Noul Paris

Noul Paris de JOHANN WOLFGANG VON GOETHE 

CUM CÎTVA TIMP, în noaptea dinspre duminica rusaliilor, visai că stau în fața unei oglinzi și că mă străduiesc să îmbrac veșmintele primite în dar, cu prilejul sărbătorilor, de la dragii mei părinți. Îmi dăruiseră, cum știți, o pereche de pantofi din piele netedă, cu catarame de argint, apoi ciorapi subțiri de bumbac, pantaloni negri de mătase și o haină verde din lînă fină, cu butoniere aurite. Vesta, din postav țesut cu fir de aur, fusese croită pe măsura mea dintr-o jiletcă pe care tatăl meu o purtase ca tînăr însurățel. Eram proaspăt frezat, pudrat și cîrlionții îmi împodobeau capul ca niște aripioare. Doar că nu mai terminam cu îmbrăcatul, deoarece greșeam mereu și încurcam lucrurile; cum dădeam să pun pe mine ceva, mă trezeam dezgolit în altă parte. Și întru această grea nedumerire, iată că răsare în fața ochilor mei un bărbat tînăr și frumos, care mă salută cu multă prietenie.

― O, bine ați venit! îl întîmpinai la rîndul meu. Mă bucur să vă văd aici.

― Așadar, mă cunoasteti? întrebă el cu un surîs pe buze.

― De ce nu? fu răspunsul meu, de asemeni zîmbitor. Sînteți Mercur și vă știu chipul zugrăvit adesea pe tablouri.

― Într-adevăr, eu sînt acela. M-au trimis zeii la dumneata, cu o sarcină de mare însemnătate. Vezi aceste trei mere?

Întinse mîna și-mi arătă trei mere, pe care palma lui abia le putea cuprinde, toate mari și minunat de frumoase, unul roșu, altul galben, altul verde. Ai fi zis că sînt nestemate cărora cineva le împrumutase înfățișare de fruct. Dădui să le ating, dar el își trase mîna îndărăt.

― Mai întîi să știi că merele astea nu sînt pentru tine. Va trebui să le dai celor mai frumoși tineri ai orașului, trei la număr, care, pe urmă, fiecare după soarta lui, să-și găsească nevasta dorită. Ia și fă-ți treaba cumsecade! spuse Mercur, luîndu-și rămas bun și slobozind cele trei mere în palmele mele deschise. Îmi părea că merele crescuseră și mai mari. Le ținui spre lumină și văzui că sînt cu totul și cu totul străvezii; curînd se alungiră și se prefăcură în trei femeiuști drăguțe foc, cam de mărimea unor păpuși obișnuite, avînd fiecare ochii de culoarea mărului din care s-a ivit. Și astfel se mlădiară și lunecară pe degetele mele în sus; dar cînd să le prind pentru a păstra măcar una din ele, mă trezii că au și zburat departe, plutind în văzduh. Nu-mi rămase decît să le urmăresc din priviri. Stăteam fermecat și împietrit, cu mîinile încă ridicate, și îmi cercetam degetele ca și cum acolo ar fi fost ceva de văzut. Dar deodată zării o drăgălășenie de fată jucîndu-mi pe vîrfurile degetelor, mai mică decît celelalte, însă plină de grație și vioiciune. Și cum fata nu-și luă zborul cu suratele ei, ci întîrzia dansînd și sărind ușure ba pe un vîrf de deget, ba pe altul, o privii cîtva timp, uimit. Și cum îmi plăcea nespus, crezui că pot pune mîna pe ea și mă hotărîi s-o prind cu îndemînare; dar în aceeași clipă simții o lovitură în cap, mă prăbușii și nu mă deșteptai din amețeală decît la ora cînd trebuia să mă îmbrac și să merg la biserică.

Cît ținu slujba, ca și în timpul prînzului, la bunici, îmi reveniră mereu în minte acele făpturi. După-masă, plecai să-mi văd cîțiva prieteni, atît pentru a fi văzut la rîndul meu în noile haine, cu pălăria sub braț și sabia la șold, cît și pentru că le eram dator cu niște vizite. Dar nu găsii pe nimeni acasă și, aflînd că au plecat la grădină, mă gîndii să-i urmez și să petrec o seară plăcută.

Drumul mă duse printre cele două ziduri care înconjoară orașul și ajunsei curînd în locul care poartă cu îndreptățire numele de Zidul cel rău, căci acolo nu te afli nicicînd în deplină siguranță.

Mergeam încet, gîndind la cele trei divinități ale mele și, în primul rînd, la mica mea zînă; uneori înălțăm degetele și le țineam așa, în nădejdea că va fi atît de bună să apară din nou jucînd pe vîrfurile lor. Mergînd astfel, scufundat în gînduri, zării la stînga mea, în zid, o portiță, pe care nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Părea joasă, totuși arcada ei ascuțită ar fi lăsat să treacă și pe omul cel mai înalt. Pervazul, sus, ca și pe margini, era cioplit și împodobit cu finețe de pietrar și de sculptor; pe mine însă mă atrase îndeosebi ușa propriu-zisă. Era dintr-un lemn străvechi, cafeniu, incrustat numai pe-alocuri, și bătută-n panglici late de fier, lucrate cu adînc meșteșug, închipuind frunzișuri din care se ițeau păsări parcă aievea și pe care nu puteam să le admir îndeajuns. Ceea ce mi se păru însă cel mai ciudat era faptul că nu vedeam nici gaura cheii, nici clanța, nici ciocănelul. Drept urmare, am bănuit că ușa se deschide numai pe dinlăuntru și nu m-am înșelat, căci, apropiindu-mă ca să-i pipăi desenul atît de frumos, ușa se deschise într-adevăr și în fata mea răsări un bărbat purtînd veșminte cu totul neobișnuite, foarte largi și lungi. O barbă mare îi înnora chipul.

― Tinere domn, cum de-ați venit și ce căutați aici? rosti el cu voce și cu gest prietenos.

― Admir, răspunsei eu, încrestătura măiastră a porții; lucru asemănător n-am văzut niciodată, cel mult dacă s-o fi găsind cîte ceva prin colecțiile unor îndrăgostiți, de artă.

― Mă bucură, zîmbi el, că vă plac înfloriturile acestea. Pe dinăuntru poarta e și mai frumos lucrată. Intrați dacă doriți.

Nu eram într-o stare sufletească prea bună. Hainele ciudate ale portarului, singurătatea locului și ceva nelămurit, care părea să plutească în aer, mă apăsau. De aceea nu mă grăbii, sub cuvînt că vreau să studiez, mai îndeaproape partea dinafară a porții, și mă uitai totodată, pe furiș, în grădină; căci o grădină apăruse în fața ochilor mei. Chiar lipit de poartă, se deschidea, un spațiu întins și umbros; tei bătrîni, așezați la aceeași, depărtare unul de altul, îl acopereau peste tot cu ramurile lor dese, îngemănate, încît o mulțime de oameni s-ar fi putut răcori sub ele. Pusei în sfîrșit piciorul pe prag și bătrînul se pricepu să mă îmbie pas cu pas. De’ fapt, nici nu mă împotriveam, căci auzisem de atîtea ori vorbindu-se că, în astfel de împrejurări, un prinț, sau un sultan n-ar trebui să întrebe niciodată dacă e vreun pericol sau ba. Unde mai pui că aveam sabie la șold! Nu-l birui eu pe bătrîn, dacă se arată vrăjmaș?

Intrai deci, sigur de mine, străinul împinse poarta, și aceasta se închise atît de lin, încît abia o simții. Acum îmi arătă lucrătura, într-adevăr și mai măiastră de pe partea dinăuntru a porții, îmi lămuri amănuntele și îmi arătă o deosebită bunăvoință. Astfel, liniștit pe deplin, mă lăsai condus mai departe, prin spațiul acela, umbros și rotund de lîngă zid. Firide, împodobite artistic cu corali, scoici și scări metalice, vărsau apă din belșug în bazine de marmură, prin gura unor tritoni, între acestea se aflau colivii și căsuțe zăbrelite, unde săltau veverițe, alergau purceluși de mare și tot soiul de vietăți din cele mai drăguțe. Păsările ne însoțeau pașii cu cîntece și strigări, mai ales graurii trăncăneau, vrute și nevrute; unul zicea; „Paris! Paris!", altul „Narcis! Narcis” atît de răspicat și de limpede, încît ai fi crezut că declamă un școlar. Bătrînul mă privea întruna cu atenție, în vreme ce păsările strigau de zor. Eu însă mă prefăceam n-aude, n-a vede și, la urma urmei, nici nu aveam timp să mă uit la el: îmi dădeam seama că mergeam în cerc și că spațiul acesta mare, umbrit și rotund, împrejmuia de fapt un alt cerc mult mai însemnat. Și într-adevăr, ajunserăm din nou in preajma porții și se părea că bătrînul vrea să mi-o deschidă, ca să plec; dar ochii mei rămaseră ațintiți pe un grilaj de aur, care împrejmuia parcă mijlocul acelei frumoase grădini și asupra căruia privirea-mi stăruise și mai înainte, în timpul plimbării noastre, deși bătrînul mă ținuse mereu lîngă zidul mărginaș, adică departe de centru. În vreme ce se îndrepta spre poartă, eu îi spusei înclinîndu-mă:

― Ați fost atît de binevoitor cu mine încît îmi iau curajul să vă fac o rugăminte pînă a ne despărți. N-aș putea să mă uit mai de aproape la grilajul acela de aur, care pare să închidă într-un cerc foarte larg partea de mijloc a grădinii?

― Cu plăcere, făcu bătrînul, dar atunci trebuie să vă supuneți unor condiții.

― Care anume? întrebai grăbit.

― Trebuie să lăsați aici pălăria și să nu vă scoateți mîna din mîna mea în timp ce vă conduc.

― Încîntat, răspunsei eu și îmi lepădai pălăria și sabia pe prima bancă de piatră ce ne ieși în drum.

Bătrînul îmi prinse repede stînga în dreapta lui și, ținîndu-mi-o strîns, mă trase cu destulă vigoare drept înainte. Ajunși la grilaj, mirarea mea se schimbă în uimire: nu mai văzusem nicicînd așa ceva. Pe un soclu înalt de marmură stăteau rînduite o mulțime de lănci și halebarde, ale căror vîrfuri alăturate și ciudat împodobite se împlineau într-un cerc. Privii printre ele și văzui în spatele lor o apă curgînd domol, străjuită de pereți de marmură; adînc, în limpezimea ei, zăreai mișcîndu-se, fie repede, fie încet, cîte unul sau în roiuri, o sumedenie de pești aurii și argintii. Aș fi vrut să-mi arunc privirea peste apă, să văd cum arată de fapt inima grădinii; dar, spre marea mea dezamăgire, observai că de partea cealaltă apa era îngrădită cu același fel de grilaj, cu atîta dibăcie lucrat încît fiecărei deschideri aici îi răspundea dincolo cîte o lance sau halebardă; astfel, punînd la socoteală și celelalte adaosuri, se înțelege că, de oriunde ai fi privit, nu puteai să vezi nimic. În afară de asta, mă stînjenea și bătrînul, care mă ținea strîns și nu-mi lăsa mișcarea liberă. Curiozitatea mea însă creștea, după cele văzute, tot mai mult; îmi luai deci inima în dinți și îl întrebai pe bătrîn dacă nu s-ar putea trece dincolo.

― Cum de nu! răspunse el, dar atunci mai sînt niște condiții.

Voind să știu care anume, dînsul mă făcu să înțeleg că trebuie să-mi schimb hainele. Primii cu mulțumire și mă lăsai condus înapoi la zid. Acolo, într-o sală nu prea mare, însă bogat împodobită, atîrnau pe pereți veșminte de tot felul, care toate semănau cu portul oriental. Mă schimbai repede. După ce, spre desperarea mea, îmi scutură temeinic părul dat cu pudră, bătrînul luă o plasă pestriță și mi-o așeză pe cap. Privind în oglindă, găsii că arăt în deghizarea mea destul de drăguț; îmi plăcea chiar mai mult decît în hainele mele țepene de duminică. Făcui cîteva plecăciuni și sărituri, așa cum văzusem că fac dansatorii la teatru. Între timp, tot uitîndu-mă în oglindă, zării din întîmplare, în spatele meu, imaginea unei firide. Pe fondul ei alb atîrnau trei sforicele verzi, fiecare împletită așa fel încît, din depărtarea la care mă aflam, nu prea puteam să le deslușesc. Mă răsucii deci în grabă și îl întrebai pe bătrîn despre firidă și sfori. Acesta, foarte amabil, desprinse una din ele și mi-o arătă. Era un șnur de mătase, verde,

Abia atunci observai că jos, de-a curmezișul, se afla o bancă scundă, lunguță, pe care sta o mandolină. Fata o luă de pe bancă, se așeză și mă trase cu drăgălășenie alături de ea. Mă uitam acum și la cea de a doua fată, din dreapta. Purta rochie galbenă și avea în mîini o țiteră; și dacă harpista era de o statură impunătoare, cu trăsături și purtări maiestuoase, în schimb cîntăreața din țiteră arăta ca o ființă grațioasă și veselă. Era o blondă zveltă, pe cînd cealaltă avea o poboabă de păr castaniu-închis. Varietatea și armonia cîntului lor nu mă puteau împiedica să-mi îndrept ochii asupra celei de a treia frumuseți, care purta veșminte verzi și al cărei viers de lăută năștea în mine ceva tulburător, dar și străin. Aceasta părea să-mi acorde cea mai mare atenție și să cînte anume pentru mine. Totuși nu mă putui alege cu mare lucru în ce o privea. O vedeam ba gingașă, ba ciudată, ba sinceră, deschisă, ba orgolioasă, după cum își schimba cîntecul și luminile feții. Voia cînd să mă înduioșeze, cînd să mă stîrnească. Dar putea să facă orice, nu era chip să mă cîștige, căci mica mea vecină, cu care ședeam cot la cot, mă ținea în mrejele ei și apoi, recunoscînd eu în cele trei fete pe zînele ce-mi apăruseră în vis, ca și culoarea merelor, înțelesei foarte limpede că n-ar avea nici un rost să-mi aleg vreuna și să o rețin. Aș fi ales-o pe micuța grațioasă, dacă lovitura pe care mi-o dăduse în vis nu mi-ar fi stăruit dureros în minte. Stătuse pînă acum liniștită cu mandolina ei, dar cînd celelalte două, stăpînele, încetară să cînte, îi porunciră să se producă cu cîteva bucăți vesele. Abia de ciupi din strune cîteva melodii de dans, că și sări în sus, iar eu făcui la fel…

Ea cîntă și dansă, pe cînd eu îi urmai pașii mărunți, ispititori. Închipuirăm astfel un soi de balet cu care stăpînele păreau a fi mulțumite, căci, abia isprăvit dansul, ele îi porunciră micuței sa mă învioreze cu ceva bun, pînă la vremea cinei. Uitasem firește că, în afară de acest paradis, mai există și altceva pe lume. Alerte mă conduse imediat înapoi în gangul prin care intrasem. Pe o latură se aflau două odăi ale ei, frumos dichisite. Într-una din ele, unde locuia, micuța îmi servi portocale, smochine, piersici, struguri și eu gustai cu mare poftă atît din fructele țărilor străine cît și din altele care se coc de obicei abia în lunile următoare. Prăjituri erau din belșug; fata îmi turnă vin spumos într-o cupă de cristal șlefuit; dar nu simțeam nevoia să beau, căci mă răcorisem îndestul cu fructele.

― Și acum, hai să ne jucăm! spuse ea și mă pofti în cealaltă odaie.

Aici, totul arăta ca la tîrgul de crăciun, doar că lucruri atît de fine și prețioase nu se văzuseră nicicînd într-o prăvălie. Se aflau aici tot felul de păpuși, veșminte și unelte pe măsura lor, bucătării, camere de locuit și magazine păpușărești, precum și o sumedenie de alte jucării. Fata mă conduse pe rînd la dulapurile de sticlă care adăposteau aceste lucruri de preț. Pe cele dintîi le închise repede la loc, zicînd;

― Știu bine că astea nu vă interesează. Dincoace, în schimb, am putea găsi materiale de construcție, ziduri și turnuri, case, palate și biserici, pentru a închipui un oraș. Numai că pe mine asemenea joc nu mă prea încîntă. Să alegem altceva, care va fi pe placul dumneavoastră cît și al meu.

Scoase la iveală cîteva lădițe, în care se aflau o grămadă de oșteni micuți, așezați rînduri-rînduri unii peste alții, priveliște care mă făcu să recunosc de îndată că nu mai văzusem ceva atît de frumos. Ea nu-mi dădu timp să mă uit mai de aproape, ci luă una din lădițe sub braț și eu apucai încă una.

― Mergem la podul de aur, spuse ea, acolo e cel mai potrivit loc pentru jocul de-a soldații: sulițele ne arată imediat cum trebuie rînduite cele două oștiri una împotriva celeilalte.

Ajunserăm curînd pe podul acela de aur, clătinător; în timp ce îngenuncheam pentru a-mi pregăti liniile de bătaie, auzeam sub mine apa susurînd și peștii plescăind. Amîndouă oștirile, după cum observai acum, erau alcătuite din călăreți. Fata se lăudă că de partea ei, în fruntea oștirii femeiești, e însăși regina Amazoanelor. Eu, în schimb, îl aveam pe Ahile, cu numeroasa lui cavalerie grecească. Armatele stăteau față în față și nu se putea închipui ceva mai măreț. Ostașii nu semănau cu figurile de plumb care se fac la noi, turtite pe o parte. Cal și călăreț aveau corpurile rotunde, pline, lucrate cu de-amănuntul. Și apoi, mă miram cum de-și păstrează echilibrul stînd fiecare drept, fără nici o tălpiță sub picioare.

Trecurăm deci în control, amîndoi, cu mare mândrie, armatele noastre, după care fata îmi anunță trecerea la atac. Găsisem în lădițe și cîteva tunuri, precum și cutii pline cu obuze de agată, frumos șlefuite. Pe acestea urma să le folosim de la o anume depărtare, cu condiția să nu bombardăm mai mult decît era necesar pentru a răsturna figurile, căci nici una din ele nu trebuia stricată. Se porni în sfîrșit canonada de amîndouă părțile și la început totul mergea, spre mulțumirea noastră. Dar cînd văzu că eu ținteam totuși mai bine și că eram pe cale s-o înving, deoarece victoria depindea de numărul soldaților rămași în picioare, Alerte se apropie sprintenă și aruncările ei avură succesul dorit. Fata îmi culcă la pămînt o sumedenie din cei mai buni ostași și cu cît protestam mai mult, cu atît rîvna ei creștea. Lucrul mă necăji pînă la urmă. O amenințai că voi face la fel. Și nu numai că mă apropiai, dar și aruncările mele, supărat cum eram, se dovediră deosebit de puternice. Nu dură mult și cîteva centaure ale ei se făcură țăndări. Prinsă în focul jocului, fata nu observă imediat; dar eu încremenii văzînd cum figurile sparte, amazoane și cai, se adună iarăși, de la sine, într-un întreg și, înviate de-a binelea, se depărtează în galop de la podul de aur pînă sub tei, apoi aleargă de colo pînă colo în goana mare și se pierd, nu știu cum, prin preajma zidului! Cînd își dădu seama de cele întîmplate, frumoasa mea izbucni într-un plîns amar, strigînd totodată că-i pricinuisem o pierdere fără leac și cu mult mai grea decît se poate spune în cuvinte. Pe mine, în schimb, cuprins de furie, mă bucura să-i pot face un rău, și apucînd obuzele de agată ce-mi rămăseseră le aruncai orbește în trupa ei. Din păcate, nimerii regina, care pînă atunci nu intrase în jocul nostru. Se făcu și ea țăndări, cu tot cu adjutanții cei mai apropiați dar se prinseră repede la loc și o luară la goană ca și ceilalți, galopînd veseli pe sub tei și pierzîndu-se undeva lingă zid.

Alerte, vrăjmașa, mă certă și mă dojeni; eu însă, odată pornit, dădui să mai ridic niște ghiulele de agată rostogolite lîngă sulițele ele aur. Dorința mea înverșunată era să-i zdrobesc întreaga oștire. Atunci fata, fără să stea pe gînduri, sări la mine și îmi croi o palmă, de simții că-mi bîzîie în cap. Eu, care auzisem din gura altora că palma primită de la o fată se plătește cu un sărut apăsat, o apucai frumușel de urechi și o sărutai de mai multe ori. Drept care ea scoase un strigăt atît de pătrunzător, încît mă speriai și o lăsai în pace. Și asta, spre norocul meu. Căci din clipa aceea nu mai știui ce se întimplă cu mine. Pămîntul dedesubt porni să se zguduie și să huruie. Podul, după cum îmi dădui repede seama, începu să se destrame iar. Nu aveam vreme să judec, nici nu puteam să alerg. Mi-era teamă să nu fiu spintecat, căci halebardele și sulițele, care se ridicau în sus, îmi și agățaseră hainele. Destul că, nu știu cum, îmi pierdui pe dată văzul și auzul, și mă trezii din buimăceală, din sperietură, abia la rădăcina unui tei, spre care mă zvîrliseră acele suliți mișcătoare. Deșteptîndu-mă astfel, se trezi în mine și necazul, cu atît mai mult cu cît auzeam de dincolo vorbele de ocară, și rîsul vrăjmașei mele care, pe cealaltă parte, va fi ajuns mai domol pe pămînt. Sării deci în sus și, cînd văzui mica mea armată și pe Ahile, conducătorul, împrăștiați jur împrejur, aruncați laolaltă cu mine prin zvîcnirea podului, înșfăcai mai întîi pe bravul comandant și îl aruncai într-un pom. Învierea și fuga lui îmi plăcură acum îndoit; bucuria-mi răutăcioasă se însoțea cu cea mai atrăgătoare priveliște din lume. Eram tocmai pe cale să trimit după el pe toți grecii, cînd deodată, jeturi de apă, fîșîind, șuierînd, țîșniră asupra mea din pietre și ziduri, din pămînt și crengăriș. Oricum m-aș fi sucit, apa mă, biciuia din toate părțile. Cît ai clipi, haina mea ușoară, sfîșiată de suliți, se făcu leoarcă de apă și nu pregetai să mi-o smulg de pe trup. Aruncai pantofii și un veșmînt după altul. Găsii chiar, în acea zi călduroasă, că e foarte plăcut să te scalzi lăsîndu-te în voia jeturilor.

Gol pușcă, mă plimbam țanțoș și demn printre trîmbele de apă și gîndeam să mă desfăt așa lungă vreme. Mînia se potoli și nu-mi doream nimic mai mult decît o împăcare cu mica mea vrăjmașă. Dar, deodată, jeturile se opriră și rămăsei cum eram, gol și ud, pe pămîntul mustind de apă. Prezența bătrînului, care răsărise pe neașteptate în fața mea, nu mă bucură, deloc. Aș fi vrut să mă ascund undeva sau baremi să-mi acopăr goliciunea. Rușinat, dîrdîind de frig și tot căutînd să mă feresc măcar în parte de ochii lui, făceam o figură destul de jalnică. Bătrînul folosi acest moment pentru a mă dojeni cu toată asprimea:

― Ce mă împiedică, se răsti dumnealui, să iau un șnur din cele verzi și să-ți măsor cu el, dacă nu gîtul, cel puțin spinarea!

Această amenințare mă scoase din răbdări.

― Păziți-vă să-mi vorbiți și chiar să gîndiți astfel, îi strigai mînios, altminteri sînteți pierdut, laolaltă cu patroanele dumneavoastră!

― Cine-mi ești, la urma urmei, făcu el batjocoritor, de-ți îngădui asemenea cuvinte?

― Un favorit al zeilor, rostii apăsat, de care atîrnă dacă femeiuștile astea își vor găsi bărbați vrednici și vor trăi ani fericiți, sau dacă le voi lăsa bătrîneții și morții în mănăstirea lor fermecată!

Bătrînul se dădu înapoi cu cîțiva pași.

― Cine ți-a dezvăluit taina? întrebă el mirat și îngîndurat.

― Trei mere, zisei eu, trei giuvaere.

― Și ce-mi ceri plată? mai întrebă el.

― Întîi și întîi, să mi-o dai pe copila care m-a adus în starea asta blestemată!

Bătrînul mi se aruncă la picioare, neținînd seama de pămîntul încă umed și cleios, apoi se ridică, fără să se fi udat nici un pic, mă luă prietenos de mînă, mă duse în sala de veșminte, mă îmbrăcă repede și în curînd eram din nou frezat și gătit ca de duminică. Portarul nu mai scoase nici un cuvînt dar, pînă să trec pragul, mă opri și îmi atrase luarea-aminte asupra cîtorva lucruri ce se vedeau la zidul de peste drum, arătînd înapoi totodată spre poartă. Pricepui totul pe deplin: voia să-mi întipăresc în minte acele lucruri, pentru a nimeri la nevoie, mai sigur, poarta. După care, aceasta se închise numaidecît în spatele meu.

Reținui bine tot ce se afla pe partea cealaltă. Deasupra zidului înalt spînzurau crengile unor nuci foarte bătrîni, acoperind în parte și pervazul cu care se încheia zidul. Crengile coborau pînă la o placă de piatră al cărei contur cioplit îl deslușisem limpede, fără să pot citi însă inscripția de pe ea. Placa se sprijinea de soclul unei nișe, în care o fintînă artistic împodobită vărsa șuvoaie de apă dintr-un vas în altul și de aici într-un mare bazin, închipuind parcă un lac micuț ce se pierdea în pămînt. Fîntîna, placa, nucii, toate stăteau perpendicular una față de cealaltă. Aș fi vrut să pictez această priveliște așa cum am văzut-o. Se poate lesne imagina cum îmi petrecui seara de-atunci și încă multe zile următoare și de cîte ori îmi repetai acele întîmplări pe care eu însumi abia reușeam să le cred. Cum găsii un prilej, cum mă dusei iarăși la Zidul cel rău, ca să-mi împrospătez cel puțin amintirile și să admir frumusețea porții. Dar, spre marea mea uimire, găsii totul schimbat.

Ce-i drept, nucii își mai trec rămurișul peste zid, dar nu mai stau unul lîngă altul. Se vede pe zid și o placă, însă departe de pomi, pe dreapta, fără înflorituri și cu o inscripție ușor de citit. Mult spre stînga, iată și o nișă cu fîntînă, care însă nu se poate asemui cu cea văzută atunci; încît îmi vine uneori să cred că aventurile mele nu au fost decît un vis. Nici din poartă nu se mai vede vreo urmă. Vizitînd de repetate ori acel tărîm, am observat că nucii parcă se apropie încet; la fel placa și fîntîna. Cînd lucrurile se vor aduna, cum au fost, atunci s-ar putea ca și poarta să-mi răsară din nou în fața ochilor, iar eu, din parte-mi, voi face totul ca să reînnod aventura. Dacă voi primi îngăduința să istorisesc întîmplările ce ar urma, sau dacă va fi oprit cu desăvîrșire, asta nu știu să vă spun.