O dare de seama pentru academie

Înalți domni de la Academie, Îmi faceți cinstea de a mă invita să prezint Academiei o dare de seamă asupra existenței mele anterioare ca maimuță.

Din păcate, nu pot da curs invitației în acest sens. Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuță, un timp foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic, dar infinit de lung dacă trebuie să-l parcurgi în galop, așa cum am făcut eu, însoțit pe alocuri de oameni minunați, de sfaturi, de aclamații și muzică de orchestră, dar în fond singur, întrucât toți însoțitorii se mențineau – ca să păstrez imaginea – departe de barieră. Această performanță ar fi fost imposibilă, daca aș fi vrut să țin cu încăpățânare la originea mea, la amintirile tinereții. Imperativul suprem pe care mi-l impusesem era tocmai renunțarea la orice încăpățânare; eu, o maimuță liberă, am acceptat acest jug. În schimb, datorită acestui fapt amintirile și-au închis porțile tot mai mult în urma mea. La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost posibilă prin toată lărgimea porții pe care o alcătuiește cerul boltit deasupra pământului; dar, pe măsură ce evoluția mea înainta, mânată cu biciul, poarta devenea tot mai scundă și mai strâmtă, mă simțeam din ce în ce mai bine și mai ermetic închis în lumea oamenilor; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul meu s-a domolit; azi nu mai e decât o adiere care-mi răcorește călcâiele; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea și prin care am venit și eu odinioară, s-a micșorat într-atât încât, dacă aș avea destulă putere și voință pentru a alerga îndărăt până acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricât mi-ar place de mult să caut imagini pentru asemenea lucruri, sincer vorbind: starea dumneavoastră de maimuță, domnilor, în măsura în care aveți una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decât a mea. Dar ea îl gâdilă la călcâi pe oricine trăiește aici pe pământ, pe micul cimpanzeu ca și pe marele Ahile. În sensul cel mai restrâns, însă, poate că sunt în stare să vă răspund la întrebare și o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să strâng mâna; strângerea mâinii înseamnă franchețe; astăzi, când sunt la apogeul carierei mele, la acea primă strângere de mână se poate asocia și vorbirea deschisă. Nu va aduce însă nici o noutate esențială pentru Academie și va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine și de ceea ce, oricâtă bunăvoință aș avea nu pot spune – oricum, va da la iveală orientarea căii pe care o fostă maimuță a pătruns în lumea oamenilor, stabilindu-se acolo. Cu toate astea, firește că n-aș spune neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aș fi perfect sigur de mine și dacă situația mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atât, încât să nu mai poată fi zdruncinată:

Sunt de fel de pe Coasta de Aur. În privința felului cum am fost prins sunt nevoit să recurg la relatări străine. O expediție de vânătoare a firmei Hagenbeck – cu al cărei șef am golit multe sticle de vin roșu bun, de-atunci încoace – sta la pândă în tufișurile de pe țărm, când am alergat spre adăpătoare în mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împușcături.

Una în obraz; asta era ușoară; dar mi-a lăsat o cicatrice roșie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul și cu totul nepotrivitul nume de Peter cel roșu, pe care l-a inventat de fapt o maimuță, de parcă numai pata roșie de pe, obraz m-ar fi deosebit de maimuțoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo și a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt.

A doua împușcătură m-a nimerit mai jos de șold. A fost grea, ea e de vină dacă mai șchiopătez și astăzi puțin. De curând am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de flușturatici, care-și dau cu părerea despre mine prin ziare: pretindea că firea mea de maimuță încă nu este înăbușită cu totul; dovadă că atunci când vin vizitatori, îmi place să-mi scot pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonțul. Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfârtece cu câte un glonț fiecare degețel în parte, de la mâna cu care scrie. Eu, eu am dreptul să-mi scot pantalonii în fața cui vreau; nu se va vedea decât o blană bine îngrijită și cicatricea lăsată de – să alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvânt, care nu trebuie să fie, însă, greșit – cicatricea lăsată de o împușcătură nelegiuită. Totul e clar ca lumina zilei; nu e nimic de ascuns când e vorba de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele cele mai alese. Dacă, dimpotrivă, și-ar scoate pantalonii scribul acela când are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect și vreau să consider drept o dovadă de rațiune faptul că n-o face. Dar, atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui!