum mă trezesc că aduce o mulțime de indivizi suspecți, dar puși la punct de surâsul ei egal, cu care nu știu ce să vorbesc și mă indignez că, dimpotrivă, Viky se simte foarte bine cu ei, înșiră banalitățile fără nicio dificultate, omoară timpul fără nicio părere de rău și fără să bănuiască plictiseala mea. Câte unul din companionii ei e și urât și imbecil, și totuși îl poartă după dânsa, îi vorbește cu același farmec și nu-l părăsește noaptea târziu înainte de a-și fi luat angajamente pentru a doua zi.

Eu cu Ioana, fatal, mereu în preajma ei. Cum nu bănuie nimic din toate dezastrele noastre?

Cu Roza, în schimb, când cobor la mare, nu pot vorbi prea mult, căci, extrem de sensibilă, orice vorbă amabilă i-ai spune, o și bănuiește că-i convențională, spusă numai ca să-i facă plăcere, ceea ce o face să sufere și să se închidă în ea. Mă port cu Roza cu multă băgare de seamă, căci o consider un exemplar rar al umanității, dar am spaime și nu pot să fac prea multe sacrificii; hotărât, nu-mi place deloc aspectul ei, părul roșu, pistruii, silueta fără grații. Închid repede orice discuție și prefer să par superficial.

Dealtfel, are unele obiceiuri rustice, exasperante, învățate din mediul unde a trăit. E ciudat cum există în ea atâta sensibilitate, atâta jenă în fața fiecărei vorbe pe care o spune, atâta frică de ridicol și, în același timp, la masă, te servește cu ușurință cu furculița ei cu care mâncase.

Nu mă miră gestul acesta și altele similare, căci așa o crescuse unchii ei (cu care, dealtfel, nu se împăca), dar mă miră că e întotdeauna așa de subtilă în nuanțele sufletești. Sau enervant (dar și dubios) e obiceiul ei de a se îmbrăca imediat cu vreo rochie nouă a Ioanei și a nu o mai schimba toată ziua.

Ioana mi-a spus părerea Rozei despre mine: „E singurul om întreg pe care l-am întâlnit“. Părerea aceasta denotă sau un fel de a-i face plăcere Ioanei, sau o părere grăbită asupra mea – căci de-abia îi vorbisem, și niciodată serios – sau o slăbiciune pentru mine, când nu-ți mai sunt controlate observațiile, sau mai ales singurătatea în care trăise și în care nu întâlnise decât oameni simpli. Totuși, și eu și Ioana am fost mândri de părerea măgulitoare a Rozei, și-mi pare rău că nu știu să mă plătesc în vreun fel.

Niciodată n-o să pricep exact ce se numește fericire, așa aspectul ei variază după om și după clipă. Parcă e valul superb care se întinde până la mine și se destramă înainte de a detaila toate farmecile din el. Pot numi fericire aceste extaze și torturi ce se succed mereu și aceste potoliri, pentru un scurt timp, în fața mării?!

Scot din toate aceste atâtea emoții, atât orgoliu de a trăi intens, de a fi în mine un foc cu arșițele și palpitările lui! De a se descoperi atâtea lucruri noi, în mine, în vecini și în natură, atâtea taine, nebănuite. De a avea intuiții în orișice moment. Simt fiecare nerv întins ca să vibreze la cea mai mică atingere. Dar de o mie de ori îmi simt corpul prea firav ca să suporte aceste zbuciume, și mă plâng că n-am avut noroc. Și în ora când mă strecor printre cele câteva corăbii ce odihnesc pe plaja mică și mă ascund după o cotitură unde nu vin oameni de obicei și acolo mă întind pe nisip, cu marea și cerul în fața mea, și urlu de disperare și singurătate, nu pierd conștiința de importanța Cavarnei pentru mine în de-a lungul anilor, cum mă vor purta nostalgiile spre locurile aceste, și suferința că n-o să pot reîncepe identic această viață. Iar dacă voi reveni, voi jelui de cel mai mic lucru pe care îl voi găsi schimbat.

Într-un timp, noaptea, marea era superbă. Am asistat cu adorație la toate prefacerile lunii, care lumina toată apa, și fiecare părticică de val scânteia. Era o feerie, și nu sunt cuvinte pentru a o descrie, nici culori pentru a o picta. Ce contează toate farmecile oferite de o creație omenească, o carte genială, un oraș fantastic față de minunea ce se desfășura lângă umilul port…

Îmi simțeam tot sufletul în tresărire și-mi deveneau puerile toate credințele.

Uneori luam barca. Cadâr conducea și îmi ghicea dorințele pe tăcute. Lipsa lui de personalitate devenea de un mare folos, căci îl uitam imediat. Luam cu noi patefonul, iar Ioana învârtea arcul și punea mult timp aceeași placă. Am folosit mai ales Concertul al doilea pentru pian și orchestră al lui Brahms, pianul fiind susținut de Rubinstein.

Când muzica te amețește, când ești unul din rarii fericiți care are un astfel de narcotic prețios la dispoziție pentru necazuri, când ai nevoie de sunete zilnic și asculți fără să observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ți mai împovărează emoțiile. Cred că o bucată muzicală își are decorul ei (întotdeauna însă în singurătate), și un concert public o despersonalizează, o abstractizează, o face să-și piardă din esența magică. Poate din cauza aceasta concertele simfonice sau opera apar vulgare. În lume, măsori fragmentele, combini, critici, faci socoteli. Concertul lui Brahms e făcut să fie cântat pe mare, ritmul temelor imită valurile și printre note se profilează luna. Reluat la București, desigur că-și va pierde farmecul, și voi constata chiar că e mediocru.

Cu Ioana alături, se desfășurau împrejurul nostru miracole, și, în același timp, simțeam palpitând în noi tot ce a fost, tot ce va fi.

Dar uneori luam și pe Hacik, și atunci lăsam patefonul acasă. În inimă i se chinuiau toate dorurile, și de pe arcușul lui acceptam toate romanțele.

Așa, la lumina lunii, misterios, părea o apariție fantomatică. În clipele acele orice aș fi crezut posibil.

Într-o seară am plecat cu barca fără să avem lună. Alte impresii, alte tristeți, întunericul în straturi groase învăluia pământ și apă. Seninul apărea sumbru, presărind frică. Pe țărm toată lumea dormea, numai o luminiță de la restaurantul lui Mihali mărea prin singurătatea ei spaima.

Barcagiu important, în afară de Cadâr, mai e și Ali.

Ioana îmi vorbise de el cu mult înainte, cu entuziasm.

— Este uimitor ce viață profundă se găsește în oamenii aceștia primitivi. Ali mă lua cu barca la prins pește și stam ceasuri întregi pe mare. Visam, uneori dormeam, mă gândeam la tine. Sau vorbeam. Putea să facă ce voia cu mine, eram în voia lui, n-aș fi avut de nicăieri niciun ajutor. N-a avut curajul, cu toate că i-am simțit tăria ochilor, îmi povestea scene din copilăria lui, planuri de dragoste, de moarte. Am vorbit ore întregi despre moarte cu el. La oraș nu are nimeni astfel de preocupări.

Când i-am făcut cunoștința, mie nu mi s-a părut un personaj grav. Poate pentru că prezența mea îl făcuse mai rezervat, sau pentru că mărturisirile nu se spun dintr-o dată. Părea un băietan șmecher; care știe să se negustorească când îi cer să ne plimbe pe mare sau să ne vândă guvizi. Ioana nu mințise, dar transformase conversația lor după obiceiurile pe care le avusese cu mine, îl silise să vorbească într-un fel, și sunt chestiuni despre care orice om, când îl întrebi insistent, are de sous ceva. Crease involuntar o atmosferă dintre acele pe care le pricinuiam eu de obicei, după cum la fel încercase să facă și cu Hacik. Din moment ce erau oameni din alte condiții sociale, nu i se părea că, iscând astfel de vibrații, pericolul era mare, și ar putea să se opuie întregii ei sforțări ce făcea să mă uite. Dar viața pe care o ducea acolo pe mare cu un pescar, ore întregi, era exactă, căci aici nu sunt emoții de interpretat, ci fapte. După ce m-am întors, a redevenit palidă, anemică, obosind iute, adormind imediat ce punea capul pe un căpătâi, mereu bolnavă, incapabilă de o trudă prea mare. Ce crispații s-au petrecut în ea în timpul despărțirii?!

— Cum ai putut să fii a lui?

— Iar începi aceleași întrebări.

— Sunt evenimente cu care parcă te-ai deprins și apoi brusc reapar în minte cu aceeași intensitate. De pildă, acum îmi închipui cum ți-ai scos rochia, ciorapii, cămașa. În ce cameră, în ce stradă? Nu îndrăznesc să te întreb niciodată. Desigur, într-un colț mai dosnic, căci pe străzile principale vă temeați să nu vă văd. Și eu, care bănuiam totul, nu îndrăzneam să merg decât pe străzile principale, ca să nu vă întâlnesc. Dar când întâmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lângă gară îndeosebi, căci veneam săptămânal la București, dacă nu găseam tramvai și mă trezeam în fața unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborâți de acolo tocmai atunci. Dacă era noapte târziu, îmi spuneam că ați ales ora aceea ca să fiți mai siguri, imediat după prânz iar mă temeam, căci poate anume alegeați această oră neobișnuită la amanți. De era în timpul mesei, ziceam la fel. Închipuiri diferite, dar chinuri identice. Ce penibil îmi este să fac aceste mărturisiri. Un ungher din București devenea pentru un timp oribil, și apoi, pentru cine știe ce motiv pueril, mă obseda alt ungher. Sau invers, excludeam fiecare stradă în parte, și totuși știam că undeva trebuie să se întâmple întâlnirea voastră. Îți închipui ce tremur m-a cuprins când, pe neașteptate, cineva examina lângă mine o hartă a orașului. Poate erai îmbrăcată cu una din hainele pe care le porți cu mine. E imposibil să fi aruncat toate cămășile, toți ciorapii de atunci. Cu toate că hainele nu erau prea importante, azvârleai imediat totul ca să rămâi goală!

Ioana și-a lăsat capul pe umărul meu, fața i s-a tras, s-a îngălbenit. Marea ritmează funebru conversația.

— Nu ți-am ascuns nimic. Trebuie să mă crezi, căci sunt incapabilă să mint: nici nu-mi dam seama ce se întâmplă cu mine, îmi era egal. Voiam să mă vindec de tine.

— Și atunci de ce mergeai mereu? Te-a sărutat toată, ți-a strâns sânii, te-a mușcat, mai este vreun colț nemurdărit? Și-i spuneai vorbe de dragoste.

— Știa bine că nu-l iubesc.

— Și atunci? Ce rost aveau acestea? Ai continuat până ce m-ai întâlnit din nou, și acum îți găsești scuze! Ca și cum nu sunt indiferente detaliile, dacă îl iubeai sau nu, și singurul lucru important este că te dădeai lui. Mereu instinctul de a te scuza, chiar dacă nu poți răspunde nimic bun la argumentele mele.

Ioana, care era fără suflare, deveni brusc rea, cu ochii lucioși.

— Da! Ai rămas același. Ți-era egal de-l iubeam sau mă iubea. Toată chestiunea este să nu mă fi dat altuia. Egoism bărbătesc, numai amor propriu.

— E omenesc să te doară profanarea cărnii, oricât ai cugeta că alterarea sufletească are singură o importanță, că trupul este în voia cerințelor fiziologice. Dar toți ar proceda ca mine, indiferent dacă ar gândi că procedeul este caraghios.

— Numai un bărbat are toate drepturile?!

— Cum să-ți explic asta?… La începutul unei legături de dragoste, bărbatul trebuie să găsească pe femeie fecioară, altfel încep chinurile și la urmă, poate, despărțirea. În schimb, un bărbat pur e ridicol și părăsit la prima ocazie…

— Stupid…

— Discutăm ca și cum am face generalități, și uiți că fapta ta mă chinuie zi și noapte. Tu poți fi calmă, ai găsit câteva argumente…

— De n-aș găsi, măcar uneori, argumente, n-aș putea trăi mai departe.

Oh! Tristețea cu care a spus aceste vorbe ce m-au înfiorat! Avalanșe de păreri de rău au curs în mine: e drept că rareori Ioana găsește câte o explicație și încearcă pentru un timp să se apere cu ea. Cu atât mai impresionant, căci știe că încercarea e inutilă, parcă e cel din mijlocul oceanului ce se ține de o scândură neînsemnată ca să se salveze.

Viky pleca la Cavarna; m-am decis să o întovărășesc. Ioana nu putea merge pe jos cei patru kilometri sub căldură și a rămas în port. La despărțire, era tristă, ca și cum ar fi cutremurat-o o prevestire, ca și cum făcea un mare sacrificiu rămânând singură. Mă simțeam prea dornic de a schimba atmosfera și nu puteam renunța la drum. I-am spus o ultimă vorbă, pe care am căutat să o fac cât mai afectuoasă posibil și am plecat. La Cavarna am jucat cărți cu soții Axente, m-am plimbat pe ulița principală, prin lumea multă de la ora șase seara, am băut o cafea la o cafenea pitorească și la urmă, aducându-mi aminte de tristețea Ioanei, i-am cumpărat prăjituri și fructe. Când m-am întors în port se făcuse noapte. În întuneric, magaziile apăreau sumbre și în tăcerea profundă aveai impresia că fantome foșnesc pe pietre. Ne grăbeam, căci abia acum ne dădeam seama cât întârziasem și o lăsasem pe Ioana singură. Dar Ioana nu era acasă. Ne-am repezit pe plajă, pe pontoane, să o căutăm am întrebat pe Mihali de ea, pe Cadâr, mereu mai înfricoșați, chemând-o în toate părțile, însă întunericul oprea orice posibilitate de a ne descurca. Și atunci, când Viky mi-a spus vorba așa de pașnică: „N-avem ce face. Să o așteptăm mai bine în casă“, am început să țip la ea dezarticulat:

— Cum poți să fii așa de liniștită?! Știi ce poate să însemne dispariția Ioanei? Dar știi ce se petrece în sufletul ei? Habar n-aveți, cu toate că o cunoașteți de totdeauna și nu bănuiți tragedia ce s-a întâmplat între noi doi? Și că Ioana îmi vorbește foarte des de moarte?

Tot atunci, ca o stafie, a apărut Ioana. Am leșinat. Când m-am dezmeticit, Ioana a explicat:

— Am stat la mare mult timp, fără să-mi dau seama cum a trecut timpul. Nu v-am auzit strigătele din pricina valurilor.

Viky a început să povestească amuzată scena mea fără rost:

— Închipuiește-ți ce copil e!...

Ce-o fi gândit Ioana la marginea mării? Pe fața ei nicio lumină.

Un măgăruș trist și caraghios face toate treburile oamenilor de aici. Îl vezi de dimineața până seara la lucru. Câteodată un răcnet de al lui răscolește tot portul. E simpatizat de toți și e un veșnic motiv de distracție. Se povestește în glumă că face și alte servicii: răcnește numai la anumite ore și astfel poate fi întrebuințat drept ceas. În orice caz, la miezul zilei, sunt sigur că o să-l aud și că o să-mi întrerupă, pentru o clipă, amuzându-mă întotdeauna, mereu o altă stare sufletească, cu prilejul unei discuții chinuite cu Ioana…

Ce caraghioasă servitoare avem! Bătrânică, îndesată, scurtă, cu picioarele întotdeauna goale, imense și strâmbe. Dar, cu toate hainele vechi și scârnave ce atârnă de ea, nu renunță la cochetărie, orice s-ar întâmpla, și nici aici, în micul port, unde e aproape pustiu, și unde noi înșine nu mai avem nicio toaletă, își vopsește și pudrează obrazul. Bineînțeles, aspectul ei se arată cu atât mai ridicol, căci vopseala fusese pusă prost, nu ascunde nicio zbârcitură și nu se potrivește cu mâinile și picioarele noduroase de muncă. O cheamă Ileana, și în bătaie de joc o numesc, și ceilalți după mine, Hélène. A fost în viață foarte sentimentală, doamna și domnul Axente povestesc de ea multe aventuri, căci au avut-o servitoare 30 de ani în șir, și când se găsea vreun regiment prin apropiere, soldații făceau cu rândul – cu amor mare – prin bucătărie, unde întotdeauna Hélène păstrase un rest gustos de la masă și un pahar de vin. Într-o zi chiar, și asta nu de mult, la bătrânețe, domnul Axente a găsit ascuns sub pat un plutonier, și când l-a întrebat ce căuta, a mărturisit șoptind: „Venisem la domnișoara Ileana“. Dar nici acum nu s-a cumințit de tot și întârzie deseori prin magazii la vorbă cu vreun turc. Turcul oferă guvizi, iar Hélène furnizează farfurii de ale noastre, și masa se alcătuiește elegant. Astfel, Hélène a fost servitoarea cea mai cuviincioasă, uitând cu lunile ce are de primit, căci e fără pretenții, muncind de dimineața până seara ca un animal și luând parte la toate necazurile sau bucuriile familiei.

Într-o zi, ca să mă amuz, am făcut cu Viky un plan: Viky a adus o căldare cu păcură caldă pe care o reîncălzea mereu. Urcat pe un scaun, cu un băț având la capăt legată o cârpă, și înmuind în căldare, am scris negru deasupra cabinei noastre, spre mândria servitoarei: „VILLA HÉLÈNE”.

M-am căznit mai mult decât aș fi crezut, dar la urmă literile păreau etern împlântate pe zid. Cât timp vor dura? N-am încercat oare această glumă neînsemnată numai să prelungesc importanța mea și după plecare? Căci orgoliu pueril – am impresia că marea miraculoasă, colinele, cabanele, cerul nu sunt decât creații ale imaginației mele, și mă tem că se va dărâma totul după plecarea mea.

Am urcat cu Viky pe Ciracman. Ioana n-a venit cu noi, căci o obosește cel mai mic drum anevoios. Și poate că-i era dor să rămâie măcar două ore singură sau poate că eu îmi închipuiam că îi era necesară această singurătate, căci mă atrăgea perspectiva din vârful Ciracmanului, sau posibilitatea de a face o plimbare numai cu Viky, fără nicio intenție de flirt, numai cu satisfacția unui bărbat însurat făcând o escapadă inofensivă (căci consideram legătura dintre mine și Ioana ca ceva oficial). Ioana n-a avut curajul să mă reție. Urcatul l-am făcut fiecare după temperamentul său, eu agitat, prea în urmă sau prea înainte, cu momente de osteneală și de ambiții care învingeau osteneala, cu ochii lucioși, fața uscată, mâinile crispate. Viky, cu mersul egal, identic, orice piatră neașteptată sau ridicătură i-ar fi ieșit în cale, pornită parcă să facă înconjurul lumii, pe un drum simplu care nici nu merita să fie băgat în seamă, rămânând mereu grațioasă, zâmbitoare, discutând cu același farmec și ușurință, doar cu câteva broboane de transpirație pe frunte și pe brațe. Ajunși sus, se desfășura înaintea noastră o magnifică panoramă asupra mării. Spațiul cam sțrâns în port din pricina golfului, se deschidea acum fără margini. Am căutat să întrețin o conversație „burgheză” cu Viky, ca să demonstrez că-i sunt prieten bun, că nu sunt omul ciudat pe care îl bănuiesc ceilalți, și poate din instinctul meu de a voi să scot la suprafață, în omul care pare cel mai superficial și mai preocupat da evenimentele neînsemnate ale zilei, câteva spaime. (Cât e de mare perversitatea?!).

— Și ți-e frică, Viky, de ce o să se întâmple cu tine mai târziu?

— Fără îndoială.

— Și te gândești des la asta?

— Foarte des.

— Ești așa de zâmbitoare toată ziua, că n-ai bănui că ai și frici. Iartă-mă că-ți vorbesc fără înconjur, dar vreau să fiu sincer.

Nu trebuie să iai omul după aparențe. Și apoi, aici îmi place să fac cât mai mult baie în mare, și orice tovarăș este bun. Dealtfel, sunt toți foarte drăguți cu mine. Altceva nu mă interesează.

— Într-adevăr, viitorul tău este neliniștitor. Nu văd de ce ești studentă în drept. Dreptul e destul de greu pentru băieți. Nu te sfătuiesc să-ți faci nicio iluzie, nu ești obișnuită să te lupți prin tribunale.

— Închipuiește-ți! Ioana voia neapărat să mă fac doctor veterinar, căci acolo s-ar putea pătrunde mai ușor!

Am râs amândoi. Ioana prindea deseori din aer câte o idee năstrușnică, fără nicio legătură cu realitatea, și apoi voia să o transmită altcuiva, cu orice preț, despotic. Vorbea atunci cu atâta flacără, aduna dintr-o dată cantități de argumente, o enerva orice replică, se chinuia, încât, din milă pentru frământarea ei, sau convins în clipa aceea prin convingerea ei, acceptai orice. (Și față de tine însuți nu voiai să admiți că nu ești în stare să-ți trăiești viața și în salturi mai forțate, fără prudența burgheză și logica măruntă a celor mediocri. În orice om se găsește o veleitate de a porni în lume și a descoperi un continent.) În cazul acesta planurile Ioanei luaseră o înfățișare amuzantă, căci era comic să-ți imaginezi pe grațioasa Viky, cu surâsul înflorit, cu hainele nostime de veritabilă pariziancă, cu silueta delicioasă, vindecând o vacă sau un cal. Noroc că Ioana nu-și susține planurile ei multă vreme, și, dealtfel, dacă ești, într-adevăr, înțelept și ți-e milă de sufletul ei, trebuie să o lași să vorbească și să o aprobi, căci dacă nu e vreo hotărâre de luat imediat, renunță curând singură la ea și uită chiar ce-a susținut cu atâta tărie sau râde cu ceilalți de ridicolul planurilor. Din toată discuția rămăsese să o ironizăm pe Viky (cu atât mai mult, cu cât, nu prea personală, Viky se sugestionase cu adevărat la un moment dat), și, cum la București a rămas multă vreme neterminată Facultatea veterinară, să-i cerem mereu relații.

— În definitiv, e tristă soarta tuturor fetelor care cred într-o dragoste cinstită, educate în felul acesta. Când te gândești că viitorul tău bărbat, adică acela care va fi mai important în viața ta, în toate obiceiurile tale, se găsește undeva… Acela care trebuie să te facă pe tine fericită! Iar tu nu știi încotro să te îndrepți, pe cine să alegi, și se poate să te înșeli chiar dacă ai fi sfătuită de oameni pricepuți. Căci cum poți cunoaște un om în amănunt când îi încredințezi o ființă scumpă sau cum poți să fii sigură de evoluția lui viitoare?

— Aș vrea să găsesc un bărbat pe care să-l iubesc și să mă iubească, să se îngrijească de mine și să mă învețe, să-i fiu soră, amantă și soție…

— Bravo, Viky! Și un șirag de copii atunci…

Tonul serios se transformase într-un zâmbet.

— Nu m-am gândit chiar așa de departe…

Așa gândește Viky, căci așa gândise mama, bunica și străbunica ei. Dar, desigur, dacă viitorul va fi puțin variat, nu se va întâmpla nicio nenorocire.

Într-o zi, într-o magazie, și-a făcut apariția o nouă familie, compusă din mai mulți tineri, care dimineața invadau plaja. Viky deveni curând prietenă cu ei. Dintre toți, am desprins două fete, și te întrebai ce caută împreună, atât era deosebirea de mare. Una gravă, întunecată la față, fără un surâs, cu un profil bărbătesc, cu haina lipsită de orice ornament, vorbind puțin, despărțindu-se tot timpul de ceilalți; nici nu știu unde își petrece timpul, căci n-am văzut-o decât de două ori, noaptea, singură, la capătul unui ponton. Dau relații despre ea mai mult după explicațiile lui Viky, subliniate de laudele Ioanei. Cealaltă are gura mărită de atâta râs, vorbele ei se aud în tot portul ca un clopoțel de cinematograf, și vorbește mereu cu gesturi insuportabile de copil răsfățat, dând impresia că e la dispoziția oricui. Câteodată râsul ei strident și vulgar străbate spațiul ca o împușcătură, e suficient să alunge toate emoțiile și să anihileze puterile mării și ale cerului. Are un nume de familie neobicinuit, inventat parcă anume pentru dânsa. O cheamă Țurai!

Am primit o vizită de la Balcic, vărul fetelor, Charles. Foarte ciudat acest Charles, și Ioana povestea despre el lucruri senzaționale. Un om de vreo treizeci de ani, în care vezi mai ales sprâncenele îmbinate, ochii lucioși și dinții mari, lați, despărțiți, apărând la cel mai ușor zâmbet. Fusese prin Rusia chiar după venirea bolșevicilor, hoinărise prin Germania, avusese o mulțime de aventuri, încercase o mulțime de meserii, între măturător de stradă și artist de varieteu. Ioana pretinde că Charles este de o sezualitate extraordinară și că toate istoriile ce le povestește, inepuizabil, s-au întâmplat cu adevărat. Femeile, când voia el, nu-i puteau rezista; știa să le decidă imediat și să le lase apoi fără mari complicații. Era întotdeauna periculos să rămâie singur în tovărășia unei fecioare, căci nu se putea conta pe el. Aceste lucruri puteau fi adevărate, dar puteau fi exagerate de Ioana, deoarece se potriveau perfect cu fantezia ei, ce știe să mărească până la grandios un fapt puțin însemnat. O altă certitudine a Ioanei, pe care insista deseori, fără să admită îndoială, făcea din Charles un tuberculos. Nu se vedea deloc asta, trupul lui părea voinic, nu tușea, nu se plângea de nimic. Dar îmi spuneam că Ioana trebuie să cunoască mai bine secretele familiei, și acesta nu putea fi decât un adevăr transmis direct de unde îl aflase. Sau poate că și acum brodase numai ca să explice acea senzualitate extremă. Bineînțeles, Ioana era de bună-credință în tot ce pretindea, căci n-a mințit niciodată și nici nu se pricepe să mintă. E amuzant de văzut această femeie atât de inteligentă ce puerilă e când încearcă vreo minciună. Complică, se supără, argumentul ei pare tot mai neverosimil și la urmă avem scandal. În orice caz, atâtea îmi povestise Ioana despre Charles, încât îl priveam cu curiozitatea cu care privești la iarmaroc un fenomen, vreun animal sălbatic, și stăteam cu toții în preajmă, îngrijați să nu se întâmple cine știe ce nenorocire, cu toate că Charles povestea nevinovat, afabil, amestecând grațios, în tot timpul discuției, cuvinte franțuzești, ceea ce îl făcea să samene mai mult a artificial june de salon de provincie. Charles a adus cu el atmosfera mondenă, falsă, a Balcicului, fie că Balcicul pe timpul acesta, cu lume multă, cu țipete, cu agitații, cu diverse distracții, e artificial, fie că Charles, cu temperamentul lui ușuratec, nu știa să desprindă decât ce e frivol de acolo și a împrumutat el însuși frivolitate unui loc grav. La Balcic, la club, se dansa, și veniseră câteva dudui care se pricepeau foarte bine să danseze; pe plajă se făceau tot felul de jocuri până noaptea târziu; „Vila reginei” era demnă de vizitat („Să am și eu o astfel de vilă, se serait une folie”), madame Ionescu îi pune coarne bărbatului său și el habar n-are… c’est à se tordre… a venit la Charles o fetiță de 15 ani și l-a rugat să-i ia fecioria… A avut câteva succese monstre… să vezi…

— Și Arabella?

Arabella era metresa lui de multă vreme și alcătuise cu dânsa aproape un menaj (dar cu despărțiri mari, semănând aproape definitive). Ioana povestea despre ea lucruri uimitoare și, cu toată viața ei de câine al nimănui și cu aparențe ușuratece, o socotea drept cea mai serioasă femeie din câte a cunoscut.

— Arabella e drăguță, ne mai certăm, ne mai împăcăm, poate o să ne despărțim până la urmă. E ciudată. I-am pierdut toți banii pe care îi primește lunar, într-o seară, la cărți, fără măcar să o întreb, și n-a spus nimic. În schimb, îmi face scandal pentru chestiuni complect neînsemnate. De pildă, îmi place să mă scol dimineața de tot, să mă instalez la fereastră pentru câteva ore și să mă uit la mare; ea turbează în pat, nu mai doarme și începe o discuție stupidă, care îmi alungă toată liniștea.

Ce concluzie va scoate Ioana mai târziu din vorbele acestea? Cu ce frenezie (reproș deghizat către mine) va face portretul femeii care acceptă orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, dar îi este intolerabil să fie părăsită – și în cazul acesta, din culcușul cald unde ea se simțise atât de bine, când, prin somn, simțea corpul lui întins în lungul corpului ei, căldura pielii alăturate – și nu putea să fie fericită când el se ducea, pentru oricât de scurt timp, oricât de aproape, și pentru orice motiv inofensiv! Dar pe mine în clipa aceea mă preocupa altceva, în legătură cu obsesiile mele. Făceam remarce asupra ciudățeniei omenești, căci Charles era capabil în același timp să povestească scene picante, să se amuze la nesfârșit, să aibă o mie de întâmplări galante, să presare suferințe fără niciun regret, și totodată să simtă nevoia imperioasă de a privi îndelung, singur, odată cu răsăritul soarelui, neliniștele mării.

Când i-am spus mai târziu uimirea mea Ioanei, ea s-a revoltat.

— Îmi vezi și tu tragedia! Mie mi-a sugerat imediat povestea lui viața noastră, și tu te-ai gândit la preocupările tale, fără nicio legătură cu mine. Și, cu o infinită tristețe: Nu mă iubești.

— Mă chinui îngrozitor din pricina ta tot timpul, asta nu e dragoste?

Dar Ioana arăta în clipa aceea așa de nenorocită, că n-am mai putut continua discuția gravă, în care nu voiam atât s-o conving pe dânsa, cât să mă clarific pe mine. Am utilizat consolări facile, jurăminte copilărești, glume și am izbutit, ca de obicei, să o calmez puțin, căci este în natura omenească instinctul de a te reface în orice chip, de a te consola de un motiv serios printr-un mijloc facil, de pildă, de a fi încântat că de mortul tău scump lumea vorbește de bine. Știam însă amândoi că discuția nu fusese decât suspendată pentru puțin și că, și unul și celălalt, împinși de fatalități interioare, vom reîncepe-o la prima ocazie, cu aceeași crispație și tot așa de zadarnic.

Uneori Charles se arăta uimitor, erou de legendă, parte abia ruptă din natură. Impresia a fost mare când într-o noapte feerică, cu lumina lunii împrăștiată pe toată marea, cum nu aveam barcă la țărm, s-a dezbrăcat și a înotat până la barca lăsată de Cadâr la 2 km în larg, a desprins-o, a adus-o la pontonul unde îl așteptam și, așa ud, cu toată răcoarea serii, cu toată boala care îl mâna, ne-a plimbat până la prima rază de soare. Apoi, după ce ne-a lăsat din nou pe ponton, a dus barca la locul ei, ancorând-o din nou, și s-a reîntors înotând. În noaptea aceea, gol, strălucitor, sub razele lunii, Charles a apărut superb.