La Vénus d'Ille

Coboram ultima colină a muntelui Canigou și, deși soarele apusese, deslușeam pe câmpie casele orășelului Ille, către care mă îndreptam.

— Știi, îi spusei catalanului care îmi servea drept călăuză din ajun, știi, nu-i așa, unde locuiește domnul de Peyrehorade?

— Ba bine că nu! exclamă el, îi cunosc casa tot așa cum mi-o cunosc pe a mea și dacă n-ar fi atât de întuneric, aș putea chiar să v-o arăt. E casa (cea mai frumoasă din Ille. E om bogat domnul de Peyrehorade și își însoară feciorul cu una și mai avuta ca el.

— Și când are loc căsătoria? Curând? îl întrebai eu.

— Zilele astea! s-ar putea să fi și tocmit lăutari pentru nuntă. Astă-seară, poate, mâine, poimâine, știu eu? Nunta va avea loc la Puygarrig, căci domnișorul se însoară cu domnișoara de Puygarrig. Ehei, o să fie tare frumos!

Mă recomanda domnului de Peyrehorade un prieten al meu, domnul de P. Îmi spusese că e un anticar foarte instruit și de-o amabilitate care nu se dezmințise niciodată. Îmi mai spusese că o să-i facă mare plăcere să-mi arate toate ruinele aflate la zece leghe împrejur. Mă gândeam, deci, că o să-mi fie de mare folos să vizitez împrejurimile din Ille, după câte știam bogate în monumente antice și medievale. Această căsătorie, de care abia acum auzeam, îmi dădea peste cap toate planurile.

„O să le stric cheful”, îmi spuneam eu. Dar eram așteptat; îl vestise domnul de P, trebuia să mă prezint neapărat.

— Pun prinsoare, domnule, îmi spuse călăuza, când sfârșisem de coborât și ajunsesem în câmpie, pun prinsoare pe-o țigară că știu pe de rost ce anume veți face la domnul de Peyrehorade.

— Ei, răspunsei eu întinzându-i o țigară, nici nu e prea greu de ghicit. La ora asta, după ce-ai coborât șase leghe în Canigou, problema numărul unu e să mănânci.

— Da, dar mâine? Iată, pun pariu că veniți la Ille ca să vedeți idolul. M-am gândit la asta când v-am văzut desenând sfinții din Serrabona.

— Idolul! Ce idol? întrebai eu plin de curiozitate.

— Cum, nu v-a povestit nimeni la Perpignan că domnul de Peyrehorade a găsit un idol îngropat în pământ?

— Pesemne o statuie de pământ ars sau argilă?

— Nu, de aramă. Ai putea să faci din el o groază de gologani de aramă. E tot atât de greu cât un clopot de biserică. L-am găsit îngropat în pământ la rădăcina unui măslin.

— Erai deci de față când a dat de el?

— Da, domnule. Acum două săptămâni, domnul de Peyrehorade ne-a poruncit, mie și lui Jean Coli, să scoatem din pământ un măslin bătrân care degerase iarna trecută, iarnă, după cum știți, neobișnuit de aspră. Jean Coli săpa cu râvnă, când deodată sapa se izbește de ceva. S-a auzit biuum, ca și cum ar fi lovit un clopot. „Ce-i asta?” îi spun eu. Săpăm mai departe, săpăm, și iată că deodată iese la iveală o mână neagră, parcă un mort și-ar fi scos mâna din groapă. M-au trecut sudorile de spaimă. Mă duc și-i spun boierului: „Stăpâne, zic, sunt sub măslin și rămășițe omenești! Ar trebui să chemăm preotul.” „Ce fel de rămășițe omenești? zice el. Ia hai să văd.” Când dădu cu ochii de mâna aceea neagră, strigă: „O antichitate! O antichitate!” Ai fi zis că găsise cine știe ce comoară. Pune mâna pe-o sapă și începe să sape din răsputeri, mai dihai decât noi doi.

— Și ce ați găsit?

— O femeie mare, neagră, goală-goluță, fie-mi cu iertăciune, domnule, cu totul și cu totul de aramă; domnul de Peyrehorade ne-a spus că-i un idol de pe vremea păgânilor din timpul lui Carol cel Mare!

— Trebuie să fie vreo Madonă de bronz din cine știe ce mănăstire nimicită.

— O Madonă! păi cum! Mi-aș fi dat seama cât ai clipi, dacă aș fi fost o Madonă. E un idol, pe cinstea mea: se vede după chip. Are niște ochi mari, albi, care te țintuiesc locului. Se uită la tine, de parcă ar vrea să-ți spună ceva, și fără vrere, cobori privirea în pământ.

— Zici ca are ochi albi? Sunt fără îndoială încrustați în bronz. O fi poate vreo statuie romană.

— Romană! Să știi că asta e. Domnul de Peyrehorade zice că este o romană. Îmi dau seama că sunteți tot atât de învățat ca și el.

— E întreagă? Nu-i lipsește nimic?

— Nu-i lipsește nimic. Nimic. E întreagă și mai arătoasă decât statuia de ipsos vopsită a lui Ludovic-Filip de la primărie. Cu toate astea, chipul idolului mi s-a părut plin de răutate. Te privește de parcă ar vrea să-ți facă un rău.

— Ce rău? Ți-a făcut vreun rău?

— Mie nu. Să vă spun cum a fost. Ne-am apucat patru oameni să ridicăm idolul în picioare, cu domnul de Peyrehorade, care și el trăgea de funie, deși n-are, bietul om, vlagă nici cât un pui de găină! Cu multă caznă am pus-o în picioare. Luasem o bucată de țiglă ca s-o proptesc, când buf! a căzut grămadă pe spate. Am strigat: „Păzea”. Dar până să strig eu, i-a și prins sub ea piciorul lui Jean Coli.

— I l-a strivit cumva?

— Ba i l-a rupt, cum ai rupe în două un arac! Vai de capul lui! M-au apucat furiile, ce să zic. Îmi venea să iau sapa și să fac bucăți idolul, dar domnul de Peyrehorade nu m-a lăsat. I-a dat niște bani lui Jean Coli, care de două săptămâni, de când cu întâmplarea asta nenorocită, nu s-a mai dat jos din pat, și doctorul zice că, după cât se pare, o să-și târască piciorul toată viața. Mare păcat, zău așa. Era cel mai bun alergător din împrejurimi, și cel mai bun aruncător de minge, dacă îl lăsăm deoparte pe domnișorul nostru. Ce amărât a fost domnul Alphonse de Peyrehorade nu vă mai spun, căci Coli era tovarășul lui de joc. Nu te mai săturai să-i vezi cum își aruncau mingea. Paf! paf! nu atingea niciodată pământul.

Vorbind așa, am intrat în Ille, și peste puțin timp mă aflam în fața domnului de Peyrehorade. Era un moșneag mărunțel, dar încă în putere și vioi, pudrat, cu nasul roșu, cu o înfățișare jovială și ironică. Înainte de a deschide scrisoarea domnului de P., m-a poftit să iau loc la masă, o masă copioasă, și m-a prezentat soției, și fiului său ca pe-un arheolog ilustru, care trebuia să scoată provincia Roussillon din uitarea în care o lăsase indiferența savanților.

În timp ce mâncam cu poftă, căci aerul tare, de munte, îmi deschisese pofta de mâncare, cercetam cu luare-aminte gazdele. Spusei un cuvânt domnului de Peyrehorade; trebuie să adaug că era neastâmpărul în persoană. Vorbea, mânca, se scula, alerga în bibliotecă, îmi aducea cărți, mi-arăta stampe, îmi turna să beau; nu sta locului nici măcar două minute. Soția lui, cam rotofeie, ca mai toate catalanele după vârsta de patruzeci de ani, mi se părea o provincială în toată legea, ocupată doar cu gospodăria și grijile casei. Deși ce era pe masă ar fi ajuns la cel puțin șase persoane, ea alergă la bucătărie, puse să se taie câțiva porumbei, porunci mălai copt, deschise nu știu câte borcane de dulceață. Într-o clipă, pe masă își făcură apariția o sumedenie de farfurii și sticle încât aș fi murit fără îndoială de indigestie dacă m-aș fi apucat să gust numai din tot ce mi se oferea. Totuși, la fiecare fel pe care-l refuzam, trebuia să găsesc noi scuze. Se temea că nu mă simt bine în Ille. În provincie nu prea ai de unde alege, și parizienii sunt atât de dificili!

În timp ce părinții săi umblau de colo-colo, domnul Alphonse de Peyrehorade nu se clinti din loc, rămânând nemișcat, aidoma unui Term. Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci și șase de ani, cu o figură frumoasă și regulată, dar lipsită de expresie. Statura și formele lui atletice justificau reputația de neobosit jucător de paume11 de care se bucura în împrejurimi. În seara aceea era îmbrăcat cu eleganță, exact după fotografiile ultimului număr din Jurnalul Modelor. Dar mi se părea că veșminltele îl stinghereau; sta țeapăn de parcă înghițise un băț, în vestonul său de catifea, și se întorcea cu tot trupul. Mâinile lui mari și arse de soare, cu unghiile tăiate scurt, contrastau în mod ciudat cu costumul. Mâini de muncitor ce ieșeau din mânecile unui dandi. De altfel, deși m-a examinat din cap până-n picioare foarte curios, în calitatea mea de parizian, nu-mi adresă cuvântul decât o singură dată toată seara, și asta spre a mă întreba de unde am cumpărat lanțul ceasului de buzunar.

— Ah! dragul meu oaspete, îmi spune domnul de Peyrehorade când cina era pe sfârșite, acum ești în casa mea și voi pune stăpânire pe dumneata. Nu te slăbesc deoât după ce-am să-ți arăt tot ce cred eu demn de văzut în munții noștri. Trebuie să înveți să cunoști Rousillonul acesta al nostru și să-i faci dreptate. Nici nu știi câte minunății se ascund aici. Monumente feniciene, celtice, romane, arabe, bizantine, am să-ți arăt totul, de-a fir-a-păr. Am să te duc pretutindeni, n-o să te cruț de loc, am să-ți arăt până și ultima cărămidă.

Un acces de tuse îl sili să-și întrerupă vorba. Am profitat de ocazie ca să-i spun că aș fi dezolat să-l deranjez într-un moment atât de important pentru familia sa. I-am spus că mi-ar fi de ajuns sfaturile lui prețioase în legătură cu excursiile pe oare urmează să le fac, și că nu e neapărat necesar să se obosească pentru a mă însoți.

— Ah! vorbești de căsătoria fiuluii meu, exclamă el, întrerupându-mă. O nimica toată. Va avea loc poimâine. O să te rog să iei parte la nunta care se va desfășura de altfel în familie, căci mireasa e în doliu după o mătușă pe care o moștenește. N-o să fie nici petrecere, nici dans. Păcat ai fi avut prilejul să le vezi dansând pe catalanele noastre. Sunt frumoase foc și poate ți-ar fi venit pofta să-l imiți pe Alphonse. Vorba zicalei: O căsătorie aduce după sine alta. După nuntă, adică sâmbătă, sunt liber, și-o să începem să batem coclaurile. O nuntă, în provincie, nu e decât o plictiseală în plus, mai ales pentru un parizian sătul de petreceri și încă o nuntă fără dans! Îți cer iertare! Totuși, vei vedea o mireasă, o mireasă, o să vorbim noi pe urmă… Dar dumneaita ești un om serios, nu mai ai ochi pentru femei. Am să-ți arăt altceva mai interesant. Da, am să-ți arăt altceva! Îți rezerv o surpriză grozavă pentru mâine.

— Doamne! îi spusei, e greu să ai o comoară în casă fără ca oamenii să nu afle. Cred că ghicesc surpriza pe oare mi-o pregătești. Dar dacă e vorba de statuia dumitale, descrierea pe care mi-a făcut-o călăuza mea n-a avut darul decât să-mi ațâțe curiozitatea și să-mi trezească dorința de-a o admira.

— Ah! ți-a vorbit de idol, căci astfel au poreclit-o pe frumoasa mea Venus Tur dar nu vreau să mai rostesc un cuvânt. Mâine, la lumina zilei, o vei vedea cum trebuie, și o să-mi spui dacă am sau nu dreptate s-o consider o capodoperă. Zău! Ai picat tocmai la timp. Sunt inscripții pe care eu, biet ignorant, le explic în felul meu dar altfel le dezleagă un savant din Paris! O să râzi, poate, de interpretarea mea căci am făcut o dare de seamă eu, acesta care îți vorbesc, bătrân anticar de provincie, m-am lansat. Vreau să ia foc presa. Dacă vrei s-o citești și să faci unele îndreptări, aș putea spera. De pildă, sunt tare curios să știu cum vei traduce inscripția de pe soclu: CAVE… Dar mi vreau încă să-ți cer nimic! Pe mâine, pe mâine. Nici un cuvânt mai mult despre Venus.