Lumina ce se stinge

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin

Prolog

O stea solitară, rătăcind fără țintă, o paria a creației; asta era planeta.

De secole fără număr tot căzuse, și căzuse, stingheră, fără vreo destinație anume, și căzuse, și iar căzuse printre spațiile reci și pustii dintre sori. Generații de stele se succedaseră pe cerurile ei neroditoare. Nu aparținea niciuneia. Era o lume în sine și de sine stătătoare, unică. Într-un anumit sens, nici măcar nu făcea parte din galaxie; traiectoria ei descendentă străpungea câmpia galactică aidoma unui cui bătut prin tăblia din lemn a unei mese rotunde. Aparținea neființei.

Iar neființaavea să devină realitate cât de curând.

În zorii istoriei omenești, planeta aceasta solitară a trecut printr-o perdea de pulbere interstelară care acoperea o zonă extrem de mică de lângă hotarul uriașelor lentile gravitaționale ale galaxiei. Dincolo nu erau decât câteva stele – cam vreo treizeci, foarte puține. Și dincolo de ele nu mai era nimic decât vidul, o noapte mai adâncă și mai lungă decât oricare dintre cele cunoscute vreodată de planeta aceasta pribeagă.

După ce s-a rostogolit prin acea regiune umbrită a hotarelor, a întâlnit poporul cel smintit.

Cei care au descoperit-o primii au fost Imperialii Pământului, exact la apogeul expansiunii lor demente și fără noimă, atunci când Imperiul Federal al Bătrânului Pământ încă mai încerca să cârmuiască toate enclavele de omenire de peste abisuri colosale, imposibil de trecut. O navă de război, pe nume Mao Tze Dong,ce fusese mutilată în timpul unei incursiuni împotriva Hranganienilor, iar întregul echipaj murise la posturi, a devenit primul vehicul de pe tărâmul oamenilor care a trecut dincolo de Vălul Diavolului. Maoera doar o epavă care plutea în derivă, complet lipsită de oxigen și pe ale cărei coridoare cadavrele se legănau într-un dans grotesc, lovindu-se de tavane cam o dată la un secol. Însă computerele navei fantomă încă mai funcționau, repetându-și cu încăpățânare ritualurile, suficient cât să observe solitara planetă fără nume și să îi noteze poziția pe hărți chiar înainte de a se opri definitiv, la doar câteva minute-lumină depărtare de ea. La vreo șapte secole după această întâmplare, o navă comercială din Tober a dat peste Mao Tze Dongși peste însemnarea de pe hartă.

Dar pe atunci știrea aceasta era deja veche; planeta mai fusese descoperită o dată.

Celia Marcyan a fost cea care a descoperit-o a doua oară. Nava acesteia, Vânătorul de Fantasme,a înconjurat planeta cea întunecată pe tot parcursul unei zile standard, în perioada generației de interimat ce a urmat Colapsului. Doar că solitara planetă nu a interesat-o pe Celia, căci nu-i putea oferi decât pietre și ghețuri și noapte fără sfârșit, astfel încât, nu după multă vreme, și-a văzut mai departe de drum. Însă menirea ei era să dea nume planetelor și, astfel, înainte de a pleca de acolo, a botezat-o. A numit-o Worlorn, dar nu a explicat niciodată nici de ce a ales acest nume, nici ce înseamnă el. Și Worlorn a rămas. Iar Celia și-a văzut de drum, pornind spre alte lumi și alte istorii.

Următorul vizitator a fost Kleronomas, în anul 46-ai. Nava lui de prospecțiuni a survolat-o în trecere și a însemnat pe hărți regiunea pustie. Planeta și-a dezvăluit tainele în fața senzorilor; și astfel Kleronomas a constatat că era mai mare și mai bogată decât majoritatea celorlalte, cu atmosferă și oceane înghețate, așteptând eliberarea.

Există voci care spun că Tomo și Walberg au fost primii care au aterizat pe Worlorn, în anul 97-ai, în timpul expediției lor nebune de traversare a galaxiei. Să fie adevărat? Probabil că nu. Fiecare planetă aparținând tărâmului oamenilor deține câte o legendă despre Tomo și Walberg. Însă nava lor, Curva Visătoare, nu s-a mai întors niciodată, așa că cine poate ști unde anume a aterizat?

Următoarele observații s-au rezumat mai mult la fapte și mai puțin la legende. Fără stele, fără valoare și doar marginal interesantă, Worlorn a ajuns o însemnare obișnuită pe hărțile stelare ale Lizierei, acea dispersie de lumi risipite între fumul întunecat al gazelor din Vălul Diavolului și Imensa Mare Neagră.

Apoi, în anul 446-ai, un astronom de pe Wolfheim și-a dedicat viața studierii planetei Worlorn și a adunat toate coordonatele referitoare la ea. Atunci s-au schimbat lucrurile. Astronomul wolfmanian se numea Ingo Haapala și, într-o bună zi, a ieșit din camera lui de lucru teribil de surescitat, așa cum este caracteristic wolfmanienilor. Căci pe Worlorn urma să vină ziua – o zi lungă și strălucitoare.

Constelația numită Roata de Foc strălucea pe toate cerurile din Exterior; miracolul ei era cunoscut până la mari depărtări, chiar și pe Bătrânul Pământ. Centrul formațiunii îl constituia o stea imensă, Axul, Ochiul Iadului, Satan cel Gras – avea zeci de nume. La distanță egală pe orbita ei, aranjate ordonat, precum șase bile de foc galben ce se rotesc în jurul unui unic jgheab, erau celelalte: Sorii Troieni, Copiii Satanei, Coroana Iadului. Numele nu contau. Ceea ce conta era Roata însăși, cele șase stele galbene de dimensiuni medii care-și omagiau stăpânul roșu, colosal de mare, devenind brusc cel mai neverosimil și stabil sistem pluristelar descoperit până în acel moment. Roata a fost o minune care a durat doar șapte zile, un alt mister pentru o umanitate istovită deja de mult prea multe mistere străvechi. În lumile mai civilizate, oamenii de știință au emis teorii încercând să-i explice apariția; dincolo de Vălul Diavolului s-a format un cult în jurul ei, iar bărbații și femeile vorbeau despre o rasă dispărută de ingineri stelari care mutaseră sorii din loc pentru a-și ridica un monument. Atât speculațiile de natură științifică, cât și superstițiile s-au dezvoltat cu intensitate timp de câteva decenii, iar apoi au intrat în declin; foarte curând după aceea întreaga chestiune a fost dată uitării.

Wolfmanianul Haapala a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată, pe o hiperbolă largă și lentă, însă fără să intre în sistem, dar apropiindu-se foarte mult de acesta. Cincizeci de ani standard de lumină a soarelui; apoi din nou în bezna din Lizieră, dincolo de Ultimele Stele, în Imensa Mare Neagră de vid intergalactic.

Acestea au fost secole pline de neliniști, când Înaltul Kavalaan și alte lumi din Exterior se obișnuiau cu gustul primului lor sentiment de mândrie, tot mai nerăbdătoare să-și găsească locul în istoriile spulberate ale umanității. Și toată lumea știe ce a urmat. Roata de Foc fusese mereu fala lumilor din Exterior, dar până acum, fusese o fală lipsită de planete.

Pe când planeta Worlorn se apropia de lumină, a fost sfâșiată de un secol de furtuni: ani lungi de ghețuri care se topeau și de activitate vulcanică și de cutremure. Puțin câte puțin, atmosfera ei înghețată a căpătat viață, iar vânturi hidoase au urlat ca niște sugari monstruoși. Iată cu ce s-au confruntat și s-au luptat lumile din Exterior.

Terra-modelatorii au sosit de pe Tober-din-Văl, gardienii vremii din Zorii-Întunecați, dar au mai venit și alte echipe din Wolfheim și din Kimdiss și din ai-Emerel și din Lumea Oceanului de Vin Negru. Cei din Înaltul Kavalaan au dirijat lucrările, căci ei revendicaseră planeta solitară. Strădaniile tuturor au durat mai mult de un secol, iar cei ce și-au pierdut viața au intrat în legendele învățate de copiii din Lizieră. Dar, în cele din urmă, Worlorn a fost îmblânzită. Apoi s-au ridicat orașele, și păduri stranii s-au dezvoltat sub lumina Roții, și animalele au fost lăsate libere pentru a da viață planetei.

În anul 589-ai s-a înființat Festivalul Lizierei, chiar în perioada când Satana cel Gras ocupa un sfert din cer, înconjurat de copiii lui strălucitori. În prima zi, toberienii și-au scos scuturile stratosferice, iar lumina soarelui a căzut și s-a învolburat pe ele în imagini caleidoscopice. Au urmat alte zile, apoi au sosit navele. Din toate lumile din Exterior, și din lumile de dincolo, din Tara și din Daronne, de pe cealaltă parte a Vălului, din Avalon și din Lumea lui Jamison, de la distanțe uriașe, din Newholme și Bătrânul Poseidon, și chiar de pe Bătrânul Pământ.

Vreme de cinci ani standard, Worlon s-a deplasat spre periheliu, apropiindu-se de sursa de lumină; alți cinci, s-a îndepărtat de ea. În anul 599-ai Festivalul a luat sfârșit.

Worlorn a intrat în zona crepusculară și a început să se prăvălească spre noapte.

Capitolul 1

Dincolo de fereastră, apa se lovea de stâlpii aleii pavate cu lemn din lungul canalului. Dirk t’Larien își ridică privirea și văzu un șlep scund și negru plutind în lumina lunii. Doar un singur om stătea la pupa, sprijinindu-se de un stâlp subțirel. Toate acestea erau conturate extrem de clar, căci luna planetei Braque se afla în mijlocul cerului, mare cât un pumn, și extrem de strălucitoare.

În spatele ei nu se afla nimic altceva decât tăcerea și un întuneric fumegând, o cortină nemișcată ce ascundea stelele mai îndepărtate. Nimic altceva decât un nor de pulbere și gaz, își spuse. Vălul Diavolului.

Începutul veni la multă vreme după final: o bijuterie-șoptitoare.

Împachetată în foiță din argint și catifea neagră, exact la fel cum i-o dăruise cu mulți ani în urmă. Și în acea noapte o despachetă, așa cum stătea, pe scaun, lângă fereastra dormitorului său ce dădea spre canalul larg și înspumat, unde negustorii își împingeau la nesfârșit în sus și în jos șlepurile încărcate cu fructe. Nestemata era așa cum și-o amintea Dirk: în formă de lacrimă, roșu aprins cu nervuri negre, subțiri. Își aduse aminte de ziua în care giuvaiergiul cu puteri telepatice le-o tăiase pe planeta Avalon.

Trecu vreme îndelungată până o atinse.

Netedă și extrem de rece sub vârful degetului său, îi șoptea adânc în suflet aduceri aminte și făgăduințe pe care încă nu le dăduse uitării.

Venise pe planeta Braque fără vreun motiv anume și nu-și putea imagina cum de îl găsiseră. Dar l-au găsit, asta era sigur, și Dirk t’Larien și-a recăpătat giuvaierul.

– Gwen, șopti el, doar ca să rostească din nou numele acesta și să-i simtă mult familiara-i căldură pe limbă.

Jenny a lui, Guinevere a lui, stăpână a viselor abandonate.

Își spuse că trecuseră deja șapte ani standard, iar degetul lui mângâie mai departe piatra rece, mult prea rece. Dar parcă fuseseră șapte vieți. Și totul se terminase. Ce ar mai putea ea să dorească de la el acum? Bărbatul care o iubise, celălaltDirk t’Larien, cel care făcea promisiuni, cel care dăruia giuvaiere, murise de mult timp.

Dirk ridică mâna ca să-și dea la o parte din ochi o șuviță de păr șaten brăzdată cu fire cărunte. Și, fără veste, fără să-și dorească una ca asta, își aminti cum Gwen obișnuia să-i dea părul la o parte atunci când voia să-l sărute.

Și atunci se simți foarte ostenit și foarte derutat. Cinismul lui cultivat cu atât de multă migală începuse să dea semne de slăbiciune, și parcă o greutate i se lăsă pe umeri, greutatea persoanei care fusese odinioară, dar care dispăruse acum. Și chiar că se schimbase extrem de mult în toți acești ani. Lui îi plăcea să spună că devenise mai înțelept. Însă acum toată această înțelepciune se acrise pe nesimțite. Gândurile îi rătăciră prin trecut, zăbovind asupra tuturor promisiunilor încălcate, asupra visurilor amânate și pierdute apoi, asupra idealurilor la care renunțase, asupra viitorului lui strălucit pe care îl cedase în schimbul plictisului și zădărniciei.

De ce l-a obligat să-și aducă aminte? Trecuse mult prea mult timp, prea multe i se întâmplaseră – probabil prea multe se întâmplaseră amândurora. În plus, niciodată nu se gândise că ea avea să folosească în vreun fel bijuteria. Nu fusese decât un gest stupid, un gest de adolescent care pozează în tânăr romantic incurabil. Niciun adult cu judecată nu l-ar obliga să respecte un asemenea angajament absurd. Bineînțeles că nu se putea duce. Încă nu vizitase planeta Braque, avea propria-i viață de care să se ocupe, avea lucruri importante de făcut. După tot acest timp, sigur că Gwen nu se putea aștepta că o să sară într-o navă și că va porni spre lumile din Exterior.

Iritat, luă piatra prețioasă în mână și închise pumnul peste ea. Se hotărî să o arunce pe fereastră în apele întunecate ale canalului și, astfel, să scape de toate semnificațiile ei. Dar piatra din pumnul lui se transformă într-un infern de gheață, iar amintirile, în pumnale ascuțite.

… pentru că ea are nevoie de tine, îi șopti giuvaierul. Pentru că ai promis.

Pumnul îi rămase încleștat. Îi amorțise.

Celălalt Dirk, cel tânăr, acel Dirk care-i aparținuse lui Gwen, acelapromisese. Dar și ea a promis, își aminti el. Cu multă vreme în urmă, pe planeta Avalon. Giuvaiergiul cel bătrân, un emereli scofâlcit înzestrat cu un Har minuscul și păr auriu, făurise două bijuterii. Îl descifrase pe Dirk t’Larien, simțise toată dragostea pe care Dirk o avea pentru Jenny a lui și încercase să o transpună în bijuterie cât de mult îi îngăduiseră bietele sale puteri paranormale. După aceea, executase același ritual și pentru Gwen. Apoi făcuseră schimb de giuvaiere.

Fusese ideea lui. Poate nu va fi mereu la fel^[1], îi spusese, citând un poem din vechime. Așa că și-au făgăduit, amândoi și-au făgăduit unul celuilalt: „Trimite-mi suvenirul acesta și voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni și nu voi pune nicio întrebare.”

Însă promisiunea a fost încălcată. La șase luni după ce îl părăsise, Dirk i-a trimis giuvaierul. Și ea nu a venit. Așa că nici vorbă să se fi așteptat acum ca ea să-i pretindă luisă se țină de cuvânt. Dar iată că o făcuse.

Și chiar se aștepta să-i răspundă la chemare?

Cu amar în suflet recunoscu că bărbatul de atunci, bărbatul acelas-ar fi dus la ea, indiferent ce s-ar fi petrecut între ei, indiferent cât de mult ar urî-o – sau ar iubi-o. Însă nătărăul acela era mort și îngropat de mult. Timpul și Gwen îl uciseseră.

Dar tot ascultă la șoaptele giuvaierului și vechile sentimente reveniră la viață, alături de dezgustul cel nou. Când își ridică, în cele din urmă, privirea, își spuse: Poate că totuși nu este prea târziu.

Există mai multe mijloace de deplasare de la o stea la alta, unele mai rapide decât viteza luminii, altele nu, dar toate sunt prea lente.Durează mai mult de o viață ca să ajungi de la un capăt al tărâmului oamenilor la celălalt, iar acest tărâm – enclavele de omenire risipite ici și colo dimpreună cu spațiul imens dintre ele – reprezintă cea mai mică parte din galaxie. Dar planeta Braque era aproape de Văl și de lumile din Exterior de dincolo de el și încă se mai făcea ceva comerț între acestea, astfel că Dirk reuși să găsească o navă.

Se numea Fiorul Dușmanilor Uitațiși făcea cursa de la Braque la Tara și apoi prin Văl la Wolfheim, la Kimdiss și apoi la Worlorn. Călătoria aceasta, chiar la viteză mai mare decât viteza luminii dura mai mult de trei luni standard. Dirk știa că, după escala pe Worlorn, Fiorulva merge mai departe, la Înaltul Kavalaan, și la ai-Emerel, și la Ultimele Stele, de unde va face cale întoarsă pe aceeași rută extrem de lungă și plictisitoare.

Aerodromul spațial fusese construit pentru un trafic de douăzeci de nave pe zi; acum era chiar bine dacă mai găzduia fie și una pe lună. Cea mai mare parte a lui era închisă, învăluită în întuneric, abandonată. Fiorul ateriză în mijlocul unei zone încă funcționale, uriașă printre cele câteva navete particulare din apropiere și cargoul toberian parțial demontat.

O zonă a uriașului terminal, automatizată, însă neînsuflețită, era încă intens luminată, dar Dirk o traversă iute și ieși în noaptea de afară, în pustia noapte extraterestră care plângea de dorul stelelor. Și acolo îl așteptau ei, chiar lângă poarta principală, mai mult sau mai puțin cum își imaginase că va fi. Căpitanul navei cu care sosise acționase laserele de îndată ce intraseră în spațiul normal.

Gwen Delvano venise să-l întâmpine, așa cum îi ceruse. Însă nu venise singură. Iar când el ieși din terminal, Gwen era cufundată într-o discuție șoptită, prudentă, cu bărbatul pe care îl adusese cu ea.

Dirk se opri chiar lângă poartă, se forță să schițeze un surâs și puse jos sacul lejer de voiaj.

– Hei, șopti el, am auzit că aici are loc un Festival.

Ea s-a întors la auzul glasului lui și acum râdea, cu râsul acela pe care el și-l amintea atât de bine.

– Nu, îi răspunse. Ai întârziat zece ani.

Dirk se încruntă și clătină din cap.

– La naiba, exclamă el.

Apoi surâse din nou, iar ea se apropie și se strânseră în brațe. Celălalt bărbat, străinul, îi urmărea fără pic de jenă.

Îmbrățișarea a fost foarte scurtă. Nici nu apucase bine Dirk să o ia în brațe, că Gwen se și desprinse și se retrase câțiva pași. Dar nu s-a îndepărtat prea mult și amândoi începură să caute trecerea anilor pe chipul celuilalt.

Îmbătrânise un pic, dar era aproape neschimbată. Și își spuse că transformările pe care le observa acum nu erau decât erori ale amintirilor lui. Ochii ei mari și verzi nu mai erau chiar atât de mari și chiar atât de verzi cum și-i amintea, și parcă era și mai înaltă și poate puțin mai împlinită. Dar se afla chiar în fața lui și surâsul ei era același, și părul ei era același; frumos și negru, bogat, trecându-i de umeri, scânteietor, mai negru decât oricare dintre nopțile extraterestre. Purta o helancă albă și o pereche de pantaloni din stofă groasă, cameleonică, acum de culoarea miezului de noapte, strânși cu o curea, iar pe cap avea o bentiță groasă. Exact la fel cum obișnuia să se îmbrace pe Avalon. Dar acum avea și o brățară, iar acesta era un lucru nou. Sau, mai degrabă, antebrațieră, nu o simplă brățară. Masivă, din argint și jad, îi acoperea jumătate din antebrațul stâng. Își suflecase mâneca puloverului pentru a o putea purta.

– Ai slăbit, Dirk, îi spuse.

Ridică din umeri și își îndesă mâinile în buzunarele hainei.

– Da, răspunse.

În realitate, era aproape numai piele și os, și un pic gârbovit. Anii își lăsaseră amprenta asupra lui și în alte privințe; acum, avea mai multe fire albe decât șatene, pe când, odinioară, fusese invers; și își purta părul lung, aproape tot atât de lung ca al lui Gwen, deși al lui era încâlcit și buclat.

– A trecut mult timp, spuse Gwen.

– Șapte ani standard, încuviință el. Nu mi-am închipuit că…

Atunci celălalt bărbat, străinul care păstrase o atitudine de expectativă, tuși ușor, ca și cum ar fi vrut să le atragă atenția că nu erau singuri. Dirk își ridică privirea, iar Gwen se întoarse. Bărbatul înaintă spre ei și se înclină politicos. Scund și dolofan și foarte blond – atât de blond, încât părul lui părea aproape alb – era îmbrăcat într-un costum mătăsos, viu colorat, în tonuri de galben și verde, iar pe cap avea o căciulă neagră, tricotată, care rămăsese la locul ei în ciuda plecăciunii.

– Arkin Ruark, i se prezentă el lui Dirk.

– Dirk t’Larien.

– Arkin lucrează cu mine la proiect, interveni Gwen.

– La proiect?

Femeia clipi nedumerită.

– Adică nu știi de ce sunt aici?

Nu știa. Bijuteria-șoptitoare îi fusese expediată de pe Worlorn, așa că nu știuse decât unde să o găsească.

– Ești ecologistă, spuse el. Pe Avalon…

– Da. Am lucrat la Institut. Acum mulți ani. Mi-am terminat treaba acolo, mi-am luat scrisorile de recomandare și de atunci am lucrat pe Înaltul Kavalaan. Până când am fost trimisă aici.

– Gwen lucrează pentru Casta Ironjade, explică Ruark, cu un zâmbet forțat. Iar eu reprezint Academia din orașul Impril. De pe Kimdiss. Înțelegi?

Dirk dădu din cap. Deci Ruark era un locuitor al lumilor din Exterior, angajat la una din universitățile lor.

– Iar Impril și Ironjade se ocupă de același lucru, înțelegi? Cercetează interacțiunile de natură ecologică de pe Worlorn. Asta nu s-a putut face în timpul Festivalului, pentru că lumile din Exterior nu se prea pricep la ecologie. Niciuna dintre ele. Ecologia este o știință de mult ai-uitată, cum ar spune emerelii. Dar acesta este proiectul nostru. Gwen și cu mine ne cunoaștem de ceva timp, așa că este perfect normal să lucrăm împreună și să aflăm tot ce se poate afla.

– Corect, zise Dirk.

Nu era prea curios să afle detalii despre proiect chiar în momentul acela. Nu voia decât să stea de vorbă cu Gwen. Se întoarse spre ea.

– Va trebui să-mi povestești mai târziu. Atunci când vom sta de vorbă pe îndelete. Bănuiesc că vrei să stăm de vorbă.

Îl privi ciudat.

– Da, sigur că da. Avem o mulțime de lucruri despre care trebuie să discutăm.

El își ridică bagajul.

– Încotro? întrebă. Mi-ar prinde bine o baie și ceva de mâncare.

Gwen schimbă o privire cu Ruark.

– Exact despre asta vorbeam cu Arkin. Te poate găzdui el. Locuim în aceeași clădire. La câteva etaje distanță.

Ruark o aprobă însuflețit.

– Cu plăcere, cu plăcere. Mă bucur să fac servicii prietenilor, și amândoi suntem prieteni cu Gwen, nu-i așa?

– Îhî, mârâi Dirk. Nu știu de ce mi-am imaginat că voi sta la tine, Gwen.

Dar ea îi ocoli privirea. Se uită la Ruark, se uită în jos, se uită la cerul negru al nopții, și abia apoi la el.

– Poate vei sta, spuse fără să mai zâmbească și pe un ton prudent. Însă nu chiar de astăzi. Nu cred că ar fi bine. Nu acum. Dar sigur că mergem acasă. Suntem cu mașina.

– Pe aici, interveni Ruark, înainte ca Dirk să dea replica.

Ceva nu era deloc în regulă. Repetase în gând de sute de ori scena întâlnirii, în timpul lunilor lungi de călătorie la bordul Fiorului.Uneori și-o închipuise duioasă și tandră, alteori avusese în fața ochilor o confruntare mânioasă, cel mai adesea fusese scăldată în lacrimi – dar niciodată nu fusese așa, stângace și apăsătoare și rece și de față cu un străin. Începu să se întrebe cine anume era acest Arkin Ruark și, mai ales, dacă relația lui cu Gwen era ceea ce pretindeau ei că este. Dar nu era mai puțin adevărat că nici nu-i împărtășiseră mare lucru. Fără să știe ce să spună sau ce să creadă, ridică resemnat din umeri și îi urmă spre locul unde își parcaseră aerovehiculul.

Au ajuns repede. Iar mașina îl luă pe Dirk prin surprindere. Prin peregrinările sale văzuse o mulțime de aerovehicule, dar niciunul nu semăna cu acesta; mare, de un gri ca oțelul, cu aripi curbate și proeminente, părea viu. Părea o pisică de mare uriașă croită din metal. Între aripi era o cabină micuță cu patru locuri, iar sub ele se zăreau niște arme amenințătoare.

O privi pe Gwen și i le arătă:

– Lasere?

Ea dădu din cap cu un zâmbet stingherit.

– Ce naiba conduci? explodă Dirk. Seamănă cu o mașinărie de război. O să ne atace harangienii? N-am mai văzut așa ceva de pe Avalon, de când am făcut împreună turul muzeelor Institutului.

Gwen izbucni în râs, îi luă geanta de voiaj și o aruncă pe scaunele din spate.

– Urcă, îi spuse. Este un aerovehicul foarte bun, de fabricație kavalară. De curând au început să facă mărcile proprii. Ideea este că trebuie să semene cu un animal, cu o banshee^[2]. Cu un prădător înaripat. Este fiara simbol a Adunării Ironjade. Extrem de importantă în folclorul lor, un soi de totem.

Se urcă în cabină și se așeză la manșă, iar Ruark o urmă executând un salt cam neîndemânatic peste aripa blindată și se așeză în spate. Dirk rămase pe loc.

– Dar are lasere! insistă el.

Gwen oftă.

– Nu sunt încărcate. Nu s-a tras niciodată cu ele. Toate mașinile construite pe Înaltul Kavalaan au arme de vreun fel sau altul. Și nu mă refer doar la casta Ironjade. Toate castele au mașinile dotate cu arme: și Redsteel, și Braith, și Shanagate Holding.

Dirk ocoli vehiculul și se urcă lângă Gwen, însă pe chip i se citea nedumerirea.

– Cine?

– Sunt cele patru caste din coaliția kavalară. Gândește-te la ele ca la niște națiuni mai mici sau familii mai mari. Sunt câte puțin din amândouă.

– Dar laserele?

– Înaltul Kavalaan este o planetă violentă, îi răspunse Gwen.

Ruark scoase un hohot de râs ca un fornăit.

– Ah, Gwen, zise el. Nu ai deloc dreptate, deloc!

– Nu am dreptate? se răsti ea.

– Deloc, da, absolut deloc, tocmai pentru că ești atât de aproape de adevăr și îl rostești doar pe jumătate. Asta e cea mai rea minciună dintre toate.

Dirk se întoarse să-l privească pe kimdissianul dolofan și blond așezat în spate.

– Ce vrei să spui?

– Înaltul Kavalaan a fosto planetă violentă, așa este. Însă acum adevărul este că violența zace în oamenii ei, în kavalari. Sunt niște oameni neprietenoși, adesea cu atitudine xenofobă, mai tot timpul rasiști. Cu toate războaiele lor, cu code duelloal lor, da, din acest motiv mașinile kavalare au arme. Ca să se lupte cu ele și în aer. Te avertizez, t’Larien…

– Arkin!șuieră Gwen printre dinți, iar Dirk tresări auzindu-i răutatea tăioasă din ton.

Femeia acționă cu mișcări repezite rețeaua gravitațională, împinse manșa, iar nava se zgâlțâi și se ridică iute de pe sol cu un scheunat de protest. Portul stelar rămase jos, în urma lor, strălucind de lumini acolo unde aterizase Fiorul Dușmanilor Uitați,învăluit în umbre în rest. De jur împrejurul lui bezna se întindea până la orizontul invizibil unde solul negru se îngemăna cu cerul încă și mai negru. Doar un praf subțire de stele lumina noaptea. Acolo era Liziera, cu spațiul intergalactic de deasupra și cortina întunecată care era Vălul Diavolului dedesubt. Iar lumea i se păru lui Dirk mai pustie și mai stingheră decât și-ar fi închipuit vreodată.

Ruark se potolise; acum doar bombănea ca pentru sine și, preț de o clipă nesfârșit de lungă, o tăcere încordată inundă mașina.

– Arkin e de pe planeta Kimdiss, spuse Gwen în cele din urmă și scoase un hohot prefăcut de râs.

Însă Dirk și-o amintea mult prea bine ca să se lase păcălit. Fosta lui iubită nu se calmase câtuși de puțin de adineauri, de când îl repezise pe Ruark.

– Nu pricep, spuse Dirk, simțindu-se jenat, căci ceilalți doi îi dădeau senzația că ar trebui să înțeleagă.

– Nu vii din lumile din Exterior, îi explică Ruark. Nu contează de pe ce planetă ești, că-i Avalon, că-i Baldur, nu contează. Voi, cei dinlăuntrul Vălului, nu-i cunoașteți pe kavalari.

– Sau pe kimdissieni, zise Gwen ceva mai potolită.

Ruark gemu.

– Asta a fost o remarcă sarcastică, îi mărturisi el lui Dirk. Kimdissieni și kavalari, așa este, nu ne putem suferi, pricepi? Iar Gwen îți zice despre mine că aș avea idei preconcepute și nu trebuie să pui bază pe ce spun.

– Așa este, Arkin, spuse ea. Dirk, el nu știe nimic despre Înaltul Kavalaan, nu-i înțelege nici cultura, nici oamenii. Ca toți kimdissienii, nu-ți va spune decât lucrurile cele mai rele, dar totul este mult mai complicat decât lasă el să se vadă. Să ții minte asta când ticălosul ăsta volubil va începe să te bată la cap. Și nici n-ar trebui să-ți fie prea greu să faci asta. Pe vremuri îmi spuneai mereu că orice problemă are treizeci de fațete.

Dirk izbucni în râs.

– Perfect adevărat, spuse. Cu toate că, în anii din urmă, am început să cred că treizeci sunt cam puține. Însă tot nu înțeleg despre ce anume este vorba. Mașina asta, de exemplu – e o mașină de serviciu? De acolo o ai? Sau trebuie să conduci așa ceva prin spațiu doar pentru că lucrezi pentru Casta Ironjade?

– Ha! exclamă Ruark. Nu poți lucrapentru Casta Ironjade, Dirk. Nu, nici vorbă, ori faci parte dintre ei, ori ba. Nu există nicio altă variantă. Nu faci parte din Ironjade, atunci nici nu lucrezi pentru Ironjade!

– Cam așa ceva, rosti Gwen pe un ton tăios. Iar eu fac partedin Ironjade. Mi-aș dori să ții minte măcar atâta lucru, Arkin. Mă enervezi teribil câteodată.

– Gwen, Gwen, repetă Ruark vizibil tulburat. Ești prietena mea, ești sufletul meu pereche, chiar așa. Ne-am certat din multe motive, însă niciodată nu te-aș jigni, departe de mine gândul acesta. Totuși nuești kavalară, și nu vei fi niciodată. În primul rând, ești femeie, femeie adevărată. Nu ești o simplă eyn-kethi și nici doar betheynacuiva.

– Nu? Nu sunt? Așa spui? Cu toate astea, port legătura de jad și argint.

Îi aruncă o privire lui Dirk și își coborî vocea.

– Pentru Jaan, șopti. Și, ca să-ți răspund la întrebare, aceasta este mașina lui, de aceea o folosesc. Pentru Jaan.

Tăcere. Se auzea doar vântul șuierând în jurul lor când decolară cufundându-se în întuneric, vântul care învolbura părul lung și drept al lui Gwen și pletele lungi și ondulate ale lui Dirk. Vântul, care îi pătrundea până la piele prin hainele lui subțiri de pe Braque. Se întrebă în treacăt oare de ce cabina aerovehiculului nu avea cupolă, ci doar un parbriz fragil, aproape inutil. Apoi își încrucișă brațele pe piept și se afundă în scaun.

– Jaan? șopti el.

O întrebare la care știa că va afla răspunsul și îi era groază de acest răspuns, doar pentru că Gwen rostise numele acela cu un soi de sfidare stranie.

– Nu știe, constată Ruark.

Gwen oftă, iar Dirk își dădu seama că devenise încă și mai încordată.

– Îmi pare rău, Dirk. Mi-am închipuit că ai aflat. A trecut multă vreme de când noi doi am fost împreună. Mi-am închipuit că ți-a spus vreo cunoștință de-a noastră comună de pe Avalon. Am fost sigură că știi.

– Nu m-am mai întâlnit cu nimeni, spuse Dirk prudent. Cu nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut amândoi. Călătoresc foarte mult. Braque, Prometeu, Lumea lui Jamison.

Până și în urechile lui vocea-i suna dogită și aiurea. Tăcu o clipă, încercând să-și înghită nodul din gât.

– Cine este Jaan?

– Jaantony Riv Wolf, înalt patrician Ironjade Vikary, îi răspunse Ruark.

– Jaan este…, ezită ea. Nu-i ușor de explicat. Sunt betheyna lui Jaan, cro-betheyna lui Garse, teynul lui.

Își ridică o clipă privirea de pe aparatele de bord. Pe chipul lui Dirk nu se citea nici urmă de dorință de a înțelege.

– Soțul meu, spuse atunci, ridicând din umeri. Îmi pare rău, Dirk. Nu este traducerea perfectă, dar doar așa se poate spune folosind un singur cuvânt. Jaan este soțul meu.

Ghemuit și mai mult în scaun, cu brațele încrucișate pe piept, Dirk nu mai spuse nimic. Îi era frig și se simțea rănit și se tot întreba ce caută acolo. Desigur că avusese motive întemeiate să trimită după el și îi va explica la un moment dat. Și chiar așa, cum să-și fi închipuit că va fi singură? La portul stelar chiar se gândise în treacăt că poate Ruark… și nu se simțise lezat.

Neliniștită de tăcerea lui mult prea lungă, Gwen se uită din nou la el.

– Îmi pare rău, Dirk, repetă ea. Sincer. N-ar fi trebuit să vii.

Iar el își zise că are dreptate.

Își continuară zborul fără să mai schimbe o vorbă. Se spusese tot ce fusese de spus, dar nu fuseseră rostite acele cuvinte pe care Dirk își dorise să le audă, ci cuvinte care n-au schimbat cu nimic situația. Se afla aici, pe Worlorn, cu Gwen alături, și niciodată nu o simțise mai străină decât în clipa aceea. Amândoi erau niște străini. Rămase gârbovit în scaun, singur cu gândurile lui și cu vântul rece care-i mângâia obrajii.

Pe Braque își închipuise cumva că bijuteria-șoptitoare însemna că îl cheamă la ea, că îl vrea din nou alături. Singura întrebare care îl frământase atunci era dacă să răspundăchemării, dacă se putea întoarce la ea, dacă Dirk t’Larien încă mai putea să iubească și să fie iubit. Acum știa că nu aceasta fusese problema.

Trimite-mi suvenirul acesta și voi veni și nu voi pune nicio întrebare.Aceasta era promisiunea, singura promisiune. Nimic altceva.

Se înfurie. De ce îi făcea asta? Ținuse bijuteria în mână și aflase ce simte. Îi putuse intui sentimentele. Nicio criză de-a ei nu ar fi putut valora cât prețul plătit pentru retrăirea trecutului.

Într-un final, calmul se pogorî asupra lui Dirk t’Larien. Pe ecranul minții din spatele pleoapelor închise vedea iarăși canalul de pe Braque și șlepul singuratic care i se păruse pentru o fracțiune de secundă atât de încărcat de semnificații. Și își aduse aminte de hotărârea pe care o luase atunci. Să încerce din nou, să încerce să redevinăcel de odinioară, să se ducă la ea și să-i ofere tot ce era în stare să ofere, tot ce avea ea nevoie – atât pentru binele lui, cât și pentru al ei.

Se îndreptă în scaun cu ceva efort, își desfăcu brațele, deschise ochii și întoarse fața spre vântul mușcător. Apoi, în mod deliberat, se uită la Gwen și-i adresă vechiul lui surâs sfios.

– Ah, Jenny, spuse. Și mie îmi pare rău. Dar nu contează. N-am știut, dar nu contează. Mă bucur că am venit, și ar trebui să te bucuri și tu. Șapte ani înseamnă mult prea mult, nu crezi?

Ea îi aruncă o privire fugară, apoi se uită iarăși la instrumentele de bord și își umezi tulburată buzele.

– Da. Șapte ani înseamnă foarte mult, Dirk.

– Voi face cunoștință cu Jaan?

Dădu din cap.

– Și cu Garse, teynullui.

De undeva, de sub ei, se auzi zgomot de ape, un râu rătăcit prin beznă. Dispăru iute. Se deplasau cu viteză destul de mare. Dirk se uită pe lângă aripa aerovehiculului în întunericul ce alerga împreună cu ei.

– Aveți nevoie de stele, spuse el dus pe gânduri. Am senzația că încep să orbesc.

– Înțeleg ce vrei să spui, zise Gwen zâmbind și, deodată, Dirk se simți mult mai bine decât se simțise în anii din urmă.

– Îți amintești cerul de pe Avalon? o întrebă.

– Da. Firește.

– Acolo sunt mulțimi de stele. Era o lume minunată.

– Și Worlorn are frumusețea ei, spuse ea. Ce știi despre planeta asta?

– Nu prea multe, răspunse Dirk fără să-și ia ochii de la ea. Știu despre Festival și știu că planeta este una solitară, dar nimic altceva. O femeie de pe nava cu care am venit mi-a povestit că a fost descoperită de Tomo și Walberg în timpul călătoriei lor spre capătul galaxiei.

– Nu chiar așa au stat lucrurile, spuse Gwen. Dar și istorioara asta are farmecul ei. În orice caz, să știi că tot ce vei vedea face parte din Festival. Întreaga planetă e parte din Festival. Au participat toate planetele din Lizieră și toate culturile lor se reflectă în câte un oraș de aici. Sunt paisprezece orașe, câte unul pentru cele paisprezece planete ale Lizierei. Între ele se află portul stelar și Pajiștea, care-i un soi de parc. Zburăm chiar deasupra ei acum. Să știi că nu e prea interesantă nici la lumina zilei. În timpul Festivalului aici s-au organizat târguri și bâlciuri.

– Unde se află proiectul vostru?

– În regiunea sălbatică, răspunse Ruark. Dincolo de orașe, dincolo de lanțul muntos.

Iar Gwen spuse:

– Privește.

Dirk privi. Distingea vag în zare un șir muntos, ca un baraj negru în zig-zag, ce se ridica din Pajiște și eclipsa stelele de mai jos. O scânteie de lumină sângerie de pe unul din piscuri se tot mărea pe măsură ce se apropiau. Tot mai mare și tot mai înaltă, dar nu și mai strălucitoare, de un roșu întunecat și amenințător, amintindu-i lui Dirk de bijuteria-șoptitoare.

– Acolo este acasă, spuse Gwen. Orașul Larteyn. În limba kavalară veche, larînseamnă cer. Iar acesta este orașul care corespunde planetei Înaltul Kavalaan. Unii îl mai numesc și Fortul-de-Foc.

Își dădu imediat seama de ce anume. Construit în coasta muntelui, cu rocă dedesubt și rocă în spate, orașul kavalar era o fortăreață cubică și compactă, împrejmuită cu ziduri solide în care fuseseră tăiate ferestruici înguste. Chiar și turnurile de dincolo de ziduri erau robuste și greoaie. Și deloc înalte. Muntele se înălța amenințător deasupra lor, colorat cu sânge de lumina reflectată. Doar luminile orașului nu se reflectau nicăieri; zidurile și străzile din Larteyn luminau ele însele cu o văpaie mohorâtă, venită din interior.

– Piatră-incandescentă, răspunse Gwen întrebării lui nerostite. Absoarbe lumina în timpul zilei și o răsfrânge noaptea. Pe Înaltul Kavalaan se folosea mai ales la fabricarea bijuteriilor, dar au scos din mine cantități imense pe care le-au expediat pe Worlorn pentru Festival.

– Impresionism baroc, comentă Ruark. Impresionism kavalar.

Dirk se mulțumi să-l aprobe dând din cap.

– Ar fi trebuit să-l vezi pe vremuri, îi spuse Gwen. Ziua, Larteyn sorbea lumina celor șapte sori și o răspândea la rândul lui pe timpul nopții. Ca un pumnal de foc. Acum pietrele au început să se stingă – Roata se depărtează tot mai mult cu fiecare oră care trece. În zece ani, orașul va fi la fel de negru ca tăciunii arși.

– Nu pare foarte mare, observă Dirk. Ce populație are?

– Un milion, pe vremuri. Iar tu nu vezi decât vârful aisbergului. Orașul este construit în inima muntelui.

– Tipic pentru kavalari, spuse Ruark. O construcție în adâncuri, o citadelă săpată în piatră. Dar aproape pustie acum. Douăzeci de oameni, după ultima numărătoare, cu noi cu tot.

Aerovehiculul trecu peste zidul exterior, se repezi la stânca de pe terasa muntelui și coborî în picaj lung și hotărât pe lângă roci și pietre-incandescente. Dirk văzu dedesubt pasarele late și șiruri de flamuri care fluturau ușor, și gargui[3] uriași, ciopliți din rocă, cu ochi arzători din piatră-incandescentă. Clădirile erau construite din piatră albă și abanos, iar pe laturile lor, focurile pietrelor se reflectau în dâre lungi sângerii, aidoma unor răni deschise din burta vreunei fiare uriașe și întunecate. Zburară peste turnuri și peste domuri, peste străzi și alei întortocheate și bulevarde largi, peste curți deschise și peste un teatru uriaș în aer liber cu o mulțime de rânduri de loji.

Pustii, toate erau pustii. Nimeni nu se mișca pe străzile scăldate în lumină roșie din Lartyen.

Gwen coborî aparatul în spirală pe acoperișul rectangular al unui turn negru. Când reduse treptat rețeaua gravitațională pentru a putea ateriza, Dirk mai avu vreme să observe alte două mașini spațiale în parcarea spre care se îndreptau și ei: una superbă, galbenă, în formă aerodinamică de lacrimă, și un aparat de zbor probabil militar, cu un aspect teribil și mult îmbătrânit de lungi secole de războaie. Verde-măsliniu, pătrățos și blindat, cu tunuri laser pe capota din față, și tuburi de impuls pe cea din spate.

Gwen parcă pisica de mare între cele două și toți trei coborâră pe acoperiș. Când ajunseră la zona ascensoarelor, Gwen se întoarse către el, îmbujorată și cu o expresie stranie pe chip, în lumina roșiatică.

– E târziu, îi spuse. Ar fi bine să ne ducem cu toții la culcare.

Dirk nu se îndoia de motivele acestei concedieri.

– Jaan?

– Îl vei cunoaște mâine, îi răspunse. Trebuie mai întâi să vorbesc eu cu el.

– De ce? o întrebă, dar Gwen se răsucise deja pe călcâie și pornise spre scări.

Apoi sosi ascensorul, iar Ruark îl trase înăuntru. Și coborâră spre somn și spre vise.