Patima roșie

PATIMA ROȘIE de MIHAIL SORBUL

COMEDIE TRAGICA IN TREI ACTE Acțiunea se petrece la București, înainte de primul război mondial.

PERSONAJELE:

SBILT

CASTRIS

RUDY

TOFANA, 
CRINA.

ACTUL I.

Scena reprezintă un birou salonmare și bogat mobilat. Are trei ieșiri, în dreapta, stânga și fund. Tot la dreapta se găsește o fereastra mare. In fund, când se deschide usa, se vede scara care urca la etajul al doilea și coboară la parter. La ridicarea cortinei, Tofana, la birou, citește, răsfoind un dicționar gros, pe când Sbilt se plimba plictisit, dând semna de nerăbdare.

SCENA 1

TOFANA, SBILT.

SBILT (deschizând repede fereastra): Tofano! Fano!

TOFANA: Lasă-mă!

Își vede de citit.

SBILT: Un aeroplan!

TOFANA (venind repede la fereastra): Acuma, iarna?

SBILT: A trecut. Adică nici n-a fost.

TOFANA: Mie nu-mi arde de glume de astea tâmpite.

Trece la masa.

SBILT: Nici mie, fetițo, dar am vrut sa te smulg din brațele lui Virgil. Lasă-l în pace, că-i plicticos, iar cu vremea te tâmpește. Crede-mă, vorbesc din experienta.

TOFANA: Sbilt, ești un.!

SBILT: Oprește-te. Ești în stare sa ma faci măgar! Te-ai batjocorii singura.

Suntem veri primari. Purcedem de la aceeași rădăcină.

TOFANA: De la o vreme ai ajuns un nesuferit!

SBILT: Mda! De la o vreme încoace ai început sa ma iei cam de sus. Asa, un aer de superioritate. Ai dreptate. Eu sunt un fleac. Eu nu-s în anul al patrulea. Nu sunt în ajunul licenței. Pe când dumneata mâine-poimâine. Dar ochelari de ce nu porți? Ți-ar da o înfățișare și mai pedantesca! Ce ți-e și cu inelectualele astea!

TOFANA (închizând cartea și dicționarul): Din pricina ta nu pot să-mi prepar examenele!

SBILT: Vreau sa te smulg din brațele celui mai ordinar plagiator!

TOFANA: După tine, Omer nu-i mai cinstit.

SBILT: A furat și el basmele poporului grec, care la randul lui.

TOFANA: Destul! Numai tu ești singur ești original.

SBILT: Sa crezi ca numai eu, fiindcă sunt părintele unei lumi noi!

TOFANA: Uitasem ca lucrezi la un op monumental.

SBILT: De doisprezece ani!

TOFANA: Fara sa fi scris un rand măcar.

SBILT: Eu cuget înainte de a scrie și nu cuget după ce am scris.

TOFANA: N-ai decât sa cugeți.

SBILT (arătând spre cap): Ei, ei! Când voi muri se va vedea ce era în el. Dar ce știi tu, fetițo! Îmi pare rau ca suntem de același sânge. Tu ești o nenorocita, ai moștenit de la bunicul nostru numai partea cea rea a lui. Creierul se vede ca mi l-a lăsat mie prin testament. Sbilt a fost un om. Nu-l chema degeaba așa cum il chema. Strașnic hingher. Din păcate n-a avut noroc. Când sa înainteze și dansul la rangul de gealat, s-a desființat pedeapsa cu moartea.

TOFANA (plictisita, trece la fereastra): Iar ma tot sâcâi cu dansul? Isprăvește-o. Cred ca nu-i prea mare cinstea sa te tragi dintr-un hingher.

SBILT: Protestez! Bunicul nostru își făcea meseria cum face adevăratul artist arta pentru arta! El nu se uita la zloții pe care-i câștiga de fiecare cap de caine, ci se topea de fericire la zvâcniturile dobitocului sugrumat de Sbilt!

TOFANA: Destul!

SBILT: Ești măreață când te înfurii. Întocmai privirile fulgerătoare ale bunicului. Geniul morții! Sângele apa nu se face, fetițo. Asa, și acum domolește-te. Eu nu sunt caine.

TOFANA (trece la birou și căutând în poșeta ii întinde câțiva lei): Poftim!

SBILT: Ce-i asta

TOFANA: Ți-o iau înainte. Latri, ca la urma sa sfârșești prin a-mi cere bani. I-ai și isprăvește.

SBILT (numărând banii): Numai trei lei?

TOFANA: N-am mai mult.

SBILT: Asta-i batjocura. Parca m-ai pus sub interdicție.

TOFANA: Nu uita ca rup de la mine.

SBILT: Ce-mi pasa mie!

TOFANA: Să-ți pese! Daca nu-ți place, muncește!

SBILT: Numai dobitoacele muncesc.

TOFANA: Tare as vrea sa stiu ce-o sa te faci fara mine.

SBILT (compătimitor): Fetițo! Tu petreci neștiutoare prin lumea asta și neștiința e întotdeauna mandra. Tu crezi ca eu trăiesc pentru ca trăiești tu? Nu uita ca sunt cu zece ani mai în vârstă decât tine, și deci tu ești aceea care te-ai născut ca o necesitate a ființei mele! In ce cosmografie ai citit ca îndată ce dispar sateliții dispare și planeta? Acum îți înțeleg ifosele tale de superioritate! Fetițo! Pământul e o pepiniera de nerozi!
TOFANA: ți-am dat banii ca sa ma lași în pace. (Intra Crina.) Bine c-ai venit sa ma scapi de nebunul asta!

SCENA 2

ACEIAȘI, CRINA.

CRINA (din usa): Iar va certați? (Sbilt îngenunchează în fata Crinei.) Ce faci, domnule Sbilt?!

TOFANA: Ridică-te. Sperii fata!

SBILT: Iată singura ființă omeneasca în fata căreia ma prostern!

CRINA: Domnule Sbilt, te rog!

TOFANA (ridicându-l cu sila): Ai ajuns de nesuferit!
SBILT: Daca tu ești în anul al patrulea, nu uita ca eu păzesc Universitatea de doisprezece ani. Respecta veteranii!

TOFANA: Haide dincolo, Crino!

Se îndreaptă spre usa din stânga.

SBILT (apuca pe Crina de mana): Ramai.

TOFANA: Vii, Crino?

CRINA: Daca nu ma lasa.
Tofana iese.

SCENA 3

CRINA, SBILT.

SBILT: Tu ești geniul meu bun, Crino! De ce nu stai?

CRINA: Vrei să-mi spui ceva

SBILT: Firește, desi îmi ajunge doar sa te privesc. Îmi place sa ma uit în ochii tai albaștri. Sa ma uit lung, lung de tot. Știi de ce-ai venit aici pe vremea asta?

CRINA: Hotărâsem cu Fana sa mergem împreună la curs.

SBILT: Te-nșeli! Ai venit fiindcă ai ascultat de o pornire pe cat de puternica, pe atât de inconștiență. Te-a adus dorința mea nemărginită de-a te vedea. Asta se cheama telepatie, fetițo. Adică, nu fetițo, iartă-mă. Te cinstesc mult și cuvântul acesta e de dispreț!

CRINA: Ce-o fi făcând Fana de nu mai vine?

SBILT: Se vede că-și pune pălăria și-și înroșește obrajii. (Pauza. După o clipa de nehotărâre:) Vrei sa mergi cu mine, Crino?

CRINA: Unde?

SBILT: In lume.

CRINA: și ce sa facem?

SBILT: Apostolat.

CRINA: Apostolat?

SBILT: Cartea mea. Lumea noua! Sunt încredințat ca nu-mi este dat sămi scriu opera mea cu condeiul, ci cu fapta. Trebuie sa plecam în lume și sa propagam sinuciderea.

CRINA: Sinuciderea?

SBILT: Sa nu mai rămână un om pe pământul acesta.

CRINA: Vorbești serios, domnule Sbilt?

SBILT: Știi tu de ce oamenii sunt rai? Știi tu de ce Tofana nu ma cinstește cum trebuie și nu-și iubește amantul, desi eu am învățat-o sa bucherească întâile slove, iar Castris ii da adăpost, hrana și îmbrăcăminte, cum neam de neamul ei n-a avut? și eu sunt un ticălos, Crino. Sunt leneș, dar leneș e tot! Mai sunt și bețiv! Beau. Beau foarte mult. Dar nici Fana nu-i vinovata ca nu-i cumsecade, nici eu, precum nimeni dintre oameni nu-i vinovat ca-n loc de adevăr scuipa o minciuna, ca-n loc sa dea, fura, iar în loc sa îmbrățișeze pe aproapele sau, ii sugruma. Suntem toți bolnavi. Tot pământul asta e un spital, daca nu cumva un uriaș așezământ de. Sănătate!

Tofana a apărut de mult în pervazul ușii.

SCENA 4

ACEIAȘI, TOFANA.

TOFANA: Ce are a face spitalul cu sinuciderea?

SBILT: Are, fetițo. Daca toată omenirea se distruge, se distruge și germenul degenerării rasei omenești.

TOFANA (rade nervos): Sănătate fara omenire

SBILT: Nu te îngriji de asta. Pământul va avea grija sa creeze a doua oara pe om, și-l va crea.

TOFANA: Ei, si?

SBILT: Omul primitiv, deci sănătos și la trup și la minte, cu civilizația moștenită de la răposata omenire, va izbuti sa atingă culmea geniului uman.

(Pauza.) de ce nu ma întrebați care-i acea culme?

CRINA: Care?

SBILT: Elixirul vieții veșnice! Nemurirea! (Se uita atât la Crina, cat și la Tofana, cu triumf.) Am zis!

Iese.

SCENA 5

TOFANA, CRINA.

TOFANA (Crinei): Nu cumva l-ai luat în serios?

CRINA: Stiu și eu ce sa cred despre varul tau?

TOFANA: Eu nu l-am luat niciodată în serios. Aiurează câteodată frumos, și-atâta tot. E un original negativ. Un geniu pustiu. și totuși, il iau câteodată și eu în serios. Simt ca înrudirea noastră e mult mai adâncă. Mintea lui, inima mea parca sunt surori. Asta tot el a remarcat-o, eu doar am controlat-o și simt ca e adevărată, o simt. Poate din pricina asta, cu toate ca ma scoate din sărite, il iubesc ca pe un frate geamăn.

CRINA: Tu ești un suflet de elita, un suflet distins și dominator. Nu va potriviți de fel.

TOFANA: Nu m-ai înțeles și nici n-o sa înțelegi ce-am vrut sa spun. Ți-ai închipuit tu vreodată ca eu sunt o femeie ce sufăr cumplit de mult?

CRINA: Ești bolnava?

TOFANA (surâzând): Ei vezi, Crino? Ce-ai zice tu daca ai avea un bărbat bogat si.

CRINA: frumos. Nu poți sa spui ca nu-i frumos.

TOFANA: Să-i zicem și frumos, care sa te iubească mult de tot, și să-ți dea mai mult decât îți trebuiește?

CRINA: L-aș iubi! Cum sa răspunzi altfel iubirii decât prin iubire?

TOFANA: Tu vei fi fericita, Crino. Vei muri la nouăzeci de ani.

CRINA: Sa dea Dumnezeu. Așadar nu-l iubești pe Castris?

TOFANA: Nu.

CRINA: Il vei iubi cu vremea.

TOFANA: Niciodată.

CRINA: și totuși va trebui sa te obișnuiești cu viața asta.

TOFANA: Vreau să-i pun capăt.

CRINA: Uitasem ca peste câteva luni ești licențiata și deci, profesoara. Vei fi fericita atunci. Îți vei câștiga singura pâinea și lumea îți va uita păcatul la care te-a împins nevoia.

TOFANA: ești naiva

CRINA: La ce te gândești atunci, Fano? Dorești o viață mai bogata decât îți poate da Castris? Poate vei găsi unul mai bogat! Nu ma mira. Ești frumoasa! și eu te iubesc. Dar daca l-ai găsit, mărită-te cu dansul! Al doilea păcat nu ti sar mai ierta.

TOFANA: Vreau sa fiu fericita și-atâta tot! Asta vreau, și-o vreau cu orice preț, de-aș ști că-mi vând pălăria din cap și ultimul dicționar!

CRINA: Nu zice asa, Fano, tu nu știi ce-i sărăcia și daca ai știut-o, ai uitat-o. Tu n-ai fost niciodată pe la mine. Tu nu știi cat de hada e odăița în care îmi petrec cei optsprezece ani ai mei. Nici o podoaba pe pereți, nici măcar perdele la ferestre. Și-i frig. Fac focul, mai mult de rușine, de doua ori pe săptămână. N-ai ide ce placere îmi face când vin la tine. Tu ai trei odăi mari și un antreu. Ferestre mari și luminoase, cu doua rânduri de perdele; tu ai mobila noua și moale; ce n-aș da sa am și eu un fotoliu! Tu ai covoare și-i cald la tine, așa de cald, încât.

TOFANA: Toate acestea nu prețuiesc nimic.

CRINA: Locuiește la mine trei zile și vei vedea cat prețuiesc.

TOFANA: Daca n-ai fi copila ți-aș raspunde răutăcios: ia-ți și tu un amant.

CRINA: Vai, Fano!

TOFANA: Iartă-mă, dar eu nu mai sunt copila, mai ales ca as fi putut sa fiu și mama daca as fi vrut! Eu sunt o intelectuala. Vreau să-ți spun cu asta cămi dau seama ce este viața. Datoria mea e sa stiu cum sa trăiesc.

Intra Castris repede, e voios.

SCENA 6

CASTRIS, CRINA, TOFANA.

CASTRIS: Sunt fericit ca n-ai plecat inca la curs. Țineam sa te vad chiar în clipa asta. (Da sa o sărute, Tofana il respinge; zărind pe Crina:) Ce mai faci, domnișoara Crino?

CRINA (dându-i mana): Mulțumesc, bine, domnule Castris.

CASTRIS: De-ați ști cat sunt de vesel! Pe cinstea mea, viața e un dar! Numai prin faptul ca traiesi înseamnă ca ești fericit! Nu-i asa, domnișoara Crino?

CRINA: Stiu și eu?

CASTRIS: Te mai îndoiești? Poftim! Câți ani ai, domnișoară?

CRINA: Optsprezece.

CASTRIS: Când ai o vârstă așa de frumoasa!

TOFANA: și tu ești grozav de bătrân.

CASTRIS: Tocmai pentru ca nu sunt.

TOFANA: Atunci n-ai mtra sa faci morala.

CASTRIS: A! Pesimismul asta. Adică nu pesimism, scepticism. Ce generație de femei! Eu unul as închide fetelor Universitatea!

TOFANA: Vrei sa spui ca femeia nu-i apta pentru cultura?

CASTRIS: N-am zis-o niciodată, dar cultura le împietrește inima. Dovada mi-ai dat-o chiar acum. M-am apropiat de tine cu dragoste și tu m-ai îndepărtat cu asprime.

TOFANA: Te-am îndepărtat pentru ca nu eram singuri.

CASTRIS: Păcat! Ai fi dovedit domnișoarei Crina ca viatae frumoasa, mai ales când ești tânăr.

TOFANA: Ai fi făcut o necuviință.

CASTRIS: Domnișoara Crina mi-ar fi iertat-o.

CRINA: Desigur, domnule Castris!

CASTRIS (vesel): ei, vezi!

CRINA: De altminteri, dineauri nu m-am gândit la cele ce amspus. Ai avut toată dreptatea.

CASTRIS (si mai vesel): Vezi, Tofano?!

CRINA: Nu-ți admit insa închiderea Universității pentru noi, fetele. Nu e rau ca și noi sa ne câștigăm pâinea. Prin asta ușurăm truda viitorilor noștri tovarăși.

CASTRIS: Bravo, domnișoară! Ce dar vrei să-ți fac?

CRINA: Niciunul, domnule Castris.

CASTRIS: Nu. Asta nu se poate. Pe ziua de astăzi sunt atât de fericit, încât vreau sa înveselesc și eu la randul meu pe cineva. Iartă-mă, Fano, etola asta o cumpărasem pentru tine, dar.

TOFANA (repede și din toată inima): Nu te iert, dar te felicit!

CASTRIS: Atunci. (Ii pune Crinei etola pe după gat.) S-o porți sănătoasă!

CRINA (rosie): Domnule Castris!

CASTRIS (făcând pe seriosul): Te rog sa nu-mi faci pe mofturoasa, destul că-ți permit să-mi spui: domnule. Când ai ști ce bine te prine, te-ar trece lacrimile de bucurie!

O duce cu sila la oglinda.

TOFANA (surâzând): Primește, Crino!

CASTRIS (frecându-și mâinile cu bucurie): Mai zi ceva, dacă-ți da mana!

CRINA: Nu stiu daca pot s-o primesc.

CASTRIS: ma rog, vorba multa, sărăcia omului. Ne-am înțeles, care va sa zică. Acum o rugăminte. Vreau sa vorbesc ceva cu Tofana. Dumneata ia-o înainte, încetișor; pana la Universitate tocmai bine te ajunge.

CRINA: Cu placere, domnule Castris.

CASTRIS: Asa, domnișoară, fara supărare. Nu sunt nepoliticos, ci egoist.

Vreau deocamdată numai intre noi doi sa împărtășesc o mare bucurie. După curs vei veni cu Tofana și ne vei face placerea sa iei masa cu noi. Va fi un adevărat banchet. E cea mai frumoasa zi a mea. Lasă! Nu te mai uita așa curioasa la mine! Îți va spune Fana la curs despre ce e vorba. Vom bea șampanie, domnișoară!

CRINA: La revedere, Fano. (Încet:) și mai zi ca nu ești fericita. La revedere, la revedere, domnule Castris. Pe drum voi încerca sa ghicesc bucuria dumitale.

(De la usa:) Vai!

CASTRIS: Ce-i, domnișoară?

CRINA: Am uitat să-ți mulțumesc pentru.

CASTRIS: La masa, domnișoară, când vom bea șampanie.
Crina iese.

SCENA 7

CASTRIS, TOFANA.

CASTRIS (frecându-și mâinile): N-ai idee cat de mulțumit ma simt după ce fac un bine cuiva. Umbla pe vijelia asta cu gatul gol. Putea sa răcească. Colac peste pupăză. Peste sărăcie, boala! (Rade.) Parc-o zăresc cum se oglindește în toate vitrinele, sa se vadă cum ii sta. Nu-i vorba, se uita ea și asa. E fata doar. Acum insa. Psihologia lucrurilor noi. Ma stiu pe îne. Daca port o pereche de ghete noi, ma uit mereu la picioare. Tu nu spui nimic?

TOFANA: Ca sa spun?

CASTRIS: As vrea sa ma întrebi.

TOFANA: Ce sa te întreb?

CASTRIS: Cum ce sa ma întrebi? Dar bine, Fano, crezi ca de florile mărului am gonit pe biata Crina? Ori crezi ca fac pe veselul numai ca să-ți par ca sunt băiat de viață?

TOFANA: N-am băgat de seama ca ești vesel.

CASTRIS: De ce ma întristezi? Vestea pe care îți voi da-o e atât de mare, încât i se cuvine o mai buna dispoziție sufleteasca.

TOFANA: Veste mare?!

CASTRIS: Nici vorba aceasta nu te face cel putin curioasa?

TOFANA: Nu.

CASTRIS (cu imputare): Fano.

TOFANA: Nu sunt curioasa, pentru ca o bănuiesc. Mătușa ta ți-a mai dat iar câteva sute de lei.

CASTRIS: O mie! Dar stai, ca n-am isprăvit. Tata.

TOFANA: E iar în București. Placere mare știi ca nu-mi face. Antipatiile sunt reciproce, desi nu ne-am văzut măcar la fata.

CASTRIS: Nu-i în București, dar s-a înduplecat. Bucură-te! Vom fi și noi de-acum oameni ca toți oamenii.

Da s-o îmbrățișeze.

TOFANA (respingându-l): Dar ce-am fost pana acum?

CASTRIS: Ei, cum ce-am fost? Societatea e societate. Își are legile ei, și noi am fost în afara de ele.

TOFANA: Acum te pricep. Domnul senator Castris catadicsește în sfârșit sa facă mezalianța cu familia Sbilt.

CASTRIS: Da, ne vom căsători. Chiar dansul vrea sa ne cunune. Ne da și moșia pe seama noastră. Cu atât mai bine. Dau dracului Universitatea. Tot pământul e mai sănătos! De acolo iese pâinea! O mănânci de-a dreptul și n-o mai smulgi de la gura altuia! Ce zici?

TOFANA: Da, ai spus cuvinte frumoase.

CASTRIS: In ce sens?

TOFANA: Desi n-au valoare literara, au o oarecare spontaneitate sufleteasca.

CASTRIS: Ești distrata, Tofano. Aici nu facem seminarii literare.

TOFANA: Firește ca nu, dar vreau sa aman un răspuns!

CASTRIS: Mai e nevoie de un răspuns?

TOFANA (da sa iasă): La revedere, Castris.

CASTRIS: Unde te duci?

TOFANA: Știi bine, la universitate.

CASTRIS (tăindu-i calea): Atunci, răspunde-mi.

TOFANA: Tii să-ți răspund chiar acum ca nu primesc?!

CASTRIS (uluit): Ce?

TOFANA (îndulcind glasul): Ori cel putin ca deocamdată nu ma ademenește căsătoria!

CASTRIS: Vorbești serios?

TOFANA: Ca niciodată. (Castris rade zgomotos. Tofana, enervata:) Ti se pare propunerea atât de strălucită încât. (Castris rade mereu) Ești înfumurat și vreau sa te pedepsesc! Căsătoria asta nu numai ca nu ma incanta, dar o detest!
CASTRIS (devenind serios): Numai atât?

TOFANA: Mai razi putin și urmez și cu alte complimente. Îmi pare bine ca ai revenit la realitate. La revedere.

CASTRIS: Câteva clipe, te rog.

TOFANA: Fie.

CASTRIS: Cu adevărat nu vrei sa fii sotia mea?

TOFANA: Ți-am mai spus-o.

CASTRIS: Iarta-am daca te întreb a doua oara. Îți promit ca nu voi rade.

Vorbim serios.

TOFANA: Ei da, serios. Nu înțeleg de ce te mira refuzul meu.

CASTRIS: Foarte logic. Nu vrei sa fii sotia mea și totuși ai primit o situație inferioara, mai jignitoare chiar.

TOFANA: Îți răspund tot cu logica.

CASTRIS: 
As vrea s-o vad și pe asta.

TOFANA: Ca prietena nici o legătură trainica nu ma tine lângă tine, pe când altfel. (Îndulcind glasul.) Ai ținut s-o știi! Eu una am vrut sa te crut. Dragul meu, n-am câtuși de putin pofta sa ma jertfesc ție toată viața. E drept ca mi-ar veni în ajutor divorțul, dar fiindcă ai fost bun cu mine, nu vreau sa te fac de rasul lumii.

CASTRIS: Ti se oferă o partida mai strălucită?

TOFANA: Nu.

CASTRIS: Atunci?

TOFANA: Foarte lămurit. I-am spus-o de altminteri și Crinei. Simt ca viața pe care o ducem împreună nu e tot ce se poate oferi unui suflet ca al meu.

CASTRIS: Nimănui nu-i e dat sa se bucure de toate bucuriile vieții.

TOFANA: Se poate. Am insa o datorie fata de mine însămi. Sa încerc!

Numai oamenii inculți sunt fataliști. Pentru ei, de altfel, s-a scornit fatalitatea. Noi ceilalți insa avem chiar datoria sa învingem neputință, caci asta-i în fond fatalitatea.

CASTRIS: și ce vrei sa faci?

TOFANA: Ma iubești, Castris?

CASTRIS: O știi prea bine, mult de tot!

TOFANA: Voi căuta să-ți ușurez, pe cat îmi va fi în putință, neplăcerea despărțirii noastre.

CASTRIS: Despărțire! așa e. și când se va întâmpla asta?

TOFANA: Nu stiu! Timpul ma va povățui când. Va depinde insa și de felul cum vei ști sa te obișnuiești cu aceasta idee. Te-aș ruga totuși sa ma ajuți și tu.

Ar fi păcat sa ne irosim viața chinuindu-ne.

CASTRIS: Bine, bine. și pe urma? 

TOFANA: Ce-ți pasa?

CASTRIS: Ți-ai pus în gând ceva?

TOFANA: Deocamdată ma gândesc numai la tine.

CASTRIS: La mine sa nu te gândești. S-o știi. Acum spune-mi și mie în ce fel vezi o viață frumoasa?

TOFANA: Deocamdată schimbând-o.

CASTRIS: Bine. Pe ce te bizui?

TOFANA: Vei vedea după ce voi schimba-o.

CASTRIS: Viața e grea. Ceea ce ți-am oferit eu nu vei găsi ușor. Cu ce o sa trăiești, caci la urma urmei și o bucățică de paine e greu de câștigat! 
TOFANA (rade silit): Hotărât lucru, Sbilt e un mare cugetător. Tocmai astăzi i-am aruncat și eu vorbele astea în fata și știi ce mi-a rspuns? Fetițo, pământul e o pepiniera de nerozi!

CASTRIS (ridicând putin glasul): și răspunsul acesta mi-l servești și mie? TOFANA: Da, ca să-ți iasă din cap gândul ca atârn de tine.

CASTRIS (amarat): Frumos! Mulțumesc! Nici ca se putea un răspuns mai bun la bucuria mea de adineauri.

TOFANA: Bucuriile prea mari poarta în ele germenul decepției.

CASTRIS: Veșnic aforisme! Universitatea ți-a mutilat sufletul! Când te-am cunoscut întâia oara.

TOFANA: Pe vremea aceea ieșisem abia din „Azil”, nu știam ce-i viața.

Trăiam pentru ca trăiam!

CASTRIS (izbucnind îndurerat): O! Dar e îngrozitor Tofano! Trăim împreună de patru ani. Care va sa zică de patru ani te chinuiesc și eu n-am știut nimica! Ce sa răspund acum mătușii mele? Am luptat atâta vreme cu tatăl meu, i-am biruit îndărătnicia, și acum? Maine mătușa te așteaptă la dejun.

Vrea sa te cunoască. Acum ce-o să-i spun?

TOFANA: Spune-i și tu ca sunt bolnava.

CASTRIS: In sfârșit, o sa ma întrebe de nunta.

TOFANA: Răspunde-i ca suntem ocupați cu examenele. E o amânare logica. Sunt patru luni la mijloc.

CASTRIS: Nu, nu, Tofano! Nu sunt un om care sa se dea învins! Natura nu mi-a agățat zadarnic mușchii ăștia pe scheletul meu! Și-apoi, iartă-mă, dar tu treci printr-o criza de nervi.

TOFANA (izbucnind): Așadar, hidroterapie!

CASTRIS: La urma urmei, de ce nu? Te rog, nu te supăra. Cred că-mi dai voie și mie sa încerc sa lupt deci împotriva zăpăcelii tale sufletești! Da! Zăpăceala sufleteasca.

TOFANA: Cu alte cuvinte ma faci nebuna.

CASTRIS: Nu. Nebunia-i zăpăceala mintala, nu sufleteasca.

TOFANA: Mulțumesc. Acum ma lași sa ma duc la Universitate?

CASTRIS: Daca vrei, te și conduc.

Se aude o bătaie ușoară, apoi Rudy intra deschizând încetișor usa. Rudy tine în mana o cutie de mandolina.

SCENA 8

TOFANA, RUDY, CASTRIS.

RUDY (cu oarecare sfiiciune): Buna seara. Dumneavostra închiriați odăi mobilate?

TOFANA: Nu, domnule, urcați-vă la al doilea.

RUDY: Va mulțumesc.

Da sa iasă.

CASTRIS: Domnule. Cred ca nu ma înșel.

RUDY (recunoscându-l): și eu tot așa cred. (Vesel:) Sunt Rudy, precum tu ești Castris!

CASTRIS: Întocmai. (Își dau mâinile.) De neînchipuit. Te credeam mort!

Cum și ce fel pe aici?

RUDY: M-am întors și eu în tara.

CASTRIS: Așa-i, ca tu plecaseși parca la Paris.

RUDY: Am colindat prin toată Europa afara de Rusia și Peninsula Scandinava. Apropo. Tu ești la tine acasă ori în vizita?

CASTRIS: Sotia mea. Domnul Rudy, fostul meu coleg de banca în liceu, astăzi probabil student, daca nu chiar doctor în drept.

RUDY: Doctor în drept? (Rade sincer.) N-am asemenea vanități. Sa ma credeți, doamna, ca singurul motiv pentru care am luptat să-mi capăt bacalaureatul a fost armata.

TOFANA: Cum asta?

RUDY: De frica sa nu fac armata trei ani, în loc de unul. Ei! Dar uitai de camera și mai ales de trăsură. Închipuiți-vă ca umblu cu bagajul după mine.

Nu știți, e buna camera?

TOFANA: Buna și ieftina.

RUDY: Atunci sunt ca și mutat. Mi-aduc bagajul sus și dau drumul trăsurii. Economie de timp și bani. Îmi dați voie.

Iese.

SCENA 9

CASTRIS, TOFANA.

CASTRIS: Ce-ntamplare ciudata. Iată-mă-s pe cale de a reînnoi o prietenie veche. A venit la timp. Mă-nvioreaza oarecum. Dar tu nu te duci la Universitate?

TOFANA: Mai am vreme și apoi e nepoliticos sa plec tocmai acum. (Cu interes:) Ati fost buni prieteni?

CASTRIS: Da, făceam nebuniile împreună.

TOFANA: E inteligent?

CASTRIS: Relativ. Pe cat era de prost la învățătură, pe atât era de iscusit afara din școală.

TOFANA: Are o figura foarte delicata. Nu-i cumva poet?

CASTRIS: Pe atunci il știam prozator: făcea scrisori de dragoste; nu frumoase, dar norocoase.

TOFANA (si mai curioasa): E bogat?

CASTRIS: Ba-i chiar sărac, dar de familie buna, daca nu ma înșel, e orfan. Acum, cu ce o fi călătorit prin Europa, nu stiu.

TOFANA: In afara de Rusia și de Peninsula Scandinava.

CASTRIS: Da. In afara de acestea.

Intra Rudy.

SCENA 10

ACEIAȘI, RUDY.

RUDY: Mi-am așezat, pana una-alta, bagajul la usa dumneavoastră.

CASTRIS: De ce nu l-ai adus înăuntru? Scoate-ți paltonul.

Rudy se executa.

TOFANA: Ești bun să-mi spui de ce n-ai fost prin Rusia și Peninsula Scandinava?

RUDY: Cu placere. (Vesel:) In Rusia ma temeam de Siberia, iar în Peninsula Scandiva din pricina ca pe acolo femeile sunt prea culte. Cel putin așa se zice.

TOFANA: și nu-ți plac femeile culte?

RUDY: Nu ca nu-mi plac, dar ma pun pe mine într-o situație foarte neplăcută. Nu prea mi-a plăcut cartea, așa ca nu pot sa stau de vorba cu dânsele.

CASTRIS (rade zgomotos): și când ma gândesc ca sotia mea peste câteva luni e licențiata în litere și filosofie!

TOFANA (supărată): Ești lipsit de tact, Castris! (Lui Rudy:) De ce nu stai jos, domnule Rudy? Bărbatul nu prea e delicat de felul sau.

CASTRIS: așa e. ia loc, draga Rudy! N-ai idee ce mare placere mi-ai făcut când te-am recunoscut.

RUDY: Sa stau. Dar să-mi dați voie întâi să-mi vizitez proprietăreasa. CASTRIS: E de prisos sa te grăbești. La nevoie, găsești la noi un pat destul de moale. Vrei o dulceață? Tofano, fa chiar tu în persoana onorurile casei. De! Un prieten.

TOFANA: Cu placere.

Iese.

SCENA 11

CASTRIS, RUDY.

CASTRIS (cu dragoste, luându-i mana): De când ești sosit în București?

RUDY: Abia de alataieri.

CASTRIS: Cu ce gând ai venit?

RUDY: Sa muncesc. Am la mine câteva scrisori de recomandație.

CASTRIS: Pentru ce minister?

RUDY: Pentru toate.

CASTRIS: Atunci ești bine înarmat.

RUDY: Dar birocrația nu-mi place. Vreau mai bine sa intru la o gazeta franțuzească.

CASTRIS: Ești la curent cu politica noastră?

RUDY: Deocamdată as vrea sa redactez carnetul monden. Cu rochiile sunt mai la curent decât cu politica.

CASTRIS: Așadar, tot sentimental!

RUDY: Dar tu ce faci?

CASTRIS: isprăvesc dreptul chiar acum, în iunie.

RUDY: și te-ai căsătorit?

CASTRIS (cam încurcat): Mda.

RUDY: Interesanta sotie, chiar frumoasa. Ai mare noroc ca ești tânăr. Cinci mai multi decât ai ți-ar fi fost fatali!

CASTRIS (râzând): Cum vad, vii înarmat cu numeroase și serioase cercetări!

RUDY: Rutina, draga prietene. Nu cred sa fi făcut un savant mai multe experiente ca mine asupra aceluiași subiect.

CASTRIS: Te cred!

RUDY: și totuși am mai mult noroc decât experienta. E plicticos faptul acesta. Nu ca sunt orgolios, dar oricum, e jignitor. De altfel, m-am și întors în tara ca sa pun capăt apucăturilor astea ușoare. Prea m-a luat lumea la ochi.

Vreau sa fiu și eu ceva mai considerat.

CASTRIS: Ești încântător, Rudy! Ai venit sa te reabilitezi!

RUDY: Da, Castris, asta-i cuvântul.

Intra Tofana, e legata la cap. Aduce o tava cu dulcețuri și le pune pe masa în dreptul lui Rudy.

SCENA 12

ACEIAȘI, TOFANA.

TOFANA: In privința dulceții, te rog sa nu-mi faci nici un compliment. E cumpărată.

RUDY: Nici un compliment, doamna. In fata intelectualelor tac ca un elev de șaptesprezece ani!

Ia dulceață.

CASTRIS: Ce? Iar te doare capul?

TOFANA: Precum vezi.

CASTRIS: De ce nu iei un piramidon?

TOFANA: L-am isprăvit.

CASTRIS: Sa trimitem atunci.

RUDY: Am eu ceva mai bun decât piramidonul.

Se duce la usa din fund și o deschide. Își căuta în geamantan.

TOFANA (lui Castris): Daca ești bun, du-te pana la Universitate și ia note în locul meu. E o prelegere foarte importanta și n-aș vrea s-o scap.

CASTRIS: Nu-i Crina acolo?

TOFANA: Crina e în anul întâi. Daca te-am rugat, du-te. Uf! și capul, doamne, cum ma doare! Acum abia pricep de ce am fost așa de rea cu tine!

CASTRIS: și rătăcită, Tofano.

TOFANA: Poate și asta. Dar du-te, omule, odată!

CASTRIS (vesel): Alerg, Tofano, alerg. Mi-ai spus o vorba mare. Dar ce facem cu Rudy?

TOFANA (indiferenta): N-are decât sa se urce la proprietăreasa și sa se tocmească.

RUDY (revenind cu o bomboana învăluită în cositor): poftim e o bomboana parfumata. Se ia și fara apa, pentru ca are un gust delicios!

TOFANA: Mulțumesc!

O mănâncă.

CASTRIS: Sunt nevoit, draga Rudy, Sa lipsesc un ceas de acasă.

Nădăjduiesc insa ca la întoarcere te voi găsi tot aici. Daca nu-ți place să-ți pierzi timpul, repede-te sus pana la proprietăreasa și înțelege-te cu dansa. Oricum, nu pleca pana nu ma întorc. Daca Tofanei ii va trece capul, vom petrece, Rudy! Vom bea pentru venirea ta în casa noastră și vom bea pentru. Las', că-ți spun eu la întoarcere! La revedere. (Se oprește cu grija în pervazul ușii.) Ești sigur ca bomboana ta e mai buna decât piramidonul?

RUDY: E infailibila!

Castris iese.

SCENA 13

RUDY, TOFANA.

TOFANA (privindu-l stăruitor): Bomboana dumitale e plăcută. Nu-mi ramane decât sa aștept rezultatul.

RUDY (plecând ochii): Cinci minute, doamna, tocmai atât cat îmi trebuie mie ca sa ma înțeleg cu necunoscuta de sus.

TOFANA: Nu scăpați în cinci minute. Proprietăreasa e foarte guraliva. (Surâzând:) A fost pe vremuri frumoasa.

Rudy iese.

SCENA 14

TOFANA singura.

TOFANA (cum iese Rudy, își scoate legătură de la cap și o zvârle pe masa. Aci găsește cutia de mandolina. O privește și apoi o deschide, scoțând afara o mandolina mica, de gatul căreia atârna o sumedenie de panglici de diferite culori. Curioasa, le cercetează și le numără surâzând): Șaptesprezece! Cine o mai fi și omulețul asta?

Tocmai intra Rudy.

SCENA 15

TOFANA, RUDY.

RUDY: N-am noroc. Proprietăreasa nu-i acasă.

TOFANA (punând mandolina la loc; jenata): Iartă-mă c-am îndrăznit.

RUDY: Curios! N-au trecut nici cele cinci minute oficiale ale bomboanei mele și durerea de cap v-a trecut.

TOFANA: De unde știi?

RUDY: Ati luat legătura de la cap.

TOFANA: Da. Efectul a fost extraordinar.

RUDY: Foarte curios! Pe când urcam scările la proprietăreasa, mi-am adus aminte ca am greșit cutiuța și în loc de o bomboana medicinala v-am dat una obișnuită, de cofetărie. Se vede ca sugestia.

TOFANA (tresărind, apoi cu ironie): Sugestie? și anume ce fel de sugestie?

RUDY: Vreți sa ma umiliți cu neștiința mea?

TOFANA (reluând tonul prietenesc): A, nu, domnule. Nu sunt pedanta și nici rea. Am glumit.

RUDY: Acum sunt sigur ca nu va mai doare capul. Sunteți mai mult decât buna.

TOFANA (zâmbind): M-am schimbat? N-o să-ți par curiasa daca îți voi spune ca nu ma durut capul deloc?

RUDY (zâmbind): Nu.

TOFANA (tresărind): Dovedește-mi.

RUDY: Bomboana cu bucluc. Eu nu prea ma zăpăcesc când e vorba de

servit o doamna și apoi prea as fi fost uluit daca as fi luat o bomboniera drept o mititica cutioara de pilule. Deosebirea e prea bătătoare la ochi.

TOFANA: Ei, si?

RUDY: Am ghicit de la început ca nu va doare capul, dar ca voiați sa scăpați atât de mina, cat și de Castris!

TOFANA: Domnule atotstiitor, aici te înșeli!

RUDY: Doamna, tot ce se poate.

TOFANA: Întâi de toate nu sunt doamna, cel putin în fata legilor.

RUDY: Scuzați, domnișoară.

TOFANA: așa îmi place mai mult. Domnișoara Tofana Sbilt.

RUDY: Sunteți germana?

TOFANA (surâzând): Ai uitat românește, domnule Rudy. Sbilt e un cuvânt romanesc.

RUDY: Tot ce se poate. Sbilt? Sbilt! și ce înseamnă?

TOFANA: Nu știi? Nici nu-ți închipui? (Rade zgomotos, apoi deodata serioasa:) Îți va spune varul meu. Dar sa nu-l întrebi de fata cu mine. (Repede:) Știi sa cânți la mandolina?

RUDY: Putin de tot. Un singur cântec.

TOFANA: Asa? Atunci e mai mult un răboj.

RUDY: Răboj?

TOFANA: Da, un răboj. (ia mandolina) crestat gata. La fiecare crestătură cate o panglicuța de care se leagă, firește, o amintire. (Se uita la Rudy o vreme, apoi izbugneste nervoasa:) Uf! Nu cumva ai de gând să-mi povestești memoriile?

Mulțumesc.

RUDY (jenat, dar zâmbitor): Nu, domnișoară.

TOFANA: Cred și eu. Oricum, îți dau voie sa cânți. Unicul dumitale cântec. Desigur, un cântec cu foarte multe nume proprii! Mulțumesc! (Scutura

mandolina, panglicile fâlfâie; râzând silit:) Mandolina dumitale e tare caraghioasa. Poftim, parca-i o mahalagioaica înzorzonată.

RUDY: N-am înzorzonat-o eu.

TOFANA: Firește ca nu dumneata. Amintirile! Amintirile sunt ca umbrele: se tin după om și nu-l lăsa în pace. Poftim: șaptesprezece panglicuțe! Ce mai curcubeu pestriț! Ai putea să-mi spui cine ești dumneata cu cele șaptesprezece panglicuțe la mandolina, ca șaptesprezece decorații pe un frac?

RUDY: Un călător ce și-a pus în gând sa se oprească în sfârșit.

TOFANA: Un pierde-vară ce face pe toate femeile în toată firea să-și gonească bărbatul cu dureri de cap. Vai!

RUDY (făcând un pas spre Tofana): Domnișoară.

TOFANA: Nu-i nevoie. Mi-a trecut. Est cam îndrăzneț după cum vad. Ești bun sa cânți ceva? Vreau sa vad daca ți-ai meritat decorațiile.

RUDY: Nu talentul muzical mi-a împodobit mandolina.

TOFANA: Dar atunci cine ești? și ce faci?

RUDY: Mai bine zis, cine am fost. Cum sa va spun, domnișoară, ca sa nu va jignesc cumva? Trecutul meu nu e tocmai glorios. E cam. Stați c-am găsit. Un prieten mi-a dedicat niște versuri, iar un altul mi-a făcut muzica. Va voi recita poezia aceea cu acompaniament de mandolina. Ascultându-l ma veți înțelege ce om de nimic am fost. (Ia mandolina.) Acesta-i de altfel și unicul meu cântec.

TOFANA: Romantica recomandație.

UDY (recita cu acompaniament):

Când lumea ma vede spre zori, Grăbit ca ma duc uneori, Își spune, la sigur, prostește: „Sărmanul băiat, cat muncește!”

Eu insa spre canpu-nflorit, Pe campul cu boare stropit, Alerg, sa culeg dragii mele.

Buchele cu roua pe ele!

O scurta pauza și usa se deschide brusc și zgomotos. Intra Sbilt.

SCENA 16

ACEIAȘI, SBILT.

SBILT (sarcastic): Bravo! Bravo! Nici ca se poate ceva mai fermecător. și sa nu cresi în telepatie. Asta-i religia viitorului, fetițo!

TOFANA: Ești necuviincios. De ce n-ai bătut la usa?

SBILT: N-am obicei sa bat la usa nimănui. Apoi muzica. Mandolina. De!

TOFANA: Mai bine stăteai la cârciumă.

SBILT: Dar ți-am spus ca m-a adus telepatia.

TOFANA: Uite, varul meu, domnul Rudy. Are un fel de a se recomanda.

RUDY: Dimpotrivă, mie mi se pare foarte original și îmi face o deosebita placere cunoștință dumisale. Ii întinde mana surâzând.

SBILT (acru): Mulțumesc de compliment, dar așa mi-e obiceiul: nu dau mana cu un om, pana nu ma încredințez ca o merita.

RUDY (retrăgându-și mana): Ma rog, fiecare avem dreptul sa credem ceea ce voim.

TOFANA (supărată): As! E beat, și atâta tot.

Trece la masa și caută în poșetă.

SBILT (Tofanei): Nu, fetițo, eu ziua nu ma îmbăt, fiindcă ziua bețivii fac impresie proasta.

TOFANA (enervata, ii întinde câțiva lei): Bine, bine. Tine. și pleacă. Haide! Nu mai face pe miratul! Îți cunosc eu tainele telepatiei tale.

SBILT (ia banii cu mila și dispreț): Pe tine te mana instinctul, nu inteligenta. Iată de ce nu-ți răspund. Am lăsat la cârciumă o discuție mai interesanta. Ma duc s-o continui. (Lui Rudy:) Daca o sa mai vii pe aici, domnul meu, îți voi vorbi de cartea mea. Te pomenești ca te fac. (zâmbind sinistru) ucenicul meu.

Iese.

SCENA 17

TOFANA, RUDY.

TOFANA: Uf! Credeam ca nu mai pleacă! Am tras o frica pe care n-am mai încercat-o pana acum. Am crezut ca e Castris.

RUDY: Nu va înțeleg.

TOFANA: Ești viclean, domnule Rudy. Nu ma înțelegi pentru ca nu vrei. Pentru ca, ce pretenții nesăbuite, aștepți mărturisiri de la femei. Firește! De ce le-ai mai face dumneata, daca ele te doresc! Spune drept, ti s-a mai întâmplat ce ti se întâmplă?

Rudy tace.

TOFANA: Taci? E frumos din partea dumitale. Dar mai canta!

RUDY (cam abătut): Varul dumitale a căzut pe întâiul și ultimul cuplet.

TOFANA: Cântecul dumitale atunci, e cam scurt. Dar rupe panglicile alea. Sunt caraghioase și mai ales obraznice! Nici asta nu vrei? Ți-s dragi? Dar spune și dumneata ceva.

RUDY: Ma gândesc daca n-ar fi bine sa ma duc iar sus, sa vad daca proprietăreasa n-a venit.

TOFANA (rade silit): Da? Dumneata în clipa asta te mai gândești? Un om ca dumneata se mai gândește?

Înaintează spre Rudy câțiva pasi, apoi face un gest de cădere. Rudy se repede s-o sprijine. Tofana se agata de gatul lui Rudy și il sărută.

RUDY (perplex): Ce faci, domnișoară? Ce faci?

CORTINA

SFÂRȘIT