Ospataria la Regina Pedauque

Toate aceste date nu sunt de ajuns pentru a înțelege ce înseamnă Anatole France în anii '20 ai secolului trecut. Lectura Ospătăriei La regina Pedauque (astăzi numele trimite la un vaporaș de plăcere care traversează regiunea Burgundia pe ape curgătoare) vă va convinge repede. Avem de-a face cu o poveste pasionantă, construită cu ingrediente clasice: un învățăcel (Jacobus Tournebroche), un profesor, Jerome Coignard, un „filosofermetic, „iluminat„ și teosof, un capucin zăpăcit, o familie modestă de neguțători, câteva suave reprezentante ale sexului focos și câteva personaje din înalta societate a Parisului de secol XVIII. De ce clasice? Pentru că Anatole France ține la un soi de disciplină estetică impusă în special în secolul Luminilor, în Franța, odată cu dezvoltarea fără precedent a romanului. Clasele sociale au, fiecare, un fel de logo al lor în literatură și în celelalte arte. Intre ele, adică între tagma ospătarilor, de pildă, și cea a clericilor, apar „scriitorii„, un termen generic pentru cei care încercau să facă bani din scris și care, treptat, se vor implica în viața politică: așa ca Anatole France însuși, desigur. Că abatele Coignard este cel mai credibil personaj al romanului, un filolog raționalist, e doar o ipoteză. Cititorul e liber să „țină„ cu naratorul sau cu alte voci, care de care mai pitorești. Dar e limpede că Ospătăria este, ca roman al formării, un omagiu adus mai ales lui Voltaire, autor de „povestiri filosofice”, unde se înfruntă mereu experiența lipsită de educație și educația lipsită de experiență.

Pe de altă parte, clasică e în acest roman înfruntarea dintre Rațiune și Religie. Sau, dacă vreți, dintre ceea ce poate înțelege mintea prin observație și înlănțuire logică și ceea ce poate simți spiritul în contact cu semne venite de dincolo de experiența imediată. Anatole France se așază într-un scaun de arbitru, acum, la întretăierea secolelor, pentru a judeca de la distanță lupta dintre un scepticism al cunoașterii și un optimism al misticismului, dacă se poate spune așa. Ce-i drept, scepticismul prevalează, de vreme ce gnozele intrate în vârtejul modernității s-au corcit, s-au îmbucătățit, s-au vulgarizat și și-au pierdut sâmburele metafizic tare. Chiar dacă tentația disertației se face simțită în această carte – ea însăși o dovadă a fidelității autorului față de proza franceză clasică – este moderată de gustul autorului pentru faptul dramatic, pentru surpriză, pentru carnea narativă a unei ființe cu trup și suflet -literatura. Sigur, nu voi strica plăcerea cititorului de a descoperi tribulațiile unui erou de tip clasic, unul dintre ultimii ai literaturii franceze, pe cale de modernizare. Nu vreau să alterez percepția unei atmosfere de secol XVIII francez, așa cum era el văzut la începutul secolului trecut. Un fel de „trecut în trecut”, cu atât mai delicios.

Și tot n-am terminat. Vreau să încerc să sugerez cititorului dramatismul relației dintre prezent și trecut în acei ani de după Primul Război Mondial. Pentru generația care-i urmează lui Anatole France, cea a lui Gide, a lui Paul Valer, a suprarealiștilor, a lui Proust, bătrânul nobelizat e socotit „un cadavru” („a murit un cadavru” exclamă Paul Eluard la moartea lui France!). De ce? Tocmai din cauza aderenței sale la o scriitură clasică. Pentru noi, cititori ai e-book-urilor, Ospătăria La regina Pedauque are din nou savoarea unei felii de trecut colorate cu toate pensulele imaginației vintage, dar lipsită de experiența nemijlocită. Pentru noi, povestea tânărului care învârte rotisorul – de unde numele de Tournebroche – apare garnisită cu toate sosurile fascinante ale străbunicii, cu ierburile autentice pe care astăzi scriitorii nu mai știu să le folosească, pentru că memoria întrebuințării lor însăși s-a pierdut. Dar, pentru contemporanii lui France, bătrânul scriitor era un anacronic care nu mai avea ce căuta în prezentul lor. Antiromantic, Anatole France ține – prin formația sa școlară mai ales -la acea ars scribendi care se numește retorică și pe care cititorul o va recunoaște desigur prin claritate. Scriitura lui France e ca Sena: mată, curgătoare, iar de-o parte și de alta se ridică doar monumente clasice. Cititorul nu se va pierde aici, ci își va regăsi plăcerea inocentă de a citi. Inocentă, spun, pentru că există și una vinovată. Dar, nu, nu ezitați, aici chiar nu e cazul. Intrați în port și urcați pe puntea Reginei Pedauque, printre fraze frumos șlefuite și crinoline pline de noroi, printre slove înghesuite și bucăți de friptură azvârlite în buzunar. Și cu un fir de nostalgie ieșind din buzunarul de la piept.

Ospătăria La regina Pedauque.

I.

Am de gând să povestesc curioasele întâmplări din viața mea. Sunt printre ele unele frumoase, iar altele ciudate. Amintindu-mi-le, mă întreb eu însumi dacă nu cumva am visat.

Am cunoscut un cabalist gascon despre care n-aș putea spune că era prea înțelept, căci a pierit în împrejurări nenorocite, dar mi-a ținut într-o noapte, în insula Cgnes, minunate prelegeri pe care am avut atât fericirea să le tin minte, cât și grija de a le așterne pe hârtie. Prelegerile lui erau în legătură cu magia și cu științele oculte, care sunt astăzi atât de prețuite. Nu se mai vorbește decât despre Roza-Cruce1.

De altfel, nu prea mă aștept la mare cinste de pe urma acestor destăinuiri. S-ar putea să spună unii că toate sunt numai născociri și că nu e aceasta adevărata doctrină; s-ar putea să spună alții că n-a arătat decât ceea ce știa toată lumea. Eu mărturisesc că mare lucru nu știu despre Cabală, fiindcă dascălul meu și-a dat obștescul sfârșit la începutul inițierii mele. Dar puținul care mi-a rămas din meșteșugul lui mă face să bănuiesc cu încăpățânare că ea n-ar fi decât o nălucire, o amăgire și o înfumurare goală.

Notă:

1 Rândurile acestea au fost scrise în a doua jumătate a secolului alXVIIMea (n.a.)

E destul, de altfel, ca magia să fie potrivnică religiei, ca s-o dau deoparte cu toate puterile mele. Cu toate acestea, socotesc că este de datoria mea să lămuresc ceva anume din această învățătură deșartă, ca să nu fiu socotit încă mai neștiutor decât sunt. Știu despre cabaliști că ei socotesc că silfii, salamandrele, elfii, gnomii și gnomidele s-ar naște cu un suflet pieritor ca și trupul lor și că dobândesc nemurirea prin legăturile lor cu magii.