Pacatul impotriva spiritului

EXIL

S-a spus, nu de mult, că am intrat într-o nouă fază a exilului: „… el spune un NU decis și senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviereʺ (Ethos, nr. 1, p.5). Pe deplin convinși că în acest nou exil, al opțiunii responsabile, exil în afara dar și înlâuntrul țării, multe dintre diferențele istorice ale „vechiuluiʺ exil s-au șters, au devenit fără sens, am vrea totuși să adăugăm că există anumite scheme psihice persistente ale situației de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului, aproape un privilegiu cosmic.

Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimțită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuși protectoare. Fiecare va fi avut un moment în care a gândit: „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara ta“. Or, acesta este un loc comun primejdios de adânc. El stabilește că e nesfârșit de greu și periculos a încerca să evadezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e „matern“: țara, pâinea, limba, pământul, cerul, lucrurile, tot ceea ce se leagă de un spațiu și de un timp al nașterii, sunt „materne“, proteguitoare.

Exilatul este cel care îndrăznește să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal“, evadează „într-un alt tărâm“, ale cărui reguli nu le cunoaște și va trebui să le învețe și să le accepte prin suferință. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în același timp infinit de puternic.

Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei inițieri virile. Și, așa cum ne spune Mircea Eliade într-o carte pe care ar trebui s-o aibă la căpătâi oricare alt exilat (ori poate oricare „om modern“: Naissances mystiques, 1959), inițierea virilă înseamnă lepădarea completă a laturii „feminine” a inițiandului, a acelui tip de securitate legată de prezența maternității protectoare.

În aceeași carte, Mircea Eliade afirmă că omul de azi are nevoie de „psihodrame“, „dorește să cunoască situații primejdioase, să înfrunte încercări excepționale“ (p. 259). Că, în fond, viața omului modern se organizează și ea după tipare mitice, la nivel inconștient.

Erich Neumann, un venerabil discipol al lui Jung, a urmărit și el procesul formării eului așa cum e ilustrat de motive mitologice universale, precum și prezența scenariilor ințiatice în structura psihică profundă a omului modern (Ursprungsgeschichte des Bewustsseins, 1949). Pentru el, „soarta mitologică a eroului traduce soarta arhetipală a eului și a oricărei dezvoltări a conștiinței“ (ed. americană, 1954, p.150). Pe o poziție similară se situau C.G. Jung și K. Kerenyi în culegerea de articole intitulată Einfuhrung în das Wesen der Mythologie (1951). Ar fi inutil de arătat toate implicațiile psihologice ale condiției „eroului“ – fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această condiție. Ceea ce merită relevat este autenticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.

Or, aceste scheme reprezentau, în același timp, un sistem de descărcare a responsabilității asupra celorlalți. De aici înainte, rămânând singur în fața necunoscutului, exilatul e „inițiat“ în existența solitară și responsabilă, „virilă“ în adevăratul înțeles al cuvântului. Pe plan psihic, exilul apare ca o „taină” a formării unei noi ființe. Iar această transformare este însoțită de simboluri și teme recurente ale „inițierii“, care apar în viața onirică, dar imprimă întregii existențe un caracter în întregime „altul“ față de ce era „înainte“.

Voluntar ori involuntar, exilatul trăiește așadar o situație „arhetipală“, care-l asimilează oricărui „erou“ și oricărui „inițiand“: el s-a „rupt din mal“ și navighează singur printre ape, pândit de monștrii necunoscutului. Dar nu e mai puțin adevărat că pericolul îl întărește și-l preschimbă, că-i înzecește rezistența fizică și psihică. Și că îl transportă într-o situație de radicală responsabilitate și autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu și-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferință,trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forță imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Și să știe că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: „ori cu scut, ori pe scut“. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.

Sf. Mihail, 1974

Limite, nr. 19, august 1975

1. 128. OSSIBUS ULTOR...[1]

Puține vești pot fi mai neliniștitoare decât dispariția unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neașteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poți să-ți frânezi imaginația de a produce fantasmele cele mai năpraznice în legătură cu dispariția unui prieten? Torturat, mutilat, distrus fizic și psihic în abatoarele puterii? Nici o supoziție nu e infirmată de realitate: ba chiar, poate că nici o supoziție nu este atât de teribilă ca realitatea (mințile unora, incapabile de a vedea departe, pot născoci infernuri rafinate).

Poate, desigur, astfel de considerații trebuie ținute departe de familia dispărutului; dar cine ar fi în stare să mai întrețină acum speranțe false? Aceleași fantasme se perindă, desigur, până la limita suportabilității, și prin inima celor dragi; este mai moral a le trece sub tăcere, sau este mai moral a le pune sub ochii responsabililor încă neidentificați, dar bănuiți de fiecare?

În această agonie pe care ne-o înfiripă imaginația și de care noi, prietenii dispărutului, nu putem scăpa prin nici un mijloc, viclenia rațiunii strecoară totuși un gând consolator, provenind dintr-o veche familiaritate cu istoria și cu veșnica realitate a Puterii.

Nu există Putere bună. Dar există Putere proastă. Există Putere care nu vede decât la doi pași în fața ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligență. Or, chiar în acest lucru există o consolare.

O Putere inteligentă se ferește de Martiri. Știe că aceste fantasme nu numai că îi vor tulbura visele, ci vor cutreiera și cutremura mințile multora, îndemnându-i nu numai să iasă din obișnuita apatie, ci să dea, la rândul lor, mărturie. În al doilea rând, când lipsa de inteligență a Puterii este atât de mare încât nimic din ce face nu poate rămâne tainic, fiindcă e făcut aproape la lumina zilei, cu totală lipsă de subtilitate și cu maximumul de brutalitate posibil, atunci înseamnă că ea a ajuns la un punct în care nu se mai teme de „gura lumii“. Dar gura lumii – a lumii întregi – este un organ puternic, capabil să producă schimbări de atitudine și sancțiuni; și cine nu se mai teme de nimic înseamnă că a ajuns la o situație-limită, în care totul este egal, fiindcă nu mai există supraviețuire posibilă: panica a înecat ultima brumă de bun simț.

Un scriitor viu poate deranja, din când în când, Puterea (acest lucru va rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitordispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu – victime și călăi deopotrivă – că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor.

Al urmașilor care vor vedea mai departe de dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: ex ossibus ultor…

1982

1. 927328. ÎMPOTRIVA SPIRITULUI

Creștinismul afirmă că toate păcatele se iartă, afară de unul singur: păcatul împotriva Spiritului.

În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia „genocid cultural“, efectul ucigător al păcatului este imediat vizibil.

Fizica modernă ne oferă o metaforă atrăgătoare: cea a unui număr infinit de universuri posibile care există în mod tot atât de „real“ ca și acela pe care îl împărtășim cu toții, acesta din urmă nefiind exact un univers între celelalte, ci un fel de secțiune printr-un număr infinit de universuri paralele.

Tot așa, plimbându-ne din loc în loc pe pământ, suntem nevoiți să admitem că nu există o singură, ci mai multe realități singulare, create de un mare număr de spații cultural-istorice diferite. Într-un anume sens, trecutul fiecărei culturi nu este nici el mort, iar viitorul ei este deja prezent în nuce; nenumărate universuri ne așteaptă după toate colțurile: în anumite locuri, ajunge să traversezi o stradă pentru a schimba ostensibil universul.

Mizeria este și ea trăsătura unui univers complet, psihic, etic, estetic. Mizeria, în toată tristețea ei, colcăie de viață ca o mlaștină. E departe de moarte. Vezi flori de nufăr ridicându-se din noroi pentru a fi rupte și luate; vezi insecte înghițite de pești și broaște zbătându-se în cioc de cocor; un stol de păsări inofensive prosperă hrănindu-se cu țânțari, iar păianjenii și-au răspândit pânzele printre toate trestiile, în bătaia vânturilor.

Agale, păsări mari așteaptă în ocoluri cadavre pe măsură.

Când te-ai născut în acest univers, accesul la alte universuri e dificil. Dar nu e cu totul imposibil. Mizeria nu este un păcat împotriva Spiritului.

Lumea a Treia are nenumăratele ei universuri, intersectate și ele de mizerie, sau, paradoxal, de mare abundență. Drumurile ei sunt grele, dar nu duc automat în moarte. Lumea a Treia are posibilități creative, are un anumit acces la cultură, vocile ei pot fi uneori auzite, iar oamenii circulă. Lumea a Treia nu este nici ea un păcat împotriva Spiritului.

Singurul univers de proporții mondiale care duce direct în moarte prin pietrificare, prin înghețare, este universul comunist.

El nu este capabil a-și transcende în nici un fel condiția de existență, care este falsificarea unor date de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul lumii, unele mizerabile, altele însângerate, altele opulente, universul comunist este singurul care nu are viitor, fiindcă nu are viață. Efectul său este genocidul cultural. Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului.

Constat cu durere ca îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioți ai mei, chiar dacă se află de mult în Occident. E ca și cum păcatul a lăsat în ei boli incurabile: mental ei sunt pe jumătate morți, dacă nu morți de tot. Tot felul de flori ciudate se nasc din întâlnirile noastre; unii chiar, am auzit, spun că aș fi „marxizant“, iar alții, se pare, m-au atacat prin niște jurnale dactilografiate. De câte ori în mintea interlocutorului unui mort se mișcă ceva, mortul se sperie de mișcare și se apără. Dacă nu ești de acord cu schemele unui imbecil care regresează la stadiul de celulă moartă, mocirla tresare să te înghită.

Pecetea morții se numește la unii „patriotism“, la alții „tradiție”, în România ea n-are nume, dar este minciună organizată, moarte spirituală. N-o vezi la față decât în cele mai groaznice coșmaruri, iar cine n-are coșmaruri a fost de mult înghițit de ea. O durere nesfârșită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioți de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului. Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: înghețare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ.

N-aș vrea să spun că abundența de bunuri în ea însăși e abundență de spirit. Dimpotrivă. E un alt fel de moarte. Dar în indiferența libertății se nasc erezii, Spiritul se mișcă. Universul abundenței coincide cu universul maximei libertăți, care e aceea de a multiplica bunuri, dar și aceea de a multiplica idei. Evoluția ideilor, ca și aceea a omului, este colectivă. Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor – ca și orice formă de utopism revoluționar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului.

Există oare vreun remediu la această situație îngrozitoare?

Omenirea n-a găsit încă niciun remediu împotriva morții. Totuși, minuni fără îndoială există. Îndrăzneala de a produce o idee poate duce la viață. Iar singurul mod de a produce idei este de a le nega pe cele care formează universul înghețat al românului de astăzi. M oartea este un nu spus vieții; dar și viața este un NU spus morții.

Aveți curajul de a spune NU și veți învia a treia zi.

Creștinismul spune că toate păcatele se iartă, chiar și păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală și nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor. Nu în mlaștina lor mohorâtă.

19 aprilie 1987

Agora, vol. 1, nr. 1, 1987

1. 1. ZORABILOR ÎN JORMANIA

(Reportaj de Jules Bilstik publicat în

revista Asmodeus, nr. 36, noiembrie-decembrie 2004,

pp. 30-41.M aterialul fotografic n-a fost reprodus.)

Jormania este o țară unde numele majorității locuitorilor se termină în -an. Pentru că numele scriitorului Boba, întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepție, autoritățile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a fost expulzat din țară.

Președintele jorman Gologan și soția sa Mortu erau protejați de un comando puternic de o mie de oameni și de doi câini Pinker-Dobermann feroce. Perechea prezidențială avea longevitatea țăranilor. Născut dintr-un tată alcoolic, Gologan era abstinent. Voise să ducă o viață grea, ținând adesea discursuri de peste șase ore, cu toate că se bâlbâia și abia știa să citească; dar avea un program foarte regulat.

Era bolnav, dar s-au văzut alții și mai nenorociți decât el târăndu-și bolile vreme de treizeci de ani și mai bine. Chinuiți și înspăimântați, locuitorii țării nu visau decât să scape de el; nimeni însă n-avea nici forța și nici curajul de a organiza o mișcare coordonată de protest. Și totuși exista o putere capabilă să-l răstoarne: marele Imperiu Maculist, care adusese la putere regimuri maculiste în numeroase țări satelite, între care și Jormania însăși. Politica Imperiului era cât se poate de pragmatică: fiecare regim subordonat era lăsat să-și urmeze cursul, cu condiția să afișeze idei maculiste și să se opună oricărei influențe imaculiste și existenței proprietății private. Dezastrul jorman îi neliniștise pe funcționarii Imperiului: prăbușirea economică a unei republici maculiste, ca și nemulțumirea generală a populației, trebuiau evitate cu orice preț. Cu toate acestea, Imperiul excludea posibilitatea unei intervenții directe în Jormania, deoarece această țară profesa una dintre cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuși și mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente și perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist), în așa măsură încât – contrar Imperiului însuși – ea nu admitea existența nici unei, dar într-adevăr a nici uneiproprietăți private.

De aceea, în 1988, Imperiul se hotărî în secret pentru o intervenție indirectă. Întru aceasta fu utilizată o armă mai de temut decât chiar armele bacteriologice și meteorologice: arma zoologică, deja experimentată, ca și celelalte două, în Borbisthan. Redutabila Bedeker (BDKR, poliția secretă a Imperiului) era sigură, de astă dată, că arma zoologică va repurta un mare triumf în Jormania, deși în Borbisthan rezultatele fuseseră destul de slabe (aproximativ 200 000 de victime), aceasta datorându-se condițiilor geografice și demografice diferite din cele două țări. În Borbisthan, partizanii omorâseră, în șase ani, mai multe milioane de zorabi (numele internațional al purtătorilor armei zoologice), dar ei erau trăgători de elită mereu la pândă și, dacă altele le lipseau, muniții aveau suficiente. Din acest motiv, zorabii deveniseră din ce în ce mai rari în Borbisthan, iar supraviețuitorii se transformască din nou în pisici obișnuite. Căci, la origine, zorabul nu-i altceva decât o pisică hrănită cu diverși hormoni având proprietatea de a o readuce la starea de sălbăticie și de a o face într-atât de fertilă, încât o pereche de zorabi se înmulțește de optsprezece ori într-un an de zile.

După doi ani, cuplul prim ordial numără aproape 648 de descendenți. După trei ani, în condiții normale, sunt 11 664, iar după patru ani numărul lor se ridică la 209 952. Or, un zorab trăiește mai mult decât o pisică: tot în condiții normale, expectativa este de treizeci și patru de ani, în timpul cărora o singură pereche de zorabi poate avea 1 224 de descendenți.

Un zorab-femelă naște pentru prima oară la vârsta de opt luni. Spre a obține această pisică înarmată, Imperiul urmase învățătura savanților Mușcîrin și Pîssenko, adevărați maculiști al căror ideal fusese dintotdeauna expansiunea puterii imperiale. Bedeker-ul, poliția secretă, stăpânise și perfecționase în acest scop cel mai redutabil instrument – arma zoologică.

(Asmodeus)

Atunci când Baban, șeful gărzii personale a lui Gologan, îl însoți pe acesta la Maculburg, în inima Maculiei, omologul său imperial îi dărui o pisică pe nume Baha, bună și blândă. Pisica, ce primise în prealabil o glandă cu secreții canine (fotografie), se înțelese de minune cu cei doi câini Dobermann, motiv pentru care Doamna Mortu, care iubea pisicile, o adoptă după ce puse să fie dezinfectată într-o etuvă sub presiune. Baha, care avea și hormoni de zorab cu acțiune lentă și care, pe deasupra, era androgină și capabilă să se autofecundeze și să producă treizeci și șase de zorabi în două gestații anuale, coborî triumfal din avionul prezidențial și i-o luă înainte lui Gologan pe covorul roșu, cu coada în vânt, potrivit protocolului jorman. În următoarele patru luni, Baha se arătă prevenitoare și tandră și se conformă perfect directivelor Secanului, poliția secretă a Republicii M aculiste Jormane. Poeții, sensibili la orice schimbare din familia prezidențială, rimaseră conștiincios stihuri celebrând frumusețea și caracterul generos al pisicii Baha. Dar vai! Nici prin cap nu le trecea lor că cel mai înverșunat dușman al poporului creștea în măruntaiele acestei mâțe tihnite și ghiftuite!

* * *

Ați văzut vreodată vreun zorab? Eu am văzut unul, mort, în Borbisthanul meridional (fotografie). Înainte de-a fi fost împușcat, omorâse un lup, o cămilă și trei țărani. E o pisică tot atât de sălbatică pe cât erau odinioară pisicile, cu două sau trei milioane de ani în urmă. Sare direct la ochi, pe care-i străpunge cu ghearele-i ascuțite; mușcă vena jugulară ca o mașină mortală. Totul durează cel mult un minut. E rapid ca o clipire de gene și sângeros ca un cuțit de abator. E arma zoologică, cel mai de temut și cel mai eficace instrument al Bedeker-ului imperial.

Vila președintelui Jormaniei era prevăzută cu aparate din cele mai sofisticate pentru supraveghere și alarmă; în plus, era zi și noapte păzită de oamenii lui Baban. La nevoie, trupe de elită dotate cu tancuri și alte vehicule blindate puteau sosi la fața locului în nu mai mult de paisprezece minute. Un adăpost anti-atomic inexpugnabil (fotografie) putea permite unui grup de vreo treizeci de persoane să se izoleze etanș timp de optsprezece ani. Toate precauțiile minuțioase ce înconjurau persoana președintelui și suita sa nu făceau totuși nici doi bani în comparație cu arma secretă, zorabul Baha care, deghizat într-un pisoi inofensiv și îndopat cu mușchi de vițel în sânge, inspecta regulat, cu coada țeapănă, garda personală a lui Gologan înarmată până-n dinți (fotografie).

Veni și noaptea fatală, în care zorabul prevală asupra pisoiului. Dobermannii, alarmați de mirosul sălbatic pe care animalul începuse dintr-o dată să-l secrete, îl atacară amândoi deodată. Îi trebui, după cât se crede, mai puțin de un minut ca să-i orbească pe amândoi, fără să-și facă probabil nici un rău. Gardianul postat la ușa apartamentului prezidențial, alertat de zgomotul din salon, se repezi într-acolo; se auzi un strigăt, apoi arma sa care se descărca, însă inutil. Când fu găsit, avea jugulara sfâșiată dintr-o singură mușcătură.

Câte nu s-au scris despre curiozitatea feminină! Oricum, fapt e că ea fu, în acest caz, cauza imediată a căderii dinastiei Gologan. O ușă imprudent întredeschisă de Doamna Mortu îi permise zorabului Baha să-și desăvârșească opera. Când sosi Baban, trupul închircit al președintelui Gologan nu mai era, din cap până-n picioare, decât o rană sângerândă. Baha fusese atât de brutal, încât chiar îl emasculase (fotografie), fără să fi fost în mod special antrenat pentru astfel de operațiuni. Cât despre Doamna Mortu, cu jugulara transformată în fântână arteziană, ea spumega în convulsii. Nici unul dintre ei n-a așteptat sosirea echipei de doctori adăpostiți în clădirea de alături; Gologan încercă să dea o ultimă indicație decisivă pentru dezvoltarea multilaterală a Jormaniei, dar expiră horcăind, în timp ce Doamna Mortu se stinse gângurind dulce.

O umbră insignifiantă se fofilă printre picioarele lui Baban și traversă în viteză culoarul până la ieșire, fără să întâmpine nici cea mai mică opoziție: era zorabul Baha, cunoscut de toată lumea sub masca unei pisici cuviincioase. Văzându-l atât de grăbit, un soldat idiot (care fu executat în următoarele douăzeci și patru de ore) îi deschise ușa și zorabul se pierdu în umbra parcului, urmărit de câinii-lupi care, mai perspicace, îi identificaseră de la bun început adevărata personalitate. Înainte de a se refugia într-un copac, Baha răpuse doi dintre ei. Apoi zorabul profită de haosul ce se iscase spre a dispărea.

Într-adevăr, nu numai comandourile de elită apărură la fața locului, ci și un regiment de geniu comandat de generalul Kankan, ca și o unitate specială a inevitabilului Secan, sub ordinele generalului Piran în persoană, al cărui șofer, colonelul Maran, își aminti mai apoi că văzuse o pisică plină de sânge dispărând sub roțile mașinii ca să iasă din parc. Pisica părea al naibii de grăbită. Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; și așa s-a petrecut marele tirumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă și de eficace încât și-a salvat viața față cu forțele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panașele lor, pompierii cu tulumbele lor verzi și artificierii cu focurile lor de artificii erau cei mai spectaculoși. Ambulanța, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de vehicule blindate și de soldați înghesuiți unii în alții și întreținându-se asupra celor mai felurite subiecte. A fost imediat trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populație. Pentru cei ce știau să priceapă, acest du-te-vino era însă plin de înțeles.

La Maculburg, se află în două minute că zorabul dăduse lovitura, dar trebui ceva mai mult timp spre a se căpăta certitudinea că-i atinsese pe președinte și pe soția sa. Lucrul deveni absolut limpede când cele douăzeci și trei de posturi de observație dispuse în jurul vilei comunicară că nicăieri nu se înregistra prezența energică a președintelui, un om care, prin natura sa, simțea nevoia imperioasă de a da indicații, căci psihicul îi era aidoma unui puț insondabil plin de directive contradictorii. Iar nevastă-sa, singura ființă în stare să-i țină piept, nu-și mai făcea auzit glasul pătrunzător ca un ferăstrău mecanic: semn fără echivoc de agonie. Plecarea imediată a ambulanței fu, în ochii experților Bedeker-ului din Maculburg, mai grăitoare decât un certificat de deces semnat; căci chiar într-o țară atât de stranie precum Jormania, s-ar fi găsit în cele din urmă o posibilitate de-a o lăsa să intre în parcul ticsit de trupe, de-ar mai fi fost ceva de salvat. Iar în cazul când doctorii ar fi hotărât, de pildă, că agonizanții erau intransportabili, ar fi trebuit să fie aduse de urgență aparate de transfuzie la domiciliu. Or, nici un transport de felul acesta nu fusese semnalat de observatorii Bedeker-ului camuflați în pomi de-a lungul tuturor șoselelor naționale. Și în orice caz, ordinul Bedeker-ului fusese formal: convoiul ar fi trebuit să fie oprit cu orice preț, cu ajutorul minelor-fluture. Fiind încredințat de moartea președintelui Gologan și a soției sale Mortu, Imperiul declanșă, în noaptea de 30 aprilie 1989, operațiunea Omega, cea mai secretă ce fusese vreodată întreprinsă spre a restabili armonia într-o țară-satelit.

Fix la miezul nopții, după ora Jormaniei, 3 400 de nazorabi (zorabi înotători: li se injectaseră hormoni de natație), recrutați dintre cele mai brutale pisici vagaboande din Maculburg, trecură în liniște râul Putan. Fără să întâmpine vreo rezistență, nimiciră câteva posturi jormane de frontieră și se afundară în teritoriul țării. La Jorjan, agenții secreți ai Bedeker-ului dădură drumul altor zorabi în incinta fostului palat regal; dar ei fură răpuși înainte de a-l fi putut atinge pe Jacan, fiul defunctului președinte. În lunile următoare, acesta îi luă locul tatălui său în fruntea clanului Gologan-Mortu, cuprinzând 78 de unități familiale (de aceea era adesea numit „clanul celor 78“ sau pur și simplu „cei 78“), care alcătuiau și guvernul țării.

Jacan și cei 78 erau neliniștiți. În munții Cartan, zorabii se înmulțeau fără încetare. Exterminaseră populația din mai multe sate și se hrăneau cu hoiturile. Degeaba se trimisese armata; în perioada nașterilor, zorabii nu angajează lupte.

Se retrăseseră pe culmi și în puțină vreme au fost 60 000.

La Jorjan, alți zorabi lansați de Bedeker-ul imperial răspândeau panică în oraș. Lucrurile nu erau defel sub controlul lui Jacan. Nu mai erau nici alimente, nici curent electric, iar răzvrătirile înfometaților izbucnite spontan suferiseră o represiune crudă. Carnea victimelor, se spunea, fusese a doua zi vândută în piață, ca să sature mulțimea. Dar răzmerițele au continuat și nimeni nu mai avea acum siguranța vieții sale sau a celor dragi. Câțiva agenți ai Bedeker-ului au înscenat o tentativă de a ocupa postul național de televiziune. Scenariul lor prevedea eșecul, dar nimeni nu li se împotrivi. Schimbându-și planul, puseră mâna pe emițător ca să comunice populației că reprezentau un grup înarmat de imaculiști, a căror intenție era să scoată Jormania din sfera de influență a Imperiului. Emisiunea încă nu se terminase când Maculburgul protestă vehement și amenință cu trimiterea unei armate „în ajutorul guvernului popular al Jormaniei“. Despre ce guvern să fi fost vorba? Greu de precizat, căci Jacan nu era numit în comunicat. Dar, la rigoare, s-ar fi putut oricând forma nenumărate guverne populare și nu era nici măcar necesar ca membrii lor să fi vorbit jormana: căci, deși li se pun multe în seamă, jormanii au această indiscutabilă calitate de-a nu fi xenofobi.

Incidentul îl înspăimântă pe Jacan. Se închise în palatul regal și, cum vremea în care energia-i sexuală era neistovită trecuse, juca tot timpul șah cu Baban, care pierdea din prudență. Nu îndrăznea să mai iasă în oraș, unde răzmerița continua și unde cadavrele anonime – victime ale zorabilor, ale militarilor sau ale foamei – se îngrămădeau de-acum în plină stradă, unde mașinile nu mai circulau de ani de zile din lipsă de benzină, iar pietonii nu mai cutezau să se aventureze dintr-o elementară precauție. Jorjanul devenise o necropolă fetidă (fotografie). Numai zorabii mai manifestau interes față de ea. Coborau de la munte, din ce în ce mai numeroși și mai amenințători, îndreptându-se inexorabil către capitala aproape pustie. Înaintau mai ales noaptea, pricinuind pierderi grave resturilor de armată care nu trecuseră de partea rezistenței. Pentru că era și o adiere de speranță (fotografie) și se spunea că va veni cineva, trimis de americani, ca să ajute poporul.

Față cu aceste dezordini, se aștepta ca în orice moment armata imperială să invadeze țara. Totuși, Maculia se mărgini să-l cheme de urgență pe Jacan la Maculburg, în timp ce tancurile se îngrămădeau cât vezi cu ochii pe celălalt mal al Putanului. Jacan nu s-a dus la Maculburg, ci s-a închis, împreună cu Baban, doi soldați și opt artiste de cabaret, în adăpostul anti-atomic. Trupele maculiste n-au trecut Putanul, limitându-se să-i sfideze pe cei câțiva grăniceri jormani rămași la posturi. La Jorjan, ciuma începuse să facă ravagii, în vreme ce zorabii se apropiau, lăsând o dâră de cadavre prin locurile trecerii lor. Ocolindu-i cu grijă, din ce în ce mai mulți oameni luau drumul munților (fotografie). Li se alăturau acelora care așteptau cu speranță ajutorul imaculist și care erau din ce în ce mai numeroși, sau vreunei bande de tâlhari, și acestea din ce în ce mai numeroase. Canibalismul era, în aceste medii, la ordinea zilei. Dar toată lumea își procurase de-acum arme de foc și, din pricina capacității lor de ripostă imediată, partizanii erau doar arareori atacați de tâlhari.

Teoretic, țara continua să fie condusă de clanul celor 78, care primea ordine de la Jacan prin videofon. Dar cei 78 nu mai ascultau de ordine. Ocupau ca întotdeauna vechiul palat regal, împreună cu câteva sute de soldați și de membri ai Secanului, pentru că acolo se mai găseau de-ale gurii și pentru că, oricum, nu știau unde să se ducă. Ceruseră deja de mai multe ori ajutorul frățesc al Maculiei, care întârzia să sosească. Mai mulți dintre ei, înțelegând să profite de economiile depuse prin băncile elvețiene, intraseră într-un dialog activ cu toate statele sud-americane și africane susceptibile de a le garanta azilul politic. Deocamdată însă discuțiile nu duseseră la nimic precis.

O întrebare pe care numeroși comentatori politici din toate țările și-au pus-o în fața acestei stări de lucruri era de ce oare nu intervenea Maculburgul? Prin ipoteza cea mai plauzibilă se răspundea că Imperiul dorea să le dea o lecție binemeritată acestor vecini care nu erau buni de nimic. Voia să rezolve problema suprapopulației și să șteargă urmele tuturor proiectelor economice ruinătoare ale lui Gologan. Ceea ce Maculia nu voia cu siguranță era să-i restabilească pe cei 78 în funcții. Inutil să fi trimis trupe: emisarii Imperiului erau deja acolo și-și făceau treaba cum nu se poate mai bine.

Într-adevăr, numărul zorabilor ajunsese între timp la peste un milion, în timp ce populația Jormaniei scăzuse de la douăzeci și unu la optsprezece milioane în numai doi ani.

Nu degeaba în munți se aștepta sosirea unui ajutor. Mii de emigranți jormani au intrat pe la granița de vest fără nici un obstacol. Printre ei a sosit și Boba, în fruntea grupului său numit Grupul celor 42, căci era alcătuit din acest număr – fatal, după unii – de persoane. S-au instalat într-un oraș de munte, care a devenit repede centrul unei noi ordini. Orașul se reconstruia, se găseau alimente, medicamente, Medici fără frontiere. Și soseau în masă, din toate regiunile țării, partizani înarmați ca să se pună la dispoziția lui Boba. Acesta, numit de atunci „Garibaldi al Jormaniei“, se pricepea să le insufle speranță în suflete, găsea mijloacele de a-și aproviziona trupele, izbuti să se apere cu succes împotriva zorabilor, pe scurt, fu din plin la înălțimea sarcinii pe care și-o asumase. Ca orice om de acțiune, Boba era fericit pe teren și profund nenorocit când trebuia să asiste la interminabilele întruniri ale celor 42. Căci în interiorul grupului s-a petrecut repede o polarizare a concepțiilor politice și acum imaculiștii radicali la ordinele lui Bolovan nu scăpau nici un prilej de a înfrunta curentul moderat reprezentat de Guzgan. Acesta din urmă afirma că rebelii nu trebuie să-și facă prea multe iluzii: soarta Jormaniei a fost, este și va fi în m âinile Imperiului. În consecință, trebuiau să încerce cu orice preț să-i fie pe plac Maculburgului și să constituie un guvern maculist sau pe cât posibil semi-maculist. Dimpotrivă, Bolovan, susținut de consilieru-i politic Bostan și de omul de acțiune Motan, era de părere că ideologia maculistă nu se bucurase niciodată de adeziunea poporului jorman și că, prin urmare, trebuiau să se sprijine pe puterile imaculiste, exprimând limpede voința generală de schimbare completă. Orice altă soluție, spunea el, s-ar fi lovit de indignarea populară. Guzgan, de acord fiind asupra inexistenței unui maculism autentic în Jormania, îi acuza însă pe ceilalți trei de demagogie; căci, spunea el, inexistența unei mișcări de protest în timpul regimului maculist demonstra că masele jormane sunt în stare să înghită orice și n-au nici o greutate politică reală. În consecință, trebuia ca o elită luminată, o dată constatate primejdiile unei îndepărtări radicale și immediate de Imperiu, să încerce să le evite prin toate mijloacele. Bolovan, fără să nege caracterul ridicol al conceptelor romantice de „popor“ și de „masă“, insista îndeosebi asupra faptului că elita e socotită a nu-i înșela pe oameni, ci a-i trata ca adulți. În Jormania trebuia instaurat un regim realmente democratic și atâta pagubă dacă voința poporului va fi contrară maculismului într-atât încât un partid politic maculist nu va mai exista. Guzgan admitea și el necesitatea unei democrații reale, dar sublinia faptul că ea va trebui să fie realistă, adică de bun simț. „În seara unor alegeri cu adevărat libere în Jormania“, spunea el, „trupele de la Maculburg vor trece Putanul și vor fi la Jorjan în douăzeci și patru de ore; nu vor întâmpina nici o rezistență.” Iar Bolovan replica: „De aceea trebuie pregătită o rezistență. Trebuie să arătăm opiniei publice mondiale că suntem efectiv capabili să ne apărăm idealul. Ați văzut Borbisthanul? În cincisprezece ani, maculiștii n-au fost în stare să-i biruie pe partizani.ʺ În acest punct, voci sceptice interveneau zicând că borbisthanii putuseră rezista atâta vreme fiindcă erau niște fanatici analfabeți și puțin civilizați, în timp ce jormanii, știe toată lumea, sunt extrem de civilizați. Ei n-ar putea face față barbarilor din Maculia. În cele din urmă, singura întrebare ce merita să fie pusă era dacă, în fața spectacolului rezistenței mai mult sau mai puțin eroice a poporului jorman, puterile imaculiste aveau să-i sară în ajutor. Majoritatea celor 42, cu excepția câtorva partizani ai lui Bolovan și ai lui Motan, era de părere că imaculiștii nu s-ar angaja niciodată într-un conflict ce i-ar duce la o confruntare directă cu Maculia. Această considerațiune îl împinse pe Bostan să treacă în tabăra adversă, în timp ce Bolovan și Motan, urmați de Boba care de-acum se săturase de atâtea dezbateri, refuzară demn orice compromis și plecară din țară ca să încerce să-i convingă pe imaculiști să intervină.

Fără îndoială că s-a exagerat în privința influenței Bedeker-ului imperial asupra mișcărilor lui Bostan de la început. Unii afirmă că l-a încurajat, ca să aibă mereu un pretext de a invada țara. Ce e sigur e că Solcan și acolitul său Șnapan care, prin poziția lor radicală, îi câștigară încrederea lui Bostan, acționau la ordinele directe ale Bedeker-ului. Ei fură aceia care-i furnizară noului șef (în jormană: Conducan) formula ca să scape de zorabi după ce aceștia își terminaseră misiunea.

În 1993, două milioane de zorabi, urmați prudent de armata lui Bostan, s-au îndreptat către Jorjan, necropola prezidențială. În piața palatului regal, au fost atacați cu rachete, obuze, grenade, mitraliere. Mare parte a zorabilor fură masacrați. Cei scăpați s-au arătat însă și mai feroce când palatul a fost în cele din urmă cucerit. La 31 mai 1993, la ora nouă seara, cei 78, după o rezistență disperată, pieriră de o moarte atroce. La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi din capitală cu ajutorul unei puternice esențe de trandafiri de fabricație bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că-l aflase de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii grăniceri de la frontiera jormană.

Și cei cinci ani ai „revoluției florilor” începură prin instaurarea guvernului provizoriu Bostan, ale cărui scopuri imediate erau de a combate ciuma, de a aproviziona țara și de a pregăti primele alegeri democratice de șaizeci de ani încoace. Nu s-ar putea nega că Bostan a primit un ajutor material considerabil din partea imaculiștilor; dar a primit de asemenea, fără să știe, și ajutorul Maculiei, care n-a încercat deloc să intervină în procesul pornit de Comitetul celor 42.

Maculburgul prefera să pună mâna pe o țară sănătoasă din punct de vedere economic și întru aceasta i se lăsă mai întâi lui Bostan grija de a diminua oareșicât efectele tuturor acelor evenimente care, în patru ani, provocaseră moartea a șase milioane de jormani. Ar fi fost un joc de copil pentru Maculburg să răstoarne fragilul guvern Bostan, mai ales că mii de agenți ai Bedeker-ului mișunau acum în Jorjan, unde se aranjaseră în slujbe convenabile. Fiecare zbatere a guvernului nu făcea decât să-l înfunde și mai mult în acea pânză de păianjen vâscoasă și inextricabilă pe care i-o țesea Maculburgul.

Nu lipseau aceia care, precum lucidul jurnalist Borcan, își dădeau seama de primejdie. Și cu toate acestea, trebuia continuat pe această cale cu orice preț. Iar alegerile din 1995, oricât de libere vor fi fost, de fapt îl puseră pe Bostan într-o situație penibilă; el, care era în mod hotărât imaculist, se văzu constrâns să facă o propagandă directă partidului maculist reformat și să pretindă că Maculatus avusese dreptate, dar că Gologan îi trădase pur și simplu mesajul. Jormanii își arătară o dată mai mult bunăvoința, votând pentru maculiștii reformați. Aceștia, sub conducerea lui Mitocan, ocupau 46 de locuri în parlament; extremiștii lui Solcan – 13; Uniunea Democratică a lui Ciolan – 31, restul de 10 locuri fiind împărțite între 23 de partide politice reunite în patru grupări principale. Bostan însuși candidă pentru Uniunea Democratică. Fu ales prim-ministru în guvernul de solidaritate națională al celor două mari partide. Prim a grijă a lui Bostan de după alegeri fu să încerce restabilirea contactelor cu Maculburgul. Toate tentativele sale se izbiră de o tăcere de gheață. Prietenii săi începeau să-și piardă nădejdea. Ministrul de finanțe, a cărui administrație, în buna și vechea tradiție jormană, n-a excelat prin onestitate, se întoarse în țara al cărei cetățean devenise, descoperind deodată că în Jormania nu beneficia nici măcar de drept de vot, fiindcă fusese privat de Gologan de naționalitatea jormană. Gâscan, scriitor de avangardă și dușman personal al lui Boba, după ce fusese ales ministru de maculiștii reformați, încercă să fugă și-și găsi moartea într-un accident de automobil. Butan, ministrul energiei, se sinucise lăsând o scrisoare de adio (pe care uită s-o semneze) pentru mama sa. Scrisoarea, a cărei autenticitate a fost contestată, spunea: „Dragă mamă, nu avem energia necesară. Nu te demoraliza și întoarce-te în Brazilia.” Iar Șobolan, preotul răspopit, ministru al cultelor și al televiziunii, profită de o călătorie în America Latină ca să se facă popă copt de rit bolivian și să renunțe formal la funcțiile-i laice. Pentru că peste tot se presimțea venirea iminentă a invadatorului; dar sub Bostan măcar se mânca bine, iar oamenii începuseră să râdă și să se distreze ca pe vremurile bune de odinioară, dinaintea epocii sinistre a lui Gologan.

În timpul „revoluției florilor”, țara respiră un aer de tinerețe. Femeile procreau fără nici o constrângere, spre a înlocui cele șase milioane de victime ale zorabilor, ale ciumei și ale luptelor intestine. Economia, în lipsa indicațiilor omniscientului Gologan, reîncepuse să funcționeze, iar țăranii, deși cereau uneori prețuri exorbitante pe produsele lor, asigurau aprovizionarea regulată a orașelor și a comunelor. Și, pentru prima dată de la război, libera concurență comercială aduse un zâmbet mai mult sau mai puțin autentic pe fețele implacabililor vânzători. Pe deasupra, funcționărimea de toate felurile ce terorizase țara fu silită să-și schimbe tactica, sub amenințarea concedierii. Jormania era pe cale de a deveni o țară aproape normală, ceea ce atrase un enorm val de turiști imaculiști. Cu cât devenea însă Jormania mai prosperă, cu atât se întărea certitudinea că intervenția Imperiului n-avea să întârzie.

De aceea, în definitiv, lovitura de stat a generalului Bulan n-avu aerul de a surprinde pe nimeni. Era neîndoielnic că o pregătise cu ajutorul generos al Bedeker-ului. Iar cel dintâi act al ei atroce, anume asasinarea a 27 de ziariști imaculiști pe care Bulan se grăbi s-o pună pe seama SLIMUJ sau a unui grup terorist sub ordinele lui Motan, avu pur și simplu menirea de a arăta că sărbătoarea luase sfârșit. Bostan și cei ce mai rămăseseră din grupul celor 42 fură poftiți să-și facă bagajele și majoritatea acceptă această ofertă imposibil de refuzat. Sub Bulan, deși privați de libertăți elementare, jormanii se pot încă îndopa cu mâncare și au primit autorizația să scoată reviste pornografice indigene, ceea ce pare să le excite enorm spiritele, căci guvernul Bostan, ca să nu tulbure biserica predestinaționistă lampistă, biserica jormană bilampistă, pe maculiștii puritani și pe mozaicii de rit binocular, declarase pornografia și prostituția ilegale. De atunci, Bulan a legalizat pornografia, închizând ochii asupra prostituției, care se practică de regulă în sălile de cinema.

Alăturându-i-se în străinătate neobositului Boba, Bostan deveni foarte activ în propaganda împotriva regimului lui Bulan. Dar, după unii observatori competenți, facultățile-i mintale scăzuseră. Se plimba în public însoțit de o pisică, declarând cui voia să-l asculte că „nu toate pisicile sunt zorabi“. Or, cine și-ar permite o asemenea atitudine, după toată panica stârnită de zorabi, dacă nu un extremist maculist sau un nebun?

Cât despre Boba, al doilea exil al său s-a dovedit calitativ superior celui dintâi. Puțin înainte de a muri, a scris celebrul roman În viață, care conține această nemuritoare frază privind existența umană: „E ca și când am șofa mereu pe o noapte neagră într-o negură deasă sau ca și când am călări un tigru furios. Recompensa noastră e să murim înainte ca el să ne azvârle la pământ.“

(Revista promitea o continuare în numărul următor, despre atentatele care au pus capăt vieților lui Bostan și Boba. Dar cel de-al 37-lea număr din Asmodeus n-a mai apărut niciodată.)

Ianuarie 1986

La collezione di smeraldi (racconti),

Milano, Jaca Book, martie 1989