Morometii – volumul 2

Morometii de Marin Preda volumul 2

PARTEA ÎNTÂIA

I

În bine sau în rău se schimbase Moromete? Cei care îl dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca și când l-ar fi iertat sau l-ar fi disprețuit. Ce putea să însemne asta?

Bălosu deveni chiar binevoitor față de vecinul său, iar Guica și Parizianu le întrebau pe fete când le întâlneau pe drum dacă alde Paraschiv nu le-a mai scris. De Nilă și Achim nu ziceau nimic, ca și când din partea ăstora doi n-ar mai fi putut prididi să citească atâtea scrisori. Arăta tăcută Guica, nu i se mai auzea deloc gura prin fața casei, pesemne că nepoții aveau alte griji pe-acolo decât să-i trimită scrisori. În acei ani muri părăsită în bordeiul ei și fu dusă la cimitir de Parizianu. Moromete, cu toate că era vorba de sora lui mai mare, nu veni nici măcar s-o vadă, dar asta nu miră pe nimeni, se cunoșteau în sat altele de acest fel mult mai rele.

Cu atât mai puțin băgă cineva de seamă că fiu-său cel mic, Niculae, nu se mai ducea nici el la școală; deși maică-sa vânduse și ea un pogon din pământul ei să-l țină mai departe, totul se opri când trebuia să treacă pe al patrulea an: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat și cu istoria lui cu studiile, să stea acasă și să pună mâna pe sapă. Băiatul nu se mai zbătu nici el ca la început, nu mai plânse nici pe lângă maică-sa, și nici pe lângă preot sau fostul lui învățător ca să-l ajute; cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una și el asculta și ai fi zis că înțelegea, ca să te pomenești pe urmă că răspunsurile pe care ți le dădea veneau din altă parte… Devenise în mod ciudat întreprinzător și în anul când nu-i mai dădu voie lui Niculae să-și urmeze școala (an în care începuse și războiul) îi mergea destul de bine, își făcuse un pridvor în fața casei și tot timpul umbla cu căruța și caii de la munte la baltă. Parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustața mereu neagră și când tot satul se pitea în casă și coșurile fumegau sub gerurile năprasnice ale iernii era văzut cu alții mai tineri, cu săniile încărcate cu porumb, gata să plece să le vândă în creierul Carpaților, la mocani. Se întorceau cu purcei mici cât niște gherlani pe care îi revindeau în sat, cu șiță de învelit acoperișurile și cu butoaie de țuică. Poli galbeni îi umpleau buzunarele și pe toate le vedea acuma din punctul de vedere al unui câștig eventual. El nu zicea așa, găsise un alt cuvânt pe care îl adoptaseră și noii lui prieteni (căci cu cei vechi rupsese, cu Cocoșilă nu se mai împăcase nici până azi, iar de Dumitru lui Nae și Iocan se îndepărtase de mult), acest cuvânt era beneficiu. Moromete îl folosi chiar și când Niculae îl întrebă ce-avea cu el de nu-l mai lăsa să meargă mai departe pe drumul lui, din moment ce nu era vorba că nu avea bani? Fusese singura întrebare pe care băiatul i-o pusese după ce așteptase câteva săptămâni, și el și maică-sa, să se lămurească dacă nu cumva era vorba doar de-o suceală a lui, sau poate de-o uneltire care îl izbise cu putere și îl ridicase contra lor, temerea de totdeauna a mamei.

— De ce zici, tată, că nu vreai să mă lași mai departe? întrebă fiul cu o voce în care cu trei ani în urmă speranța legată de fapt de firea de atunci a tatălui avusese totdeauna un tremur cu care îi forțase acestuia gândirea lui întortocheată; acuma nu mai răzbătea din glasul băiatului decât o curiozitate rece.

— Și ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la școală? răspunse Moromete. Ce, nu-ți place munca?!

Dacă îi plăcea munca lui Niculae? Sigur că nu-i plăcea, dar ce, asta era o noutate, nu se știa încă de când era mic ce-i plăcea și ce nu-i plăcea acestui băiat? Lui Moromete parcă îi zburase mintea din cap și, cu bună știință, făcuse schimb cu a unui alt țăran care vorbea cu tine așa cum vorbești cu un cal sau cu o vacă. Îl puse pe Niculae la muncă și când văzu că băiatul nu se mișcă îl lovi și-l amenință: dacă nu vrea să asculte, să se ducă de-acasă, s-o ia pe urmele celor trei, care au ajuns bine, Paraschiv lucrează la ucebè, să se ducă și el să intre acolo! Și pronunțase cu atâta satisfacție cuvântul, încât băiatul se înfricoșă, fiindcă era adevărat: Paraschiv nu făcuse nimic la București cu ideea lui de comerț, pierduseră și oile, și caii și ajunseseră toți trei măturători de stradă. Ucebè-ul acela (Uzinele Centrale București) tocmai asta era, o instituție bine cunoscută în sat, unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos. La toți li se părea că dacă zic ucebè, în loc de măturător de stradă, pot să ascundă în acest fel adevărul nenorocirii lor… Nu se știe dacă Niculae avusese sau nu în primul moment gândul să fugă de-acasă, dar soarta fraților lui vitregi o sperie și pe Catrina, care încercă să-l țină pe băiat de rău… Nu era nimic, zise ea, bine că învățase și ăia trei ani, să stea și el să mai aștepte până ce se face mare și atunci să plece și el în lume… Și până atunci să facă ce zice tat-său…

II

Într-o zi se întâmplă însă ceva care dezvălui familiei că într-adevăr fusese vorba de o uneltire, dar nu din partea cuiva, ci se copsese singură și îndelung în mintea tatălui.

Iată ce se petrecu… Primeau din partea celor trei câte-o scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei mâzgălea ca vai de lume că o duc bine… Anii care treceau micșoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuți atât de tare înainte de a fugi, rușinea familiei că fugiseră ca niște hoți… Scriau acasă ca și când una s-ar fi răscumpărat prin alta… Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în timp ce același Scămosu povestea în sat că îl văzuse cu ochii lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, pe care scria, pe spinare, cu litere mari și albe acele litere rușinoase.

În același an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă dată o scrisoare în plic și înăuntru găsiră și o fotografie. Cei trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viața lor și iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult la ucebè, că acum trecuse la setebè (Societatea Tramvaie București) și că era sudor autogen, câștiga atât pe lună. Nilă lucrase în ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea și inginerul îl lăudase și îl recomandase proprietarului care îl luase pe urmă portar. Asta era în plin centru’ Bucureștiului, se numea Bloc-Algiu și se afla pe strada Cheia Roseti. Iar Achim era singurul care reușise totuși în comerț, ținea pe Calea Colentina un Consum alimentar. Urma fotografia ca o dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică pe braț, pe care se vedeau într-adevăr limpede literele S.T.B., iar Nilă, o șapcă pe cap pe care scria portar. Se strânseseră toți în pridvor, fetele și mama. Niculae nu era acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să înțeleagă și ceea ce în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta mai gras și avea ochii albiți, dați peste cap, stătea în mijloc cu o femeie cu gura strâmbată de o veselie a ei din momentul acela (sau poate că așa era ea strâmbă de felul ei), iar Paraschiv la fel, cu una cam neagră la față, putea să fie o țigancă (sau poate așa era ea neagră de felul ei), veseli amândoi, în timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu nodul cât un ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea și îi ieșiseră în felul acesta ochii din cap.

Rămaseră cu toții tăcuți, atinși de uimire. Vasăzică ajunseseră bine până la urmă cei trei și nu în zadar se zbătuseră ei să plece de-acasă. Se vedea după haine, după chipurile lor și se înțelegea și din felul cum scriau că nu se mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineața aceea când fuseseră bătuți cu ciomagul și tăvăliți pe jos; spuneau: „Dragii noștri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite…” și se deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum, după ce au ajuns și ei cu meserii și au devenit bucureșteni, vor să uite ce-a fost și să se împace cu ai lor din sat, din moment ce soarta i-a despărțit și nu vor mai trăi niciodată împreună. Rămânea doar ca și cei de-aici să uite, mai ales că întrebau și de Niculae, cum merge cu școala, ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni, fiindcă în niciuna din scrisorile lor de până atunci nu puseseră o asemenea întrebare. Nu însemna asta că ura lor contra mamei și a fraților vitregi se stinsese? Ceea ce mama și crezu, după obiceiul multor oameni care gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele sunt rele, n-o să fie pe urmă vina ta că nu le-ai luat așa cum sunt. Și zise:

— Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu ucebè.

Nu se știe de ce, Moromete își ieși din pepeni. Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmășie și îi spuse:

— Taci că ai auzit și tu de ucebè, lovi-te-ar moartea cu popa în brațe!

Nu se înțelese de ce tatăl nu era pe față bucuros de aceste știri neașteptate, se gândiră însă toți că în sinea lui îi părea bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase de grija lor și nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când cineva îl întreba ce mai fac copiii-ăia ai lui pe la București. Fetele chicotiră.

— Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziția ciudată a ochilor acestuia în mijlocul fotografiei.

— Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeți? Sunt beți toți!

— Ei, taci că știi tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să vezi că erau beți! Așa arată pozele.

— Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-și furia. De multe ori te-ai pozat tu!

— Nu, că le știi tu pe toate, zise mama pufnind în râs, fiindcă era adevărat că în viața ei nu fusese să se pozeze nicăieri, și de ieșit din sat ieșise și ea de vreo două, trei ori până la orașul cel mai apropiat, la Pălămida.

— Și muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să afle tot, uitându-se acum singură cu fotografia în mână.

— Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând fruntea din pământ și țintind-o pe fată cu o privire la fel de albă ca și a lui Nilă, deși în ziua aceea el nu băuse nimic. Și adăugă: sau crezi că sunt ale altora? Nu vezi cum se țin cu ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alții dacă se scapă, nu cad jos și-și sparg capetele?

Mama intrase între timp în tindă și vedea de foc, dar curând ieși și-și făcu de lucru pe prispă, începu să scuture niște țoale vechi. Moromete se ridicase, coborâse din pridvor și pierise nu se știe unde. Mama se așeză apoi pe căpătâiul roșu plin cu foi de porumb, pe care șezuse înainte Moromete și luă iar fotografia în mână, vrând parcă să descifreze în ea înțelesul purtării tatălui. Rămase multă vreme privind-o, în timp ce fetele intrară ele în tindă și luară seama la ceea ce se fierbea pe vatră. În cele din urmă, mama, cu o expresie senină, ridică din sprâncene ca și cum ar fi înțeles și puse fotografia deoparte… Nu era nimic, toane de-ale lui, cine știe ce i s-o fi părut: cei trei arătau bine, fata cu care era Paraschiv pozat era chiar frumușică, oacheșă cum arăta, o creștină și ea, o fi găsit-o și el pe-acolo și s-or fi luat… Treaba lor, ce mai avea acuma cu ei? Bine că n-au ajuns ca alții care au murit pe-acolo de oftică! O mică nedumerire tot mai stăruia însă pe chipul Catrinei. Intră în tindă și începu să vorbească cu fetele: Paraschiv era la setebè, asta a înțeles. Nilă era portar. Dar Achim?! Era croitor?!!

— De ce croitor? zise Tita.

— Păi parcă așa am înțeles, parcă așa zicea în scrisoare: costum…

Fata însă se pare că se gândea acum la ale ei și parcă nici nu auzi ceea ce spusese maică-sa: nici nu-i răspunse și mama nu mai zise nici ea nimic.

III

Totul se stinsese deci acum, și dacă n-ar fi fost Niculae care nu-și revenea din starea în care îl aruncase hotărârea de neînțeles a tatălui (în ultimul an, Moromete cumpărase de la cineva un pogon de pământ și se spunea că mai avea bani de unul), totul ar fi putut să pară că era mai bine decât la mulți. Nu miră pe nimeni din familie faptul că puțină vreme după primirea acelei scrisori cu fotografia, tatăl (mereu posomorât însă) puse caii la căruță și zise că se duce la București. Era de înțeles, câtă vreme cei trei trăiseră pe-acolo fără niciun rost, ce bucurie să te duci să-i vezi? Acum lasă să se ducă, sunt copiii lui, i s-o fi făcut și lui dor de ei după atâția ani.

Moromete plecă cu băiatul lui Parizianu, care se ducea la București ca să rămână acolo, făcuse și el ca și Niculae câteva clase de liceu și, ca și el, trebuise să întrerupă, tot în urma unei hotărâri a tatălui, cu deosebirea că Parizianu chiar că nu mai putea să-l țină și îl rugase pe Gheorghe al lui „să se ducă și el la București și să vadă ce-o face”. Băiatul ăsta al lui Parizianu a fost de față la întâlnirea care a avut loc între tată și feciori. După întoarcerea acasă a lui Moromete, mama cu Niculae și cu fetele trăiră multă vreme cu gândul că acolo nu putuse să se întâmple nimic deosebit, mai ales că tatăl dădu din umeri când fu întrebat, ceea ce putea să însemne că nu era nici mai mult, dar nici mai puțin decât puteai să-ți închipui. Al lu’ Parizianu povesti însă lui alde tat-său care venise de Crăciun la București felul cum decursese revederea între unchiu-său și cei trei. Și Catrina și fetele auziră. Fetele dădură din umeri, nu prea le păsară, dar mama căzu la pat săptămâni de zile și începând din vremea aceea se petrecu între ea și Moromete un lucru ciudat și teribil, asemănător cu ceea ce se petrece de obicei numai între doi tineri care abia s-au cunoscut sau abia s-au căsătorit, și nu vorbesc nimănui despre asta, dar din pricina acestui lucru se iubesc sau se urăsc apoi toată viața. Ce se întâmplase la București?

Întâi că, în timpul care se scursese de când cei trei fugiseră de-acasă, Nilă își făcuse armata, ceea ce deodată arăta că situația lui bună în care îl găsise într-adevăr tatăl era de dată recentă, iar în ceea ce îi privea pe ceilalți doi, Paraschiv nu fusese măturător de stradă decât câteva luni și Achim niciodată. Oamenii din sat, zise Paraschiv, rânjind cu buzele lui împletite, se opresc la un punct care le convine lor, să arate că tu ești prost și ei sunt deștepți. Sunt pe… mă-sii, le muma în… că altă treabă n-au când vin pe la București.

Moromete tăcea. Dăduse de ei cu ușurință și nu pățise nimic pe drum, fusese însă tot timpul, ca și acum după ce îi întâlnise, tăcut. Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la țărani când merg în căruțele lor prin orașe, că sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulțimi sau pe străzile cele mai aglomerate: astea sunt așezări efemere, ei sunt stăpânii pământului și nu ăștia care au apă în perete și nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje. Numai la intrare, când dăduseră peste primele șine de tramvai oprise caii să întrebe, și unul, care se vedea că nu e mare brânză de capul lui, tot așa, avea și el o curte aproape țărănească, în loc să le răspundă prin cuvinte făcuse un gest cu mâna, adică mergeți și voi înainte, că tot n-o să înțelegeți dacă vă spun… Găsiră până la urmă acea stradă…

Nilă stătea în dosul biroului lui de portar și se ridicase numaidecât când îl văzu pe tatăl său intrând cu biciul în mână în holul clădirii. Era tot Nilă, nu se schimbase deloc, tot stânjenit arăta, ca și acasă, și la fel de greoi, cu fruntea lui încrețită, sub capela dată pe ceafa, în sat avea un fel al lui de-a sta în picioare, cu mâinile în buzunar, lângă un salcâm, un om sau un cal, cu un aer nehotărât, gata să plece din locul acela, unde continua însă să rămână cu toate acestea mult timp. Așa arăta și acum în fața tatălui, și abia după primele întrebări ale lui Moromete (unde e Paraschiv? ca și când Bucureștiul ar fi fost tot un sat, să știi care pe unde e) se trezi că în holul blocului era o canapea de piele și zise:

— Hai, mă, să stăm colea! Și avu în glas o insistență bruscă de parcă tatăl s-ar fi opus. Apoi i se adresă băiatului: Și cu tine ce e, mă? Ce cauți aici?

— Am venit la București, răspunse al lui Parizianu.

Și Nilă se agăță după aceea de el, cu vocea lui moale, cu toate întrebările pe care ar fi trebuit de fapt să i le pună tatălui: Ce face Tita, ce face Ilinca, ce face Niculae? Dar ga Maria când a murit? Cu pauze mari între întrebări, așa cum fac cei care nu vor să lase niciun înțeles să treacă prin mintea lor fără ca ei să bage de seamă și să-l păstreze, având însă, de câte ori deschidea gura, o mișcare greoaie a corpului, ca o respirație a gândirii lui încete, care tresărea și renunța: asta e, ce să-i faci, ce poți să faci? Era același Nilă, cu aerul lui împovărat și ziceai că îl știi și îl cunoști. Dar se purta tot așa de neașteptat cu tine, ca sub pornirea unei răzvrătiri resemnate, pe care nu era bine s-o îndrepți contra ta. Deși mare pericol nu s-ar fi putut spune că te puteai aștepta din partea lui. Moromete nu stătu mult să se mire de purtarea fiului său mijlociu și întrerupse curând aceste întrebări fără noimă:

— Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără să te duci tu să-i spui? A ajuns el așa de deștept că o să-și dea seama de departe, prin tot Bucureștiul ăsta, că am venit eu pe la voi?

Între timp, ușa cea mare de la stradă se deschidea, intrau sau ieșeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai în fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roșie, se auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată, trăgeau un grilaj, trânteau ușa și cutia urca în sus, în timp ce niște frânghii groase și niște greutăți se mișcau cu aceeași viteză în jos. Nilă se ridică încet de pe canapea, cu mâinile în buzunare și rămase mult timp nemișcat, chibzuind, în cele din urmă avu o mișcare mică cu mâna spre stradă și rosti:

— Mergeți și voi și plimbați-vă… Acum sunt în servici, nu pot, dar peste un ceas sunt liber și mă duc după Paraschiv și Achim. Plimbați-vă p-acilea… Și pe urmă vă întoarceți…

Și le întoarse el însuși spatele. Dar nu plecă, stătea mai departe, așa întors, cu mâinile în buzunare, puțin aplecat înainte…

— Să nu vă rătăciți, zise el moale și nehotărât, reflectând dacă poate n-ar fi mai bine să-i țină aci în hol, dată fiind primejdia aceasta care i-ar pândi lăsându-i singuri. Pe urmă însă se decise și arătă cu mâna afară, încă îndoit, dar venindu-i acum în minte o soluție care știa el că e bună: uitați-vă și voi acolo unde scrie Jamol, le zise el, pe blocul ăla! Și adăugă: Vizavi e Cheia Roseti, strada noastră…

Adică să ia și ei drept reper punctul acela pe care li-l arătase. Se vedea într-adevăr prin geamul mare al ușii o clădire uriașă pe vârful căreia se aprindea și se stingea neîncetat un cuvânt albastru, Jawohl. Pesemne că pentru Nilă însuși, multă vreme, acest cuvânt cu litera m întoarsă pe dos fusese un punct sigur de orientare în marele oraș.

Paraschiv însă se schimbase, s-ar fi putut spune că mai îmbătrânise, iar Achim arăta parcă mai gras, sau poate era așa din pricina hainelor orășenești, pe trupul lui mic și îndesat. Nu se mirară când îl văzură pe tatăl lor, sau poate se miraseră înainte, când le spusese Nilă. Veniseră cu pachete cu salamuri, cu franzelă și cu sticle cu vin, înfășurate în hârtie și urcaseră cu toții sus, în odaia lui Nilă, la etajul al unsprezecelea. Erau toți flămânzi și mai ales însetați. Moromete plecase pe la unu după miezul nopții cu căruța și până ajunsese la București nu pusese nimic în gură.

— Dar tu, Achime, zise al lui Parizianu, pe tine nu trebuia să te ia în armată? Parcă așa ne-ai scris nouă ultima dată.

— Hai, mă, tăceți din gură, se răsti Nilă, ca și când s-ar fi omorât cineva cu vorbitul, să mâncăm și pe urmă…

Odaia lui Nilă era mică, dar aveau loc în ea, și foarte curată. Avea un pat alb de fier, cu saltea și cearceafuri și o pătură cu dungi cafenii. Lângă geamul dintr-un singur ochi se afla o masă cu două scaune, pe care o traseră în mijloc și puseră peste ea sticlele și pachetele cu mâncare.

— Uite, zise Paraschiv, parcă l-ar fi contrazis cineva, pe Nilă o să-l ia în concentrare, pierde postul… Și se întoarse spre firati-său: Ce-i faci, mă Nilă, dacă primești ordin?

— Toarnă mai bine în paharele alea și mai taci din gură, răspunse Nilă, care, nu se știe de ce, voia tăcere.

Lui Paraschiv s-ar fi zis că îi plăcea că frati-său o să rămână fără serviciul lui și râse deodată de zăngăni fereastra.

— Am vorbit eu cu domnul Algiu, zise apoi Nilă. Măcar să mă întorc, să nu mă trimeată pe linia întâia…

Dar avu un astfel de glas că nici el nu credea în ce zicea, că domnul Algiu avea să-i păstreze lui postul de portar dacă nu l-ar trimite pe front… începură să rupă franzela cu mâinile și s-o mănânce cu salam. Nilă părea însă încrezător, așa în general, deși gândul acesta, că oricum ar fi e rău de el, i se amesteca rar printre înghițiturile de pâine și gâtul îi rămânea înțepenit, ca și când s-ar fi uscat din timp în timp pe dinăuntru.

— Hai, mă, noroc, zise el deodată îndârjit, și puse mâna pe-un pahar, îl ridică și îl dădu peste cap.

Apoi îl puse la loc gol și i se văzură dinții sticlind: asta era, de aceea i se oprea lui îmbucătura în gât și nimeni nu voia să-i spună, ca să râdă de el: nu băuse un pahar! Ei, acuma râdea el de ei! Și avu un fel de scuturătură din ceafa și îi dădu cu cotul lui al lui Parizianu:

— He! făcu, tu ai patru clase de liceu, mă?! Asta părea să fie ceva de râs! Paraschiv se uită la el holbat și buzele lui se învălmășiră, parcă nu i-ar fi venit să creadă ce-i auziseră urechile:

— Ce, mă?! Și ce dacă are patru clase de liceu?! Știe carte, nu e prost ca tine.

— Ba prost ești tu, rânji Nilă pe neașteptate și îi dădu iar cu cotul lui al lui Parizianu: hai, mă, nu te uita la ce spune ăsta, o să ajungă el să-și facă casă în Colentina când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă.

Era ciudat că îi puteau trece prin cap lucruri atât de diferite și totuși limpezi. Nu se știa ce era cu el, vinul parcă îi trezea mintea dintr-un somn adânc și îl făcea mai deștept. Deci, dimpotrivă, în fotografie nu fusese câtuși de puțin beat, ci foarte treaz, judecând după înfățișarea lui dezghețată de acum, după câteva pahare. Paraschiv se uită la el cu neliniște.

— De ce să nu-mi fac casă în Colentina?! zise el. Că nu vreai tu?

Nilă răspunse de astă dată cu un glas moale, șovăind:

— E mulți șomeri în București, să te duci dimineața în Piața mare să-i vezi.

— De ce să se ducă să-i vadă?! zise Achim. A dat examenul, are la mână carnetul, are leafa permanentă, nu ca tine.

— Cine are leafa? se întoarse Nilă ca un taur îmblânzit, dar care avea totuși coarne fioroase pe capul lui mare.

— Cum cine are?! zise Moromete mirat. Păi n-are?

— Are! exclamă Nilă cu gândurile în părți, fără să se uite la ce era înaintea lui și cu cine și despre ce vorbea.

— Cum, mă, n-am?! zise Paraschiv răgușit de furie că i se punea la îndoială tocmai ceea ce avea cu adevărat.

Și scoase din buzunarul de la piept un portofel de piele, îl desfăcu, trase dintr-una din despărțiturile lui un carnet albastru, îl trânti pe masă și răcni:

— Uite, na, deșteptule! Ce scrie aici? Ia și citește, dacă ești în stare, că n-am luat eu carnetul ăsta că l-am găsit pe stradă, i-am pus fotografia mea și să zic că sunt sudor autogen, dar nu sunt, să mă laud ca tine…

Nilă nu se lăudase, dar nu mai zise nimic, tot nu părea convins, își turnă un pahar, bău și rămase cu fruntea în jos.

— Să te fi văzut pe tine cum rezolvai, continuă Paraschiv ațâțat, dând și el pe gât un pahar. Ai un cazan în perete și s-a spart, ce faci?! Ăla de lângă mine a stat cu gura căscată ca tine, l-au trimis la măturat tramvaiele și eu i-am spus că mă bag înăuntru și lucrez acolo. Și inginerul, ca să mă încurce, zice: de ce să te bagi înăuntru când poți să faci gaură în zid și vezi despre ce e vorba. Cum să fac gaură în zid, îi spun eu, să se dărâme casa? Când s-a montat s-a avut în vedere calcarul de ani de zile de când fierbe, și-l repari! Ei? se holbă Paraschiv la fratele său, cu o admirație de sine pe care nu mai putea s-o păstreze doar în mintea lui, din moment ce Nilă i-o refuza.

Și potolit și cu încrederea în planurile lui restabilită, continuă:

— Și atunci, de ce să nu-mi fac casă în Colentina? Locul l-am și cumpărat, încet-încet mai cumpăr pe urmă și materiale și cu cărămida de-acolo îmi fac casă. Peste un an, doi, tragem stâlpi de la rețea și băgăm și lumină electrică. Și când vin acasă, pun mâna și țac, se aprinde odaia. Și mă duc și la bucătărie și țac, și lumina la bucătărie… E?! Și tu ce-o să faci?! O să te-ntorci la grajdurile lui Tirlică din Bolintin, să țeseli caii și să umbli prin noroi până la genunchi.

Nilă se trezi la auzul acelui nume din Bolintin și o secundă dinții îi sticliră din nou. S-ar fi zis că tot ceea ce spusese Paraschiv mai înainte avea în vedere pe un altul, și nu pe el, pe Nilă.

— Nu de tine ziceam, mă, murmură el, de ăsta al lui Parizianu.

Adică? în care anume punct i se oprise fix gândul? Achim își înțepeni și el gârtejul cu cravata, neînțelegând nici el.

— Ziceam de ăsta al lui Parizianu că n-are leafă, explică Nilă, că e mulți șomeri în București, să se ducă și el dimineața prin Piața mare și să-i vadă. Nu de tine ziceam, i se adresă el fratelui cel mare.

Paraschiv își vârî portofelul la loc în buzunar și își turnă, lui și tatălui, în pahar, cu un aer resemnat: nu era pesemne întâia oară când Nilă îi spunea lucruri de acest gen, ca să-și dea pe urmă seama că el se gândise, de fapt, la altceva: trebuia să fii atent cu ăsta, că după ce spune, te lasă să vorbești, și mai se și încontrează… Mâncaseră tot ce era pe masă și Achim adună hârtiile, le mototoli și le aruncă în colțul odăii.

— Ce face, mă, mama? zise el. Niculae mai merge la școală?

Al lui Parizianu crezu însă că îl întreabă pe el și zise:

— Ce să facă, bine.

— Nu, mă, se răsti Achim și privirea i se ascuți, parcă ar fi avut spini în luminile ochilor: mama noastră!

Nu era neapărat o întrebare de bine, dar nici de rău, iar spinii din ochi îi țâșniseră din pricina precizării la care fusese silit: mama, cum întrebase el, era una, iar mama noastră era cu totul altceva, n-o cunoscuseră niciodată, poate doar Paraschiv, dar nici el nu-și mai aducea aminte.

— Ce să facă, zise Moromete apăsat, bine.

Nilă desfăcuse o sticlă nouă și umplea acum paharele la toți. Paraschiv mai mestica încă, fiindcă vorbind prea mult, uitase să mănânce. Se vedea însă că avea acum gândul la ceva nou, care îl ațâța mult mai rău ca înainte, dar îi era și foame și nu biruia în el nici gândul, nici foamea, amândouă îi puseseră parcă gheara în gât. Deodată se opri și sughiță. Ochii i se umflară în cap.

— Bea, mă, un pahar, zise Achim înfuriat.

Dar Paraschiv nu bău, dădu paharul la o parte și cu buzele lui împletite se stropși la Achim mâncând cuvinte; se amețise și îi juca beția în priviri:

— De ce nu vorbești la…

Și aici se poticni, înghiți făcând ca toată osatura și mușchiulatura chipului său să participe și reluă:

— De ce nu vorbești la singu-ra-lal…

— Ce e, mă?!? se sumeți Achim cu un glas la pândă.

— De ce nu vorbești la singlu-ral? repetă Paraschiv.

— Ce-e, mă?!? se înfipse Achim iar.

— Vorbește la singur-lal.

— Păi cum vorbesc?

— Cum păi cum vorbești? De ce vorbești la plural? Acum se înțelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai departe năucit între nesiguranța dacă i se aducea o învinuire sau dracu știe ce vrea acum frati-său și de la el.

— Da’ tu cum vorbești? sfârși Achim prin a se răsti vizibil uluit de pornirea lui Paraschiv și neînțelegerea cuvintelor care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i încurce și nu să-i ajute pe oameni să comunice mai ușor între ei. Tu nu vorbești la plural? mai zise el.

— Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine? De dușmănie îi stropi pe toți cu vinul care îi gâlgâise în gât înainte de a vorbi.

— Și ce? zise Achim, tot cu ochii beliți de furie că nu înțelegea.

— Cum ce?

— Ce vreai?

— Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.

— Și dacă nu e?! zise Achim.

— Atunci de ce zici?

Acum se înțelesese. Achim spunând mama „noastră” mamei lor vitrege vorbise deci la plural și îi indusese în felul ăsta pe toți trei, în loc să vorbească la singular, numai în numele lui, adică. Și cu această rămășiță de gramatică, care era poate efectul prezenței lui, al lui Parizianu acolo, cu cele patru clase ale lui de liceu, reintrase Paraschiv în atmosfera de familie față de care se arătase atât de senin în scrisori.

— Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim.

— Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce întrebi?

— Și ce dacă întreb? Mă doare gura?

— Atunci nu mai zi că nu te interesează.

Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu frate-său mai mic și fața i se scofâlcise și fruntea îi prinsese pete albe. Începu să tușească fără veste, o tuse adâncă și rea, care îi venea din piept și nu din gât; răsuna odaia.

— Dă-i, mă, doi pumni după ceafa, îi zise Achim lui Nilă, cu o sticlire jucăușă în ochi.

Paraschiv se liniști.

— Cui să-i dea? zise el. Mie?

Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim care băgase mâna în buzunar. Băgă și el mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de mână a celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet și puse țigarea între buze.

— Și ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el pe al lui Parizianu. S-a măritat?

— Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul.

— Ce e, mă, zise Achim, ți-e dor de Manda lui Bodârlache?

— Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în dimineața aia, zise Paraschiv.

— Da ce, numai tu ai mâncat?… Și ce ți-a făcut Manda lui Bodârlache?

Paraschiv însă nu vru să spună, trase din țigare cu sete, de i se văzură dinții, umplu odaia de fum și se întinse pe patul mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. Într-un târziu zise:

— Barim dacă…

— Ce-ți mai pasă ție acuma de Manda lui Bodârlache, zise Achim.

— Nu-mi mai pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, parcă mă zgârie dracii în coșul pieptului.

Achim vru să-i spună iar nu se știe ce, dar Paraschiv se ridică în capul oaselor, în colț ziarul foșnise. Paraschiv duse degetul la gură, se îndoi ca o pisică și ascultă la pândă. Ziarul foșni din nou.

— Să știi că acuma îl prindem, șopti el, Nilă, ia dă-mi perna aia.

— Bă, să nu-mi murdărești perna, se împotrivi Nilă.

Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi desfăcu nasturii, o despuie de fața ei, și făcu semn băiatului să se dea la o parte de pe pat. Vârî apoi mâna între perete și deodată împinse patul. Prin golul făcut îi țâșni aproape în față un șobolan mare. Paraschiv răcni:

— Dați-vă la o parte! Al lui Parizianu, ține piciorul aici pe gaura aia să nu fugă.

Între perete și scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar mult prea mică față de grosimea șobolanului. Băiatul puse piciorul pe ea. Paraschiv desfăcu fața de pernă și pândea șobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colțurile odăii, încerca să se urce pe pereți.

— Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe tine, zise Paraschiv.

Și într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura desfăcută a feței de pernă și îl văzură toți zbătându-se și chițcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ținea strâns fața de pernă, cu țigarea în gură, și pe chipul lui se așternuse o expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese șobolanul, ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el.

— Bă, zise Nilă amenințător, aruncă-l dracu afară pe coridor, să nu-l storcoșești în pernă, că…

— Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, da deștept mai ești și tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te țin ăștia pe aici și nu te dau afară. Ia deschide fereastra, al lui Parizianu!

Băiatul o deschise. Paraschiv ridică fața de pernă cu șobolanul, se apropie, scoase mâinile în aer și urlă:

— Veniți, bă, să vă uitați.

Nilă nu veni, dar Achim și al lui Parizianu se lipiră cu burțile de marginea geamului și se uitară în jos să vadă ce-o să se întâmple. Bulevardul era înțesat de oameni, se mișcau încoace și-ncolo ca într-un furnicar. Paraschiv apucă fața de pernă de fiind, o răsturnă și o scutură în capul lor, și șobolanul căzu în vid. Îl urmăriră cum se rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Și când ajunse jos se auzi întâi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi țipete de groază, urlete subțiri de femei. Se retraseră de la fereastră și Paraschiv râse gâfâit și îi aruncă lui Nilă fața de pernă în cap.

— Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan!

— A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios.

— Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv, s-a făcut terci pe trotuar și i-a stropit pe ăia de sânge!

Și râse iar și se trânti pe pat cu țigarea în gură și trase iar cu sete din ea, de i se văzură acum parcă și măselele, nu numai dinții.

— Și zi, mă, al lu’ Parizianu, ce mai face tac-tău, strigă Achim, roșu la față și el de vinul băut, cu țigarea între degete.

— De ce-ai venit, mă, p-aici? zise și Paraschiv.

— A venit la București, îl informă Nilă, dar cu îndoială, urmând, după glasul lui, ca băiatul să mai spună o dată dacă e adevărat și, dacă vrea sau dacă poate, să mai spună și de ce a venit, că el nu prea înțelesese.

— Ai vreun servici pe-aicea, mă? zise Paraschiv cu respect.

Putea să aibă, avea patru clase de liceu și nu strica să vorbești cu considerație despre cineva care te uiți la el că e mai mic, dar nu știi ce ajunge și poți să ai nevoie de el.

— Sau ai venit și tu că ai auzit că pe-aici umblă câinii cu covrigi în coadă? adăugă el, văzând că băiatul tace.

Deci se putea să ajungă și rău și atunci n-avea niciun rost tot respectul, cu toate clasele lui de liceu.

Nilă zise:

— O să stea pe la mine dacă n-are unde, anunță și parcă se lăudă el, dar apoi tăcu, prins parcă de mari îndoieli.

— Cum să stea pe la tine, se zborși Paraschiv, și dacă pleci în concentrare unde mai stă?

— Treaba lui, ce-ți pasă ție?

— De ce să nu-mi pese, nu mi-e nepot de văr?

— Ce, o să-l iai tu la tine? se hlizi deodată Nilă și se uită în toate părțile atât de triumfător încât s-ar fi zis că aștepta să râdă și pereții de pretențiile lui Paraschiv.

Achim se dădu pe spate și râse în felul lui, de parcă se înăbușea.

— Și tu ce râzi, mă! blodogări Paraschiv scos din pepeni, îl iai tu? Ia să te vedem unde îl iai? Și adăugă pe deplin edificat: Deșteptule.

Se lăsă tăcerea și câtva timp toți trei fumară, pierduți în plăcerea pe care le-o făcea lor tutunul. Paraschiv rânjea mereu, trăgând din țigare și avea pe chip acea expresie amestecată a celui care caută pe îndelete în creierul lui ce să mai scoată din ceea ce venirea atât a tatălui cât și a nepotului îi stârnea ca amintiri. Se uita la ei și toate se cântăreau în el și îi apăreau pe față cum se schimbă lumina când trec norii prea repede pe un cer nestatornic. Nu se topiseră prea mulți ani de când nu-l mai văzuseră pe tatăl lor, dar totuși erau ani și ce făcuseră ei trei fugind de-acasă și furând, atât de nepăsători față de o posibilă întoarcere, pe care fapta lor n-o mai îngăduia? Ce putea tatăl lor să înțeleagă din ceea ce ei îi arătaseră și ce trebuia el să ghicească din felul lor gâtuit cu care se răstiseră ceasuri întregi unii la alții?

Ce să înțeleagă acum din tăcerile lor fără rădăcini, din fumul țigărilor lor? Că degeaba avea băiatul acela al lui Parizianu patru clase de liceu, că nu era adică, și n-avea cum să fie altfel decât ei, sau chiar dacă avea să fie, asta era ceva atât de îndepărtat încât până atunci totul avea să se uite, toate cuvintele și toate gândurile, spuse cu glas tare sau doar lăsate să fie înțelese dintr-o gâjâitură sau mârâitură? De-asta le ardea lor acum, ce era cu al lui Parizianu?

— Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu glasul lui de odinioară cu care îi scula dimineața din somn pe cei trei, Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca și când cu adevărat urma să-i trezească dintr-un somn în care însă trăiau cu ochii deschiși și care le punea viața în primejdie, ascultați… Ascultați că am ceva să vă spun o singură dată… Sunteți copiii mei orice-aș face, și eu sunt tac-tău, oricum ați vrea voi s-o întoarceți… A venit timpul să recunoaștem fiecare… Greșit a fost că nu v-am lăsat în sat să vă arăniți… Greșit a fost că ați fugit de-acasă când puteați să vă faceți rostul vostru și să munciți pământul… Dar dacă voi ați uitat de acest lucru, eu n-am uitat… După fuga voastră n-am avut decât un singur gând și gândul ăsta a fost la voi… Cum să fac… Cum să procedez ca să aflați că muncesc pentru voi și că puteți să vă întoarceți fără grijă și să găsiți tot pământul la loc cum fusese?… Și mi-am reparat greșeala mea, am muncit zi și noapte să pun la loc pogoanele vândute… Și am reușit… Am mari speranțe dacă nu-l mai dau pe Niculae la școală (și n-o să-l mai dau fiindcă îi ajung și lui clasele care le-a învățat să se arănească și el) să mai cumpăr un pogon și să refac totul complect și să-mi mai rămână să ne facem noi, adică eu și mă-ta și ăilalți o cojmelie alături și să vă rămână vouă casa, s-o măriți și să vă însurați în ea… Paraschive, Nilă, Achime, e timpul să reparați și voi greșeala voastră… Am la mine banii, nu vă vorbesc în vânt… întoarceți-vă acasă… Ce vă așteaptă pe voi aici, măi, copiilor!? Să muriți într-o odăiță ca asta, în timp ce acasă aveți bătătura largă și pământul întins cât vezi cu ochii?… Să fie de aur meseria ta, Paraschive, și tu să câștigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar-șef și nu face să trăiești printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic, cum te cunosc cei din satul tău și te jucai prin țărână cu ei… Un bine a ieșit pentru voi stând aici trei ani în București, n-ați pierdut timpul degeaba, ați învățat ceva, știți și voi ce e lumea și ce sunt oamenii, dar nu atât de mult încât să vă dați seama că o clipă mai mult dacă mai stați n-o să vă mai puteți să vă întoarceți înapoi chiar dacă ați muri… Și de ce să muriți când sunteți băieți tineri? De ce să pieriți în floarea vârstei? Paraschive și Nilă și Achime? Ai?! De ce să vă prăpădiți?!!…

Era ca și când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul care se oprise deasupra lor la toți, părinte și copii, și nu mai voia să părăsească odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăștiată în care cuvintele tatălui, neputându-se despărți în trei părți, înțelesul lor își pierdea din putere și ajungea la urechile celor trei micșorat și demn de dispreț. Ce mai voia și ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească așa atâția ani, să mai muncească pentru ei, așa cum zisese, când dacă i-ar fi întrebat pe ei mai din vreme… Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un om cu o fire ca a lui pe care i-o cunoșteau de când erau mici… Veșnica lui istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după ce toată tinerețea își bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic și că să fie el muntele ăla de aur, și degeaba se duce Paraschiv cu căruța, că trece pe lângă el și nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit? Îi vrea îndărăt acasă? Vasăzică e bun acuma Paraschiv! Și te pomenești că e bun și Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră încă în clipele acelea: că așa era, cât o duseseră rău prin București, alde tat-său nu vrusese să auză de ei. Și acum când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic și tot tat-său le-a făcut și le-a dres. Încât, nu văzură, după nesfârșita tăcere care se așternu în odaie, cum pe chipul încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane mari de sudoare.

— Nu vreți, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreți nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă și Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există.

Și cu aceasta se și ridică, făcu din brațe gesturi ca și când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui și el le dădea la o parte cu mișcări exagerate și teatrale, porni spre ușă, o deschise larg, o lăsă așa deschisă și începu să coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea ușă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l însoțească și să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai puteau să facă lucrul acela care li-l cerea el, țineau la el și-l înțelegeau…

…Și se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea ușă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieții lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la școală, deși ar fi trebuit dacă ar fi înțeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nicio speranță… Cei trei erau duși pentru totdeauna…