Nuvele
Aa
CUPRINS
CÂNTECUL IUBIRII
Prin geamurile petecite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate. În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește înăbușit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereții coșcovi, se furișează înlăuntru și-nvălmășesc, câte-o clipă, jocul blajin al focului…
Pe prichiciul cuptorului, moș Costan șade pipernicit și tăcut, cu privirile pribege, cu gândurile cine știe unde. În fața lui, Ileana, o fetișcană ca un bobocel înrourat, răsucește repede-repede firul subțirel de în.
— Spune, tăticule… mai spune! bâlbâie fata cu glas moale, care, în liniștea înserării, răsună întocmai ca un fâșâit ușor de aripi.
Barba bătută de brumă a moșneagului tremură o clipă. Se uită galeș, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din povești, apoi, cu glas lin, cu ochii închiși, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe:
— … Uite… era fetișcană, ia, așa ca tine. O guriță cât o cireașă coaptă și doi ochi albaștri cum e cerul când e mai limpede. Și cum râdea, cum râdea! îți fura inima.
A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aș fi văzut-o. Mai știi? Poate îmi furase și mie inima.
Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un orășel ca o grădiniță de flori… C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și te întorceai bătrân, bărbos și toropit, de abia-abia te mai cunoștea cineva în sat… Așa era lumea, și pace…
Ea să fi avut atunci vreo șaptesprezece ani, dar era chipeșă ca un flăcău și frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii. Avea un nume hăt ciudat… dar noi o poreclisem Minodora, și Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Ședea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraș, chiar în preajma lagărului nostru, cu mă-sa dimpreună, o femeie nevoiașă ca vai de ea. Fata trebuia să zorească ziua-noaptea, ca să câștige de-ale gurii. Alerga și se sfărâma necontenit printre noi, cu un coș plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi și alte bunătăți d-ald-astea. Și noi, oricât de necăjiți eram, cumpăram totdeauna și-i goleam coșul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă… Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!…
Apoi, vezi, așa trecea vremea. Când în slujbă, când slobozi, cum se nimerea.
Și-mi venise odată rândul de sentinelă. Era toamnă târzie. Sufla un dușman de vânt, aspru și friguros, de parcă-ți ciupea obrajii cu clește înfierbântate. Și prin văzduh cetele negre de nouri se vrăjmășeau ca niște balauri. Eu, ca să nu mă cutropească somnul, umblam de colo până colo, mai tropăiam, mai căscam, ca omul cu urâtu-n spate. Și-un întuneric ca acela, de nu-ți vedeai nici mâna… Numai dintr-o parte pătrundea prin beznă un firicel de lumină galbenă ca fața unui om mort. Licărirea aceasta însă tremura din ce în ce mai slăbită, uneori se sfârșea de tot, apoi iar răsărea, dar mai stinsă și mai potolită parcă… Acolo ședea Minodora. Într-o vreme, clipocind, așa, cu ochii deschiși ca iepurele, mi se păru că aud ceva zgomot dinspre lagăr, ca și când s-ar fi apropiat cineva încetinel, pe-a furișul. Îmi zgâiam ochii cât puteam, ca să deosebesc câtuși de puțin, dar întunerecul era așa de gros, parcă eram într-un sac.
— Stai! Cine-i? strigai, însă nimeni nu îmi răspunse.
„Bag seama, mi s-a năzărit”, îmi zisei atunci, și prinsei iarăși a mișca. Dar de-abia trecu o vreme, cât să-ți aprinzi luleaua, și zgomotul de adineaori se auzi din nou, acuma mai aproape și mai deslușit.
— Cine-i? zic. Cine-i, că trag!
— Sst… sst! șopti cineva întocmai la spatele meu, eu sunt!
— Feldrihan Luca… tu ești? Încotro?
— Mai domol, bre, făcu el răgușit, să nu te audă… Mă duc…
N-am putut înțelege unde spunea că merge, căci o tivise repede spre casa cu lumină.
Nu mai știu cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, dar în clipa următoare m-am pomenit și eu pe urma lui Luca. Alergam ca un smintit prin tufișurile desfrunzite. Rămurelele vlăguite mă plezneau peste ochi, dar eu nu simțeam nimic. Un singur gând îmi rodea sufletul, ca și cum roade cariul în grindă: „Luca se duce la Minodora”. În răstimpuri, totuși, mă opream și ascultam. Înaintea mea auzeam pașii târâți, repezi, ai lui Luca.
Nu-mi pot da seama cât am alergat așa… Mie mi s-a părut un veac întreg. În sfârșit, însă, deodată îmi răsări în față un ochi de lumină, care mă pironi locului. Ascultai cu băgare de seamă, dar afară de clocotele inimii mele, acum nu mai auzeam nimic… Mai trecu o clipă, două, apoi un ciocănit slab în geam îmi izbi urechile. Ferestruia se deschise lin, în pervaz se ivi căpșorul Minodorei. Câteva vorbe întretăiate, rostite în fugă, bâjbâiră prin întuneric, și, repede, parcă le-ar fi tăiat cu săcurea, se stinseră, și fereastra se închise. Pesemne Luca intrase în casă…
Un vânt rece, ca gheața, prinse a bate dinspre cocioabă. Simțeam cum mi se strecoară prin came, prin oase, cum îmi vâjâie în inimă, să mi-o crape. Ș-apoi deodată mă dezmeticii. Îmi veni în minte slujba și mă întorsei repede la locul meu. Mare noroc că n-a dat nimeni peste mine cât am lipsit. În curând fui schimbat, dar în noaptea aceea n-am închis ochii nicio clipă.
M-am mai zbătut eu ce m-am zbătut, cu gândurile mele de băiat aprins, dar, în sfârșit, ce aveam să fac? Am tăcut… A trecut o zi, au trecut mai multe, dar nimeni, vezi bine, nu bănuia nimic. Fetița, tot printre noi, și mai veselă, s-o sorbi cu ochii…
Apoi… pesemne așa a fost să fie.
În vremea aceea ne venise la companie un locotenent nou, să fi avut douăzeci de ani, bun și frumușel ca un fagure de miere. Cum văzu dânsul pe Minodora, cum o îndrăgi foc și prinse a o lua mai cu glume, mai cu vorbe dulci… cum fac feciorii… Dar fetișcana numai râdea de el și-l îmbia cu plăcinte. Și băiatul tot mai zăpăcit, și fata, tot mai rece. Îl vedeam adeseori șoptindu-i la ureche te miri ce, dar nu! Minodora râdea și cu dânsul, ca și cu ceilalți, și atâta…
Într-o zi însă, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru și-a luat inima în dinți și a sărutat pe Minodora. A strâns-o în brațe și a sărutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastră… a sărutat-o, ei, cum îți spun. Fata îi trânti în cap coșul cu plăcinte, plânse, blestemă… dar ce se sinchisea el de aceea? A sărutat-o, și gata! Iar noi râdeam… râdeam să ne prăpădim, ca netoții. Știu eu de ce râdeam? Poate de necaz că n-am sărutat-o noi, poate de bucurie că totuși a sărutat-o cineva. Ș-am băgat de seamă că și Luca râdea ca ceilalți. Dar când s-a depărtat locotenentul, iarăși am văzut bine cum i s-au încleștat pumnii, cum a scrâșnit din dinți ca o fiară și cum a mormăit ceva în sine sâsâind…
A mai trecut ce-a mai trecut, și iarăși mi-a venit rândul de slujbă. Minodora parcă uitase sărutarea cu pricina. Ba, în cele din urmă, prinse a face ochi dulci locotenentului, știi, cum fac femeile când vreau să scoată pe bărbat din minți. De vreo două ori locotenentul a îmbrățișat-o… a îmbrățișat-o și a strâns-o cum se cade, și fata nu s-a mai supărat, ci râdea și râdea… Hm! Dar totuși mi se părea că râsul acela e prea prefăcut, prea sună a sec… Vezi, eu știam ce știam.
Ș-așa, cum zic, mă puse iar de sentinelă, și încă Dumnezeu știe cum, iar la locul de altădată. Era tocmai în preajma Crăciunului, și turna o ploaie amestecată cu omăt, gata-gata să te înece. M-am oploșit în gheretă, iar acolo, scutit de umezeală, prinse că mi se îngreuneze capul.
Clipoceam de-a binelea, când, deodată, un bocănit scurt în spatele gheretei mă făcu să sar ca fript. Dădui să ies și mă lovii față în față cu ofițerul de inspecție.
— Cine-a trecut adineaori pe aici? se răsti ofițerul la mine.
— Să trăiți, dom’ căpitan, nimeni.
— Nimeni? răcni căpitanul. Nimeni? Minți, hoțule, minți ca un câine! Eu cu ochii mei am văzut strecurându-se un om pe-aici către casa ceea!… Ai dormit, câine! Ei, las’, că te învăț eu!
În clipa aceea parcă vedeam înaintea mea pe Luca. El, numai el trebuie să fie. Și, fără să vreau, bolborosii printre dinți: „Sărmanul băiat!”
După o scurtă șovăire, căpitanul porni repede înainte. „Hai!” zise către mine și ceilalți doi ostași ce-l însoțeau, și ne îndreptarăm grăbiți spre cocioaba în care ședea Minodora. Din ferestrele mici, scofâlcite, izvorau și acum două fuiorașe de lumină roșiatică, întocmai ca niște țâșniri de sânge. Ajunserăm gâfâind în preajma casei și ne oprirăm. Eram patru cu ofițerul. Părea că din casă se aud oftări, plânsete înăbușite.
Încetinel, ne târârăm până sub streașină. Căpitanul se ridică în vârful picioarelor și se uită prin geam. Un glas scâncit de femeie răsună deodată ca o horcăire de moarte: „Ce faci, dragul meu, ce faci?” „Minodoro, unde ești?… Vino lângă mine… Vino!”
În lumina scăzută a ferestrei văzui deslușit că fața căpitanului încremenește și se albește ca varul.
— Hai! înlăuntru! porunci răgușit ofițerul și ne opintirăm fuga spre ușa, care, într-o clipă, fu ridicată din țâțâni.
Când ne-am pomenit în mijlocul casei, ne-a cuprins spaima de ce-am văzut. Jos, lângă vatră, încolăcit și schimonosit, zăcea locotenentul nostru, locotenentul care sărutase pe Minodora. Din gât îi bolbocea gârlă sângele. Când și când, gâfâia înecat. Iar ochii cei de cărbune, ieșiți din orbite, luceau ca două globuri de marmură… La masă, așezat pe laviță, cu fruntea răzimată în palme, Luca privea ca un lup flămând la locotenentul care se lupta cu moartea.
— Mă!… Mă!… ticălosule, tâlharule! răcni deodată căpitanul, și se azvârli sălbatec asupra lui Luca.
Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă la noi și nu zise nimic. Nu s-a împotrivit, nu s-a apărat. Ghionturile căpitanului cădeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase niciun glas de durere. Răbda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatră, până-l podidi sângele pe gură și pe nas și se rostogoli amețit la pământ…
Și iac-așa, săraca Minodora… De-atunci nu am mai văzut-o printre noi… Săraca!… Da-i mult de-atunci, tare mult… Și totuși, când îmi aduc aminte de dânsa, mi se pare că numai ieri s-a întâmplat…
Noaptea se revărsase domol, pe nesimțite, și învăluise pământul în haină de jale. Spuza de stele tresărea sfioasă în văzduhul mohorât. Susurul înăbușit al frunzelor legănate de răveneala nopții pătrundea în casă, ca un glas tânguit, care vine de departe și se stinge.
Fusul Ilenii nu se mai învârte. Iar în ochii ei albaștri, la lumina rumenă a focului din vatră, izvorăște un bob de mărgăritar, licărește o clipă, apoi se rostogolește peste obrajii ca laptele…
PROȘTII
Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag, și cât p-aci să se prăvale cu dăsagii de-a umăr, cum era.
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine!
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da’ ce să pățesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveți grije să nu-mi ticluiți vreo poznă până ce ne întoarcem noi… Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l lași să vi-l mănânce toți câinii!…
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi își scoase pălăria de paie zdrențuită, își făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, și rosti domol:
— Doamne-ajută!…
Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit și se întoarse spre feciorul său, care aștepta somnoros deoparte:
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!…
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăogă și ea, cu mintea ei cea proastă:
— Așa, așa, grăbiți-vă, să nu vi se întâmple ceva… D-zeu să v-ajute!…
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieșise repede din ogradă și o apucase cu pași voinicești pe ulița ce se întindea ca un brâu albineț printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică și nu se năpustească cineva asupra lor.
În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia o lumină gălbuie, mucezită. Umbrele pervazurilor se tolăneau rășchirate ca degetele unei mâini uriașe și se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică și el ceva.
— Da’ de unde!? Doar l-am fi auzit șuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.
Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de șine licăreau, ca niște dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.
— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundișul peronului cu pașii săi apăsați. De-acu poate veni când i-o plăcea, că numi-e frică…
Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locșor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneț, se apropie de ușa sălii de așteptare și puse încetinel mâna pe clanță. Era încuiată. Zări în stânga ușii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se așeze sau nu, stătu o clipă la îndoială și, în sfârșit, se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior.
— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne… Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.
Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau mai bine pe lespede și gemeau înăbușit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânși în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-șterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Și întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur, linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din față, ca un tăiuș de ferăstrău uriaș și hodorogit, se desemnau din ce în ce mai lămurit pe pânzișul cenușiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe țărmul Someșului se ridicau negre, ca niște mâini amenințătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînțelese ale unor oameni prăpădiți de nevoi. Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător:
— Nu mai vine…
— Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după 30 lulea.
Aprinse și începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des și țâșnitor printre dinți.
Gara cu magaziile ei prinse a se dezbrăca de întunerec. Un vânt aspru, tomnatec, vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi, însoțiți de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea și trase cu urechea:
— Vine cineva… zise înăbușit.
Portița zăplazului scârțâi prelung și o babă, gârbovită ca un gânj, cu fața zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeți.
— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da’ până unde? adăogă apoi cu jumătate gura, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.
— Până la Beclean, răspunse ea pițigăiat, ștergându-și obrajii cu mânecile cămășii. Numai până la Beclean… A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!… Mă temeam să nu întârziu, Doamne ferește, de năpraznicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud șuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă… Și dumneavoastră-l așteptați?
— Îl așteptăm și văd că nu mai vine…
— Vă duceți departe?
— Ba nu… Până la Salva…
— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume… Așa… Ce să facem?
Și iar mocniră, acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu mai știu ce să vorbească.
După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea și iar se vedea.
— Aha! tresări flăcăul, de-acu îndată sosește.
Felinarul se mări din ce în ce, și pe urmă se desluși și chipul negru, bărbos al hamalului.
— Să dea Dumnezeu bună dimineața, făcu Nicolae trăgănat și smerit, sculându-se și dându-se la o parte.
— Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Oare vine degrabă, domnule? întrebă și baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca ușii.
— Ce-mi tot dârlâiești aici, babo? Ce-mi toci capul și dumneata?! Nu cumva ți-ai ținea gura? se rățoi deodată hamalul, semeț în sufletul său rânced că poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul…
Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze galbene, cârcălite, care tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. Pe ulicioară se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau…
Acum sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârlite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești, murdare și ferfenițite.
Apoi, deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și intră în biurou trântind ușa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, și acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul șoaptele: „Biletele! Vine ăl ce dă bilete!… Haideți la bilete!” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo, cu ochii jumătate închiși, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe călătorii care tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți de frig.
În sfârșit, geamul ghișeului se deschise, și pe marmora soioasă începură a zăngăni banii azvârliți în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coșcogea se răpști la ei, aținându-le calea:
— Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?… Ei, drăcia dracului!…
Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
— Poftiți, domnule, poftiți înainte!…
…Din depărtare, un șuier prelung și răgușit spintecă aerul.
— Vine, vine! fierbea lumea neliniștită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghișeu.
— Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule! îl împunse șeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi închise repede ferestruica.
Țăranii se holbară uluiți unul la altul.
— Cre’ că nu ne dă? se auziră printre dânșii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiță de femeie limbută striga în gura mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!
Șeful însă se dusese numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.
Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit:
— Năsăud… o minutăăă!
Câțiva călători coborâră grăbiți, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatec asupra vagoanelor.
— Unde mergeți, proștilor? răcni conductorul către țăranii care alergau zăpăciți în sus și în jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!
Conductorul striga și zâmbea mulțumit în sine că a spus o glumă minunată. Când și când, arunca priviri pline de înțeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul și-l asculta cu un surâs de admirație pe buze…
La ghișeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câțiva țărani bătrâni și slăbănogi mai forfoteau și se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratec. Nicolae cu feciorul și cu baba, care acum se ținea de dânșii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene și la șeful care țăcănea biletele și-i măsura cu sulițe de dispreț când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă, însă, ajunseră și ei la ferestruică.
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră.
— Altădată să te înveți minte, mojicule! îi sâsâi șeful, aruncându-i biletele.
— Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui… bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre… Pesemne așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre… Da’ dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și…
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul și scuipă cu greață.
Nicolae Tabără stătu o clipă nemișcat, clătină încetinel din cap, întrebător și nedumerit, pe urmă ieși sprinten, urmat de fecior și de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuțit al conductorului:
— Gataaa!
Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră.
— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.
Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu îngădui. Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi.
— Urcați-vă, mă, urcați-vă! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare.
Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale… Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă.
— Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați ai dracului să fiți! răcni conductorul, dispărând într-un vagon.
Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram bun de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai strașnic decât rănile feței. Apoi se ridică încet inel, clătinându-se pe picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti oftând:
— Nu v-ajute Dumnezeu-sfântul!
Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol… Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge își înălța biruitor capul și împroșca în fețele drumeților o beteală de raze purpurii…
Răspuns de AnnaE · ianuarie 4, 2019
CUPRINS
RĂZBOIUL. Însemnările unui sublocotenent 241
CALVARUL. AVERTISMENT
Acum câteva luni s-a stins un poet foarte tânăr și foarte necunoscut. Ziarele, atât de grăbite să descopere fapte diverse, nici măcar nu i-au înregistrat moartea. Adevărat că moartea aceasta n-a prea fost senzațională. Un om și-a curmat viața în clipa când a înțeles limpede că, între el și oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie — atâta tot. Ce poate să însemne moartea unui om în vremea atâtor bătălii înverșunate în care se topesc zilnic mii de vieți? Ș-apoi moartea însăși nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea aceea se spulberă speranțele, sângerează inimile, se sfâșie sufletele…
În urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge. Le-am răsfoit din curiozitate. Pe urmă am citit cu luare-aminte. Era povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului. Mi s-a părut interesantă, mai ales că este sinceră ca o spovedanie.
Războiul e o tragedie uriașă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghițit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele. Și poate că cele mai tăcute, ascunse, zăvorite în tainițele inimii, au fost cele mai cumplite. Gloanțele, obuzele și toate uneltele născocite spre a omorî cât mai mulți oameni au cel puțin silința de-a ucide repede, de-a sfârși mai curând chinurile trupești; pe când suferințele sufletești rod îndelung temelia vieții, ca o ceată de carii flămânzi, până ce izbutesc s-o sfărâme.
În paginile acestea,găsite în fața unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri,e mai mult decât un leit-motiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălți de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitațiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpânește și, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morții.
Ar fi fost poate potrivit să dau în vileag manuscrisul întocmai. Ar fi avut însă o înfățișare de actualitate care i-ar scade prețul omenesc. De aceea am schimbat mai toate numele, care în original sunt purtătoarele unor persoane mai mult sau mai puțin cunoscute; am lăsat numai câteva, de-ale acelora ce, din diverse considerații, îmi închipuiesc că vor supraviețui frământările de astăzi. Am suprimat apoi unele pasagii care mi s-au părut că îngreuiază fără folos mersul povestirii, precum și, pe cât s-a putut, supărătoarele repetări de fapte și expresii. De asemenea, nu m-am sfiit să îndrept pe ici-colo stilul, fără totuși a altera forma generală, care, prin spontaneitatea și chiar prin neglijențele ei, constituie o parte bună din farmecul cărții. Și, în sfârșit, spre a înlesni citirea, am grupat povestirea în capitole cu titluri pe care le-am desfăcut iarăși în părți numerotate.
Se cuvine să mai adaug, pentru încheiere, că toate câte le povestește poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuși pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viața — care, orice s-ar 5 zice, este cel mai iscusit romancier din lume.
L. REBREANU
martie 1919
DE CE?
1
Mă numesc Remus Lunceanu. Sunt de treizeci și unu de ani. Unii mă cred mai tânăr, fiindcă sunt slăbuț, iar alții mai bătrân, poate pentru că părul mi-e alb ca oaia… Multă lume mi-a spus că aș fi simpatic uneori. Cu toate acestea, puțini m-au iubit. Aș putea zice chiar că nimeni nu m-a iubit cu adevărat. Am o sumedenie de prieteni când îmi merge bine, și n-am niciunul când aș avea nevoie.
Sunt convins că am talent… Acuma, la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea. Da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că sunt poate genial. Cine știe?! E posibil să fiu, sau cel puțin ar fi fost posibil. Noroc însă n-am avut în viață. Numele meu a circulat numai în cercul acela prea strâmt care se cheamă „lumea literară și artistică”, și încă și în cercurile acestea!… Viața te îndoaie, te sucește, te îmbrâncește și-ți impune compromisuri de care ți-e silă. Inima ta te mână spre înălțimile albastre și soarta te târăște în noroiul ulițelor fără soare.
Am fost modest și timid totdeauna. Gălăgia m-a îngrozit. Poate dacă n-aș fi fost așa, azi n-ar trebui să mă recomand cu atâta stăruință și nici să scriu ceea ce scriu. Dar revolverul e aici, lângă mine, acum. Dacă întorc puțin ochii, îi văd gura neagră, cocoșul amenințător… Trebuie să mă grăbesc. Ceasurile îmi sunt numărate. Mi-au mai rămas atât de puține! Nici să mă înduioșez nu mai am vreme… Se apropie zorile și nu se mai poate să văd răsăritul soarelui!… Nu, nu! E hotărât. M-am hotărât! Înainte, înainte!…
Cusururi multe mi-a hărăzit Dumnezeu. Și multe păcate. Și multe slăbiciuni. Mi le-am cunoscut totdeauna fără înconjur, ceea ce nu fac niciodată cei isteți în viață. Istețimea mea în viață, vai de ea… N-am știut să mă apropiu de oameni. Așteptam să se apropie ei de mine. Și nici ei nu prea s-au apropiat. Eram o fire de veșnică opoziție. Contraziceam cât puteam. Aceasta n-ar fi rău. Asemenea temperamente răzbesc și se impun în lume când sunt însoțite de căldură și mai ales de vehemență. Eu însă am fost contrazicătorul calm, agasant, plicticos, care, izbândind, lasă ură sau indispoziție în urmă. De multe ori, în discuții, după ce opoziția mea triumfa, simțeam cum se așază gheața în sufletele celor convinși, și parcă-i auzeam cum gândesc cu toții: „O fi având dreptate, dar e scârbos”…
M-am silit să-mi schimb firea. Și n-am izbutit. Din pricina aceasta apoi s-a urzit în jurul meu o atmosferă stranie, în care se prind prea lesne toate bănuielile, toate învinuirile, toate săgețile otrăvite. Un prieten, care se înfuria când îi imputam că nu mă iubește îndeajuns, odată, plângându-mă că cutare m-ar fi ponegrind, mi-a zis zâmbind cu un înțeles adânc:
— Ce-are a face, dragul meu? Ție nu-ți pasă de nimic…
Niciodată n-am știut să protestez și să mă revolt la vreme. Jicnirile mă amuțeau în loc să mă facă să izbucnesc cu emfază. Mă durea zile întregi cea mai neînsemnată aluzie răutăcioasă, mă frământa și mă chinuia, dar nu eram în stare s-o abat cu furia spontană care retează ascuțișurile. Mă mulțumeam în cele din urmă cu conștiința cinstei, uitând că cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalți îl consideră cinstit, chiar dacă inima lui ar fi mai neagră ca postavul pompelor funebre…
M-am însurat la o vârstă când alții visează amante, care se schimbă ca și cămășile. Nevastă-mea e drăguță și bună, și e singura ființă de care sunt aproape sigur că mă iubește, afară de mama, care mi-a păstrat, sărăcuța, un cult special, fiindcă îi seamăn în toate privințele. Tina mea mă vede cuceritor și genial, mai ales când e în toane bune. Mă ridică în slavă pretutindeni unde poate, ceea ce face impresie asupra unora, căci admirațiile mereu repetate sunt molipsitoare, ca și calomnia. Trei sferturi din confrații mei de azi și-au făcut celebritatea lăudându-se singuri în scris și prin viu grai, până ce a sfârșit și lumea să creadă cum cred ei.
Mai am și trei copilași, o fetiță și doi băieței. Nevasta și copiii îmi sunt toată mângâierea în viață și toată averea, adică îmi erau… Poate că e cam caraghios s-o spun. Dar acuma pentru mine nimic nu mai e caraghios, acuma, când peste câteva oare…
Nu, nu vreau s-o iau înainte. Am nevoie de ordine, oricât îmi vine de greu să fac ordine în mintea care în curând nu va mai trebui să se zbuciume…
Aș fi vrut să trăiesc cel puțin atâta să-mi văd mărișori copiii. Mă gândeam fetița s-o fac dansatoare, fiindcă e frumoasă, mlădioasă și grațioasă. De multe ori ne-am certat cu nevastă-mea din pricina aceasta, căci ea ține foarte mult la traiul liniștit, burghez, cu leafă fixă și sigură… De-acuma va putea face orice cu ea. Eu nu voi mai avea niciun amestec…
Pierd șirul, iată… Spun lucruri fără importanță, când am atâtea, însemnate, pe care trebuie să mi le scot din inimă înainte de a-i opri bătăile. Ce greu este să coordonezi când sufletul îți geme de povara durerilor!
De-abia acum îmi aduc aminte că am uitat să spun tocmai ceea ce ar fi trebuit să arăt în primul rând: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit în țară. Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc. Sună a frază goală adaosul acesta, și totuși, câte doruri naive cuprinde… Numai cel ce a trăit între străini vrăjmași știe și poate simți și prețui cu adevărat nostalgia cea mare și copleșitoare. Mi-a trebuit o sforțare cumplită ca să mă arunc în necunoscut cu o poezie proastă în buzunar și speranțe mărețe în minte. De câte ori n-aș fi avut dreptul să regret sforțarea aceea, de câte ori! Și n-am regretat-o nici chiar azi, când…
Deziluziile au venit curând, veșnic noi.
N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă. Am fost nevoit s-o închid bine în inima mea, s-o tăinuiesc și s-o apăr de glume și de ironii. Pe-atunci care dintre profeții de azi ar fi îndrăznit să proclame ceea ce se împlinește? Pe-atunci alte lozinci aveau căutare, și visătorii erau puși la colț…
În lume numai cel ce țipă are dreptate. Și mie, vai, urâtă mi-a fost gălăgia de orice fel… Și frazele care înlocuiesc sentimentele și astupă golurile!
M-am uitat împrejur și am văzut, și multe speranțe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Și anii au trecut peste mine și m-au călcat în picioare și mi-au înăbușit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară?
Măcar de-aș fi avut temperament de luptător. Războinicii se adună, se frământă în gura mare, se îmbulzesc, înaintează… Dar lupta nu mă ademenise niciodată. Se vede că mă născusem în zodia învinșilor lipsiți de îndrăzneală și de vigoare. Dacă aș fi fost astfel, poate că nici nu mai veneam aici, poate că rămâneam acolo unde războiul era o stare normală, unde e veșnic nevoie de luptători…
Războiul!
Am ajuns, în sfârșit. De-acuma va merge mai lesne. Nu-mi va mai fi teamă că voi pierde șirul…
2
A venit sub forma unui afiș mic, pe care scria cu litere roșii: mobilizarea… L-am văzut întâia oară în geamul tutungeriei de-alături. Și inima mi-a tremurat, și ochii mi s-au umplut de lacrămi. În sfârșit! De câte ori n-am visat eu clipa aceasta, deși, sau mai ales că gura-mi fusese mută!
Niciodată n-am simțit mai mare fericire. Trebuie să fi fost chiar cam ridicol puțin. N-aveam răbdare și nici stare. Mă întorsei repede acasă. Nevastă-mea s-a uluit văzându-mă cu ochii aprinși, cu obrajii îmbujorați…
— S-a făcut, Tinico! A sosit ceasul…
Dar nu am putut sta acasă. Bucuria cere s-o plimbi ca și o haină nouă. Am hoinărit toată ziua mișcat, zăpăcit, răgușit de însuflețire… A fost ziua cea mai veselă și mai fericită din toată viața mea, care se încheie acuma…
A doua zi veni doctorul Aurel Neamțu, un prieten și consătean, îmbrăcat în uniformă.
— Ei, ce faci? îmi zise, zâmbind cu mulțumirea ce strălucea pe fețele tuturor atunci.
— Cum, ce fac? Merg. Mai încape vorbă?! Eu nu-s patriot de cafenea, mă știi…
— Da, dar nu e atât de simplu cum îți închipui… Ceilalți sunt toți aranjați…
— La biroul de informații? Mulțumesc! N-am ștofă de informator și-mi repugnă meseria asta. Cred că pot pretinde să mi se îngăduie să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare!
Mă aprinsesem, și omul aprins e totdeauna declamator puțin. Se oferi să meargă cu mine la Ministerul de Război de îndată. El, cu uniforma, răzbea mai ușor.
Am pătruns la un căpitan foarte ocupat. A aruncat o ochire în hârtiile ce i le prezentam și mi-a răspuns grăbit:
— La Statul-major, domnule, nu aici… Noi n-avem vreme acum să ne ținem de d-astea. La Statul-major, în strada…
Ieșii contrariat puțin.
— Nu ți-am spus că va merge greu? îmi zise tovarășul.
— Haidem la Statul-major!
Am scris degrabă altă petiție, am adăugat actele. Am izbutit să intrăm numai în curtea reședinței Statului-major. Trebuia să vorbim cu un colonel. Mi-a luat însă hârtiile un maior dintr-o fereastră. Dar mi le-a înapoiat numaidecât, zicând:
— Treci d-ta la Ministerul de Război, în strada… Acolo se rezolvă chestiile acestea…
— Tocmai de-acolo vin, domnule maior… Mi s-a spus că aici…
— Da?… Foarte rău… Aici avem alte dara veri… în orice caz, așteaptă câteva zile, sau o săptămână, două, până se vor liniști puțin lucrurile, și încearcă din nou la minister, în strada…
Convorbirea s-a sfârșit. Alt client mi-a luat locul sub fereastră.
Ce să fac?… Să aștept? Bine, să aștept. Într-adevăr, primele zile de mobilizare impun sarcini uriașe autorităților militare. Nu-i de mirare că n-ajung să se țină de asemenea mărunțișuri. Voi aștepta. N-am ce face. Trebuie să aștept…
Am așteptat. Am găsit și o consolare. Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat în timpul războiului, un luptător cunoscut de toată lumea, aștepta ca și mine, fiindcă de asemenea nu voia să se războiască la partea sedentară. Dacă el trebuie să aștepte, de ce n-aș putea aștepta și eu?
Am așteptat două săptămâni, și pe urmă m-am înființat iar la Ministerul de Război. Același căpitan grăbit m-a întâmpinat. Doar că acuma părea ceva mai nervos.
— Nu ți-am spus să mergi la Statul-major?
— Am fost și m-au trimis înapoi aici.
— Aici? Aici? Aici? scandă căpitanul, fluturându-mi hârtiile cu mirare. Aici degeaba vii… Cel puțin acuma e degeaba. Poate mai târziu! Mai așteaptă și d-ta nițel. N-avea frică, nu se isprăvește războiul așa repede…
— Atunci cel puțin să las actele, să mă aveți în vedere?… Îmi dați un număr ca să știu să le iau urma și…
— Nu-i nevoie… Hârțoage avem destule… Când va veni rândul d-voastră o să se anunțe.
Peste o săptămână m-am îmbulzit din nou în cabinetul căpitanului. De astă dată mi-a zis zâmbind, compătimitor:
— Bine, domnule, d-ta de ce nu te astâmperi? Ții cu orice preț să mori? Du-te și-ți vezi de treabă! Avem noi grije de d-voastră…
— Cu toate acestea, aș vrea să-mi văd situația clarificată. O să las actele, sau poate mai bine să le trimit prin poștă, ca să am o dovadă?…
— Așa să faci… Bună ziua!…
Am împachetat bine toate hârtiile. M-a costat nouăzeci de bani expedierea. Recipisa mi-a rămas în portofoliu. O amintire. Cu atâta m-am ales de altfel.
Cu căpitanul n-am mai îndrăznit să dau ochii. Mă temeam că în cele din urmă o să mă dea afară. Observasem că-i devenisem o obsesiune. Dar peste câteva zile am aflat de la un sergent mai milostiv că hârtiile mele au sosit și că au căzut chiar în mâinile căpitanului. Îmi închipuiesc cum m-a blagoslovit văzându-le…
De-acuma totuși mă mai liniștii. Bine că sunt actele sub ochii celor hotărâtori! De rezolvat trebuie să se rezolve. Când e atâta nevoie de oameni, s-ar putea să se înlăture?
Cu toate acestea, inactivitatea, în momentele când se vedea că e nevoie de puterile tuturor, mă omora. Aș fi dorit să fac orice în așteptare. Aveam ceasuri 50 de disperare aproape. Toată lumea să fie oare folositoare, numai eu nu?
Credeam că voi fi chemat undeva, oriunde. Dar când am văzut că chemarea nu vine, m-am hotărât să mă ofer singur: Cine știe cât poate să țină rezolvarea în care îmi pusesem nădejdea? Până atunci să stau cu mâinile în sân?
Într-o zi văzui că e nevoie de desenatori la direcția munițiilor.
„Până una-alta și aici aș putea fi de folos! mi-am zis. Mă pricep la desen puțin, și, în orice caz, nu sunt prost”…
Am bătut, și poarta nu mi s-a deschis…
Iarăși văzui că se caută, la serviciul supravegherei internaților sau prizonierilor, oameni cari să cunoască mai multe limbi străine…
— Bravo! Iată un loc unde trebuie să fie nevoie de mine!
Am bătut, și porțile au rămas închise…
Mi-am luat inima în dinți și m-am oferit la serviciul care-mi era cel mai urât, la cenzură. Șeful de cabinet, un băiat foarte cumsecade, mi-a primit cererea și tot el mi-a înapoiat-o peste câteva zile.
— Mai așteaptă și tu nițel… Trebuie să se aranjeze și situația voastră azi-mâine! mi-a spus dânsul cu o căldură care voia să fie încurajare sau consolare.
Azi-mâine! Când aud acuma vorba asta, mi se pare o ironie usturătoare. Săptămâni întregi, luni de-a rândul a ținut acel „azi-mâine”.
Și războiul își urma calea însângerată și glorioasă, începea să ne zgâlțâie frontierele, să ne zguduie munții ocrotitori. O amenințare mare plutea în văzduh, cutremurând sufletele, răspândind înfrigurarea. Vrăjmașul se năpustea cu furie să ne puie genunchiul pe grumaz. Vitejia se fărâmița în fața puhoiului cotropitor. Loviturile alternau când ici, când colo. Nicio jertfă nu li se părea prea mare, atâta le era de cumplită setea de răzbunare… Brațele noastre prindeau să slăbească. Ne împuținam parcă văzând cu ochii. Se astupa colea un gol, și dincolo se ivea îndată altul; povestea antireului lui Arvinte. Lumea toată ne privea, ne compătimea și ne trimetea fraze. Și vlaga noastră se scurgea din mii de răni…
3
Casa noastră luase foc, și eu trebuia să privesc neputincios…
Mă revoltam acasă, singur, amărât. Devenisem plictisit, posomorit… Doar câte un zvon optimist mă mai înviora, chiar dacă vedeam că nu poate fi serios, în ceasurile grele speranța e cea mai vie și mai mângâietoare și se agață bucuroasă de toate închipuirile. Nu se poate să ne prăbușim când avem dreptatea în frunte. Nu se poate! Nu se poate!
Și așteptam mereu…
Azi-mâine!
Din când în când, mai călcam pe la Ministerul de Război. Nu mă mai duceam la căpitanul meu. Îmi dădeam seama că, în zilele acelea, ar fi avut dreptate să mă poftească să închid ușa pe dinafară. Dar aveam acuma pe sergentul blajin, cu ochii speriați, cu glasul blând… îl îndrăgisem… La dânsul mă opream. Părea că-mi înțelege sufletul. Îmi zâmbea când mă vedea intrând în odaia veșnic plină de oameni cu fețele îngrijorate. Și mereu îmi șoptea cu o nădejde curată în voce:
— Nimic… Tot nimic… Mai ai răbdare…