Quinta Sparta

Quinta Sparta de Pavel Corut Octogon 1

Atenționare

Conținutul acestei cărți este o pură ficțiune, un rod al fanteziei mele. Unii răuvoitori îmi vor reproșa, poate, că ficțiunea se apropie primejdios de realitate, identificându‑se cam prea des cu aceasta.

Ce aș putea să le răspund? Nu trageți, domnilor tovarăși! Oricum, aveți destule vieți pe conștiință, căci toți cei uciși după 22 decembrie 1989 sunt opera voastră.

Ceaușescu și‑a plătit greșelile. Voi ce mai așteptați?

Pavel Coruț

Capitolul 1

VARAIN, TE DUCI ÎN IAD!

O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnișoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe noi, spionii, după chipul și asemănarea Lui. Prea suntem josnici și urâți pe dinăuntru, prea scormonim cu mințile după cele mai perfide metode de a corupe și înșela, de a schilodi și distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alții din orgoliu ori datorită faptului că ne‑am deprins cu ideea că așa merg treburile în lumea noastră. Teoretic, noi, cei din Octogon, o facem din patriotism și în numele Legii. Când, însă, vezi pe unul dintre colegii tăi cu nervii făcuți praștie, transformat într‑o grămadă de came tremurândă, te apucă o furie rece și distrugătoare împotriva celorlalți. Ce putere mai are atunci Legea?

Pe Dan l‑a adus o legătură, un agent grec fără identitate. Așa suntem noi, fără identitate. Sau, cu prea multe identități. Cum o fi reușit grecul să‑l treacă prin două vămi rămâne o taină. Ușor nu i‑a fost, căci Dan era mai rău decât un mort. Morții închid ochii și stau cuminți în mormintele lor. Pe unii îi plângem, pe alții îi iertăm pentru nedreptățile tăcute. Pe toți, fără excepție, îi uităm, mai devreme sau mai târziu. Dan era un mort de care nu puteai să nu ții seama. Nu mai știa nimic, nu mai înțelegea nimic. Vorbea însă. Repeta ca un robot parola de contact. Is this the way to the har bour? Is this the way...

– Dane, măi băiatule, trezește‑te! Ești acasă. Sunt eu, Varain. Mă recunoști?

– Is this the way to the har bour? Is this the way...

Ii făcuseră creierul zob pentru a‑i smulge parola. Pentru câteva cuvinte, un om fusese adus în stadiul de animal infe­rior, fără voință, fără conștiință. Dumnezeu ar fi trebuit să păstreze anumite taine ale Lumii numai pentru sfinți, căci oamenii au tendința de a transforma în armă tot ce le cade la îndemână. Parapsihologia a devenit o armă teribilă în breasla noastră. Pe luna în curs, Dan era al treilea care sfârșea în acest oribil mod și în același loc - Malta. Adversarii acționau dia­bolic: ne interceptau ofițerul, îi sfredeleau creierul, îl storceau ca pe o lămâie, apoi ni‑l aruncau înapoi, să ne facă să simțim cine erau ei. Ți se răcea sângele‑n vine, când vedeai „cadoul" bubulilor. Omul căzut în ghearele lor ajungea o cârpă, un nimeni. În aparența, totul era simplu și curat, ca la un calcula­tor: îi scoți discul de memorie și calculatorul tace pentru totdeauna. Calculatorul pe care îl avem în față nu tăcea și avea pe undeva o soție și doi copii. Ce puteam să le spun? Că Dan a căzut la datorie? Mi‑e așa o scârbă de vorbe mari...

De ani de zile, ne războiam pe tăcute cu un centru de spioni din tagma bubulilor, dușmanii noștri tradiționali. Ne

Bubuit - scorpioni = sioniști schilodeam pentru informații, pentru imensele valori din care izvorăște puterea Lumii. Ne urmăream fără milă și îndurare, în numele nenumăratelor vendete moștenite din generație în generație, din vremuri demult uitate de oamenii obișnuiți. Noi nu uitam nimic. Nici nu iertam. Lăsam gesturile de caritate în seama bunului Dumnezeu.

De vreo lună, confruntarea luase proporții de război informativ total, pe viață și pe moarte. Maltezul, omul nostru din La Valetta, pusese mâna pe o informație de maximă importanță pentru România. Bubulii îl mirosiseră, pe căi numai de ei știute. L-au „răcit" rapid și fără urme. Informația a ajuns însă la noi și acest lucru urma să‑i coste pe bubuli mult, foarte mult. Mijloacele noastre de a obține informații din tabăra adversă erau coșmarul vieții lor. Toate verificările contraspionilor bubuli se loveau de un zid, nu ajungeau la sursele noastre. Era și foarte greu de bănuit ceva. Aveam, la nivel înalt, câteva conserve plantate de Siguranță și SSI, încă de prin anii 1938-1939, care, în ultimii ani, deveniseră active, probându‑și valoarea de excepție. Agenții „odiosului aparat de represiune burghezo‑moșieresc" luptau cot la cot cu „brava Securitate populară", continuând răfuiala începută cu aproape două sute de ani în urmă. Acolo, sus, la lumină, oamenii se înfruntau în numele unor ideologii, al unor tâmpenii politice. Jos, la noi, situația era mult mai simplă: bubulii erau dușmanii României, indiferent dacă erau de culoare roșie sau verde, dacă se închinau lui Dumnezeu sau lui Marx.

În acțiunea din Malta, muriseră cam prea mulți oameni de primă mână. Nu știam precis despre ce era vorba, căci spionii nu discută niciodată între ei afacerile în care sunt implicați dar, probabil, miza merita sacrificiul. Bătrânul, comandantul Octogonului, nu se juca niciodată cu viețile noastre. Unul dintre puținii șefi din această sălbatică „epocă de aur" care nu suferea de boala sacrificării altora mai mici sau mai slabi. Mă și miram uneori cum de‑l răbda Ceaușescu. Prea era un lup alb în haita de lupi suri a șefilor serviciilor secrete române.

Oamenii noștri muriseră în condiții groaznice, cum numai bubulii pot imagina, dar acțiunea nu avansase nici cu un milimetru din locul unde o lăsase Maltezul și legătura sa din La Valetta. În filmele de spionaj, o treabă ca asta se face în doi timpi și trei mișcări, de către un superspion solid, zâmbăreț, spiritual, cu mare succes la muieruște. În realitate, o astfel de „treabă" decurge mizerabil și extenuant. Densitatea de spioni și contraspioni crescuse infernal pe pământul Maltei, acum, când cei doi ași ai informațiilor internaționale, Gorby și Bush, hotărâseră să se întâlnească pe insulă, pentru o nouă împărțire a sferelor de influență.

După știrile noastre, bubulii stăpâneau cam o treime din avuția mondială, fapt ce le permitea să întrețină o oaste de circa trei sute de agenți permanenți pe insulă. Căderile ofițe­rilor noștri mă făceau să le simt suflarea la ceafă, să le văd mutrele de mopși satisfăcuți că au reușit să ne prindă la oala cu smântână. Undeva, sus, era o trădare, căci în branșa noastră ghinionul apare foarte rar. Era trădare la nivel înalt, probabil în sectorul politic al țării, în rândul celor două duzini de indivizi care‑și spuneau aleșii poporului. Nu puteam însă reacționa în nici un mod: puterea de coerciție și represiune a partidului crescuse monstruos, agresând psihic milioane de români, cu propagandă deșănțată. Teoretic, noi apăram această structură. Practic, eram striviți de ea, atât numeric, cât și din punct de vedere al posibilităților legale ori materiale. Visam o zi...

Dan își mormăie înainte parola morții. O să mai reziste un timp, apoi va exploda ca o bombă. Nu știu când și cum o va face, dar va exploda sigur. Așa au sfârșit și ceilalți. Chestia asta cu parapsihologia e o treabă din cale afară de urâtă. Vine la tine un tip, ți se uită în ochi și îți înfige în creier o bazaconie de care nu mai poți scăpa. E pur și simplu diabolic. Încetezi să mai fii tu însuți, devii sclavul bazaconiei, execuți robotic toate comenzile ei. Parcă mort e ceva mai bine. Și asta când dai de un tip corect, care vine ziua în amiaza mare să te privească în ochi. Pe Maltez l‑au hipnotizat în somn. Nici n‑a știut că i‑au plantat gândul sinucigaș în creier. Dimineața, când s‑a trezit, a băut o cafea în prezența cameristei de la hotel, apoi s‑a aruncat bine dispus pe fereastră. S-a zdrobit de caldarâm ca un ou, el, un bărbat de o statură herculeană. După astfel de evenimente, poți să asculți calm balivernele profanilor care își bagă nasul în afacerile breslei noastre? Nu le‑ar strica acestor judecători de ocazie să arunce măcar o privire în grădina bubulilor, să vadă cam ce „agricultură" practică „democrația" acestora.

Până la folosirea parapsihologicilor, nu eram chiar ciumeții breslei. Ba chiar aș zice că multora le tremurau bufanții la gândul unor întâlniri de gradul zero cu vreunul de‑ai noștri. Acum, o încasam metodic, din cauza unor șefuleți tâmpiți, de care nici măcar Bătrânul nu putuse scăpa. Al nostru, al celor din Serviciul Operațiuni Speciale, era un capsoman care ajunsese pe scaun ronțăind hârtii prin birouri, slogănind pe la partid și făcând temele la tot felul de politruci tâmpiți. Partidul înfipsese în Octogon pentru a supraveghea „morala" și pe el. Pe generalul Radu Boureanu supranumit Bătrânul. Nu era săptămână să nu mă cert la cuțite cu acest Huiban. Tipu' nu înțelegea că nu avem de ales: ori foloseam și noi parapsi‑hologia, ori ne lăsăm de meserie. Avea un talent grozav de a fugi de răspundere, de a tergiversa lucrurile, măcar până la pensionarea sa. Cum mă vedea intrând în birou, scotea meticulos regulamentul de muncă informativă, punea alături un creion ascuțit la ambele capete, unul albastru și altul roșu, și începea dăscăleala:

– Să vedem ce spune legea. E voie să folosești astfel de metode pentru îndeplinirea unor misiuni? Nu, drăguță! Legea interzice!

– Legea îmi dă voie să folosesc exact aceleași metode pe care adversarul le aplică pe pielea mea. Măcar pentru apărare, dacă nu pentru atac. E o chestiune de bun simț. Știința a făcut un salt colosal în domeniul muncii noastre.

Se zburlea ca un curcan. II deranja chestia cu știința și bunul simț.

– Aici nu e știință, aici e fantezie deplasată și visuri de tânăr aventurier. Ai citit prea multe cărți de spionaj.

II criticam în gând de mamă și plecam. Nu uitam să‑mi exprim, tot în gând, îndoiala cu privire la moralitatea mămi­cilor care aduseseră pe lume plozi idioți, capabili să‑și bată joc de regulamentele de muncă informativă. S-ar fi cuvenit ca astfel de legi să fie făcute numai de cei care au trăit, măcar o dată în viață, „înălțătorul" sentiment al neputinței și morții. Sentiment pe care îl încerci când un adversar îți suflă în ceafă, în timp ce altul, postat în fața ta, îți explică, rânjind, diferența între un tip care ține pistolul de partea cu trăgaciul și cel pe care ghinionul sau prostia l‑a adus în fața țevii. O lectie de asta se ține minte întreaga viață. Hârțogarii așteptau liniștiți pensia, iar noi crăpăm ca muștele, pe toate meridiane.

Crăpam și ne îngropau fără zgomot, să nu deconspirăm cazurile și interesele de stat. Uneori, mă întrebam cine de fapt erau dobitocii, noi sau grangurii din tablouri.

De vreun an, începusem să ne revenim un pic. Îl convin­sesem pe Bătrân de eficiența psihologiei și parapsihologiei instalasem un laborator de testări în Octogon, ne antrenau niște specialiști mari. Crăpam și acum, dar parcă mai puțini. Erau semne că vom ieși din faza neagră.

Dan își continuă litania. Nu se grăbește, nu încetinește ritmul. O ține drept, caută drumul spre port. Dacă aș spune că sper să‑l găsească, aș minți. Cei ca mine nu speră niciodată: știu ori nu știu. Sunt sigur că Dan nu va mai găsi niciodată vreun drum către viață și asta mă umple de mânia aceea rece, hotărâtă și calmă, mai cumplită decât amokul.

Șeful e sus, la Bătrân. Probabil, stă în poartă și primește lovituri de pedeapsă pentru ultimul eșec. Încerc un sentiment de bucurie măruntă, răutăcioasă; măcar atât să sufere și el, căci în câmpul de confruntare informativă nu a fost niciodată. Mormăitul lui Dan mă readuce în mizeria vieții noastre. Ce satisfacții mai poți avea într‑o astfel de situație?

Telefonul sună molcom, de câteva ori. Ridic receptorul:

– Căpitanul Varain, la ordin.

– Vino la cabinet!

Clic! S-a închis. Șeful era murat rău de tot. Arunc o privire către ființa care se zbate în întuneric, într‑o imposibilă regăsire Și încep să urc meticulos scările. Nu mă grăbesc. O veste Proastă nu o auzi niciodată prea devreme.

Bătrânul, îmbrăcat de plecare, mă așteaptă în capul scărilor. Asta nu mi s‑a mai întâmplat vreodată, în cei zece ani de când trudesc în slujba Octogonului. Se petrece ceva foarte grav. În spatele Bătrânului, Huiban încearcă să‑șj compună o mutră cât mai oficială. Zadarnic! Varain știe să citească prin măști, chiar și prin cele de șefi. Era groasă râu.

– Mergem!

Bătrânul n‑a fost niciodată un guraliv. A crescut la trei școli ale tăcerii: Siguranța Română, ocna deținuților politici din Aiud și Octogonul Securității. Carieră de excepție. Singura de acest fel.

În curte e pustiu și curat, prea pustiu și prea curat. Măcar un chiștoc de țigară, o bucățică de hârtie... Ar arăta mai uman. Ce să‑i faci? Octogonul n‑a fost proiectat pentru human beeings. De asta eram deja sigur. Mașina duduie cu motorul pornit.

– La Mogoșoaia!

Șoferul demarează și se înfige în trafic. Privesc la coada din fața măcelăriei de vis‑a-vis. O lume urâtă și săracă se zbate să trăiască. Mult mai umană în suferința ei decât cea din interiorul Octogonului. Mă întreb dacă lumea știe că existăm.

Bătrânul e același, neschimbat de aproape trei decenii, de când a fost scos din pușcărie și plantat în Octogon. Cu părul complet alb și ochii senini, cu figura ca o mască rece. Nu l‑am văzut niciodată vesel sau trist. Ori, măcar, furios... Întinerește, nu îmbătrânește. Mă intimidează răceala care se degajă din întreaga sa făptură. Un om fără nume real fără familie, fără adresă. O legendă a superspionilor care s-a încarnat absolut întâmplător, ajungând în mod misterios pe scaunul de șef suprem al Octogonului. Un enigmatic lup alb.

Palatul Mogoșoaia e închis. Toamna a pus stăpânire pe parc pe lac. Un vânt subțire și rece se insinuează dinspre nord‑est. Într‑un colț, câțiva zidari mănâncă slănină cu ceapă și beau vin, direct dintr‑o sticlă, pe care și‑o trec din mână în mână. Din când în când, hohotesc din motive numai de ei știute. Aceștia sunt oamenii. Pentru ei, viața este relativ simplă și merită trăită. Șoferul rămâne respectuos între noi și zidari. Se preface că citește ceva. Bine dresat. Mai bine decât un câine de pază.

Ca la un ceremonial, luăm loc pe o bancă. Am intrat deja în atmosfera Bătrânului. Cred că și ăsta e un fenomen psi. Repet în gând cam tot ce știu despre Malta, despre bubuli, despre acțiunile speciale în teritoriul străin. Aștept să mă întrebe. Nu am nici o îndoială: sunt al patrulea.

Bătrânul mă surprinde:

– Varain ce știi despre stăpânii din umbră?

Miliardele de relee din creier încep să se închidă și să se deschidă cu viteze astronomice. Conform educației primite în Octogon, caut răspunsul metodic, îl analizez, nu mă grăbesc să afirm ceva incorect ori incomplet. Astfel de greșeli se pedepsesc foarte sever. Orice organizație din Lume, secretă ori publică, are stăpâni din umbră. În toate țările, chiar și în socialista noastră Românie, există persoane din categoria eminențelor cenușii. Mafia, Ndraghetta, Cosa Nostra, Masoneria, bubulii și organizațiile teroriste au stăpâni din umbră. Întrebarea este prea simplă, răspunsul nu poate fi complicat. Bătrânul se gândește la ceva concret. Îmi încerc

norocul.

– V-ați gândit la masoni?

Bătrânul privește la un punct îndepărtat, de pe celălalt mal al lacului. Are multe de spus și acest lucru îi displace vizibil.

– Varain, e timpul să știi. De zeci de ani, nimic important nu se întâmplă pe planetă fără voia stăpânilor din umbră. Războaie, revoluții, crize politice, lovituri de stat. Totul sau aproape totul este deja sub controlul lor. Inclusiv avuția mondială.

Mi se pare absurd dar nu îndrăznesc să recunosc. Cine poate controla haosul de pe această planetă, cu sute de popoare, cu sute de religii, cu zeci de sisteme politice? Mă lansez într‑o nouă tentativă:

– Adică și la noi...? Chiar și președintele?

Mă uimește tonul direct cu care răspunde. E foarte sigur de sine. Și de mine.

– Ceaușescu e un pion în mâinile lor. Poate chiar pus ori acceptat de ei.

– Și tot ce se întâmplă în jur, cu țara, cu oamenii?

– Un experiment aprobat. Nu e tocmai un succes, dar nici o catastrofă. Putea fi mult mai rău.

– Înseamnă că ideologia...

– Ideologia este un narcotic pentru drogarea maselor din orice țară. Nimic mai mult. Cei care o mânuiesc știu acest lucru. Puterea adevărată stă în bani și informații.

Sunt cam dezumflat. Pentru ce am sacrificat zece ani din viață? Pentru ce nu am nevastă, copii, casă, liniște, siguranță un rost de om obișnuit, chiar sărac, dar obișnuit? în schimb' am părul sur și minte de om bătrân. La ce mi‑ar folosi toate astea, dacă ar fi să redevin un om obișnuit?

– Înseamnă că și noi suntem sub control...

În sfârșit. Bătrânul mă privește în ochi, strângându‑și fulgarinul în jurul trupului osos. Parcă e un pic mai uman.

- Pe noi nu ne au sub control. Au reușit să smulgă de ici, de colo câte o informație. Nu prea mult. Nu am avut trădători. Mai rezistăm.

O senzație de sfâșietoare singurătate mă învăluie. Mi se pare că trăiesc un vis urât și trist. O nouă Sarmisegetuză.

– E cumplit să fii singur pe planetă.

Mi se pare mie sau, poate, figura Bătrânului se înăsprește:

– Nu, nu suntem singuri. Ca noi sunt încă mulți, pe tot globul. Și dacă ar fi să rămânem singuri, nu avem dreptul să abandonăm lupta!

Da, sigur, Bătrânul are și sentimente omenești. Tace. Tac și eu. Imaginea Lumii plină de cetăți nesupuse stăpânilor din umbră nu poate fi acceptată de logica mea. E prea feudală. Sau, prea modernă, cine știe? Oricum, nu e din epoca mea, „epoca de aur", cu mizeriile ei mărunte și cu marea ei lipsă de speranță, cu nimic concret la orizont și cu multe vorbe, îngrozitor de multe vorbe goale. Toți vorbesc, de la muncitor la ministru. Mult și fără miez.

– Ai un portmoneu?

Am un portmoneu fin, din piele de căprioară. Mi l‑a dăruit Ioana de ziua mea. Fata asta plină de ambiții se zbate să facă din mine un perfect om al epocii, cu ceva bani, multe pile și cat mai puțină rușine. Un tip cu căpăstrul pus direct pe creier. Speră să reușească. Mă pândește ca o felină, așteptând un moment de slăbiciune din partea mea. Nu cred că‑l va găsi, dar o las în pace. Are și părți bune: în pat, e un adevărat spectacol.

Îmi scot portofelul și i-| întind. Meticulos, cu gesturi simple Bătrânul înfige ceva în el. O bucățică de metal, o parolă tăcută, imposibil de spart prin mijloace parapsihologice. Verifică rezistența cu unghia. Rezistă. pe câmpul maroniu se detașează o floare de stâncă confecționat dintr‑un metal alb, probabil argint. Nimeni n‑ar zice că nu a fost dintotdeauna acolo.

– Varain, te duci în iad. Sau, poate, într‑un loc mult mai cumplit.

Nu e prea încurajator dar cel puțin nu aruncă slogane Nu‑mi plac sloganele, îmi fac greață. Nu sunt pentru oamenii inteligenți, ci pentru‑turme.

– Prea multă protecție nu‑ți putem asigura. Am aflat câte ceva despre schema de acțiune din Malta, dar nu‑ți putem garanta că nu vei împărtăși soarta celorlalți.

Dau din cap înțelegător. Parcă trapeziștii sau parașutiștii au condiții mai sigure de muncă? De unde nu-L numai Dumnezeu poate da.

– Vei primi ajutor și de la ceilalți din rezistență. Nu trebuie să te miri de nimic. Ai o bază mai solidă decât a celor dinaintea ta, dar nu o vei cunoaște decât în situații excepționale. Situația operativă din Malta nu permite să ai în contact mai mult de doi oameni. Conform regulamentului, ar trebui să‑ți cer con­simțământul pentru misiune. N-o fac. Îți ordon: Varain pleci în Malta și afli ce au stabilit stăpânii din umbră pentru România! Aduci și probe, cât mai multe probe!

A făcut un efort teribil să țină acest discurs. E clar. Nu trebuie să cunosc prea multe, să nu am ce spune când mi-or umbla bubulii prin creier. Mi se pare absolut normal. Ci mai este sigur de ceva în acest secol mizerabil, în care trădarea aliaților sau prietenilor a devenit politică oficială de stat. Curiozitatea înnăscută mă determină să‑mi înfrâng reținerile și să sparg ceremonialul încredințării misiunii informative - Dacă tot e să crap, măcar să crap deștept: în ipoteza că stăpânii din umbră ar putea cuprinde întreaga planetă, putem conta pe instaurarea păcii mondiale?

Dacă Bătrânul ar putea avea reacții omenești, ar fi izbucnit. El rămâne însă cel dintotdeauna, inuman în tăcerea lui. Sau, poate, suprauman. Răspunde totuși:

– Pacea cui? Crezi că vor înceta experiențele pe popoarele mai mici și mai slabe? De unde știi că nu au hotărât să desființeze această țară?

Bătrânul nu face niciodată crize de patriotism. Nu‑i stă în fire. Imaginea unor umbre fără chip, umblând pe harta Lumii, ștergând și trasând granițe, după planuri numai de ele știute... Izbucnesc:

– Sunt bubuli sau masoni?

Bătrânul mă privește din nou. Să mă calmez.

– Și de una și de alta. Și alții. Cam tot ce au dat mai tare rețelele mondiale de putere. Ceilalți, oficialii, sunt figuri de operetă.

– Înseamnă că știți cam ce au hotărât pentru România... Bătrânul pare adâncit în gânduri dar eu îl cunosc bine.

Cântărește un răspuns exact, scurt și clar. Laconic.

– În linii mari, știm. E bine să știi și tu. Vor face o nouă experiență pe noi. Încurcăm prea multe interese, infirmăm cam multe teorii, deranjăm oameni importanți. Vor să ne facă «.rentabili".

Iată ceva cu totul nou în comportarea Bătrânului: sar­casmul. Trăiesc din nou senzația că sunt aruncat în secolul viitor, în timpul societății planetare și al controlului mondial, Batranul nu glumește.

– Și dacă nu vrem să devenim „rentabili", ce ne vor face? Bătranul mă privește stăruitor câteva clipe, pentru a‑mi lega întreaga viață de răspunsul său:

– Asta trebuie să afli tu, Varain. Și cât mai repede. Nu mai e nimic de spus. Ordinul de misiune a fost dat.

Ne‑am întors tăcuți la Octogon. Coada la carne era tot acolo, unde o lăsasem. Urmașii Daciei și ai Romei se sfâșiau între ei pentru o bucățică de carne sau de salam cu soia. Politicienii țineau discursuri optimiste. O lume amorțită nu mai reacționa decât la mirosul de mâncare. Iar eu, căpitanul Petre Varain, trebuia să‑mi risc viața pentru ca acest spectacol de bâlci să continue.

Prin cărțile citite în adolescență, eroul pozitiv era cuprins de înălțătorul sentiment al dragostei de patrie. Exagerări. Patria mea se refugiase în legende și în zidurile vechii Moldove, atâtea câte mai stăteau în picioare. Ne conducea o șleahtă de pitici mici la suflet, care uitaseră de mult ce înseamnă patria, în numele căreia ne dădeau ordine. Niște tribalezi străini de sentimentul unității și dreptății naționale. Iar noi nu puteam face nimic pentru a schimba această situație: bubulii ar fi profitat de conflictul intern pentru a pătrunde și mai adânc în carnea țării. Obiceiuri de căpușe nesătule.

Am început să calculez calm, profesional ce aveam de făcut pentru a supraviețui în această misiune. Trebuia să mă pregătesc serios.

Capitolul 2

PLOUA CU SPAIMĂ ȘI DURERE...

Cine nu a trecut prin testele psihologice de verificare a spionilor nu știe ce înseamnă să‑ți dezbraci sufletul. La prima întâlnire cu ele, te cuprinde instinctiv un sentiment de scârbă, căci nu‑ți rămâne nici un colțișor din întreaga ființă nescotocit și necălcat de bocancii soldățești, cu ținte grele, ai psihologilor. N-ai încotro, trebuie să spui și țâța care ai supt‑o de la mama ori culoarea primului biberon folosit, căci diabolicele capcane surprind cea mai mică ezitare, omisiune ori denaturare a adevărului.

După ce te mai călești un pic, începi să le înțelegi rostul, deși greața la întâlnirea cu ele nu dispare total.

Zile în șir, uneori nopți în șir, o armată de psihologi, înarmați cu tot felul de chestionare și instrumente, îți cântăresc trupul, creierul și sufletul. Iți caută punctele de sprijin cu care să răstorni lumea celorlalți și‑ți cârpesc armura umană moște­nită de la părinți. Găurile din armura naturală sunt multe și nu se cârpesc chiar atât de ușor. Sentimentele normale, pasiunile pe care orice ființă umană le încearcă în anumite situații, micile vicii scuzabile sunt tot atâtea porți prin care adversarul se poate infiltra către sufletul și voința spionului, pentru a‑l deturna de la misiune, pentru a‑l învinge ori lichida. Da, pentru a‑l lichida.

căci există și servicii secrete care nu au renunțat la obiceiU| barbar al lichidării adversarilor.

Dresajul uman este mult mai greu decât cel chinologic deoarece omul este o ființă mult mai complicată decât câinele Dacă nu te prăbușești de la început, cum se întâmplă cu peste șaptezeci la sută din candidați, riști să ajungi cineva, adică un individ pentru care nu mai există cale de întoarcere din jungla spionajului. Ajungi să nu mai ai emoții omenești, să privești surâzător la cel care se pregătește să te lichideze, să zâmbești calm când toată lumea urlă de spaimă, să nu te poți bucura de aproape nimic din Lume. De aici încolo, vei purta numai o vagă umbră din ceea ce ai fost cândva, câteva aparențe exterioare, căci interiorul tău a fost reconstruit cu grijă într‑o mașină de cules informații și de anihilat spionii din tabăra adversă.

Acum, situația e de‑a dreptul ieșită din comun iar cobaiul testelor sunt eu, căpitanul Petre Varain din Serviciul Operațiuni Speciale al Octogonului Securității.

De cinci zile și cinci nopți, fără pauză, trecem din test în test. Deschid și pentru psihologi o nouă eră, era superspionului care nu doarme, nu mănâncă și nu se odihnește mai mult de o sută de ore. Din când în când, mi se dă să beau un amestec de ciocolată lichidă, vitamine și cofeină. Mintea funcționează înainte, probele se succed una după alta, în ritm infernal. Psihologii se schimbă la câteva ore, eu rămân pe loc. În a cincea zi, mă mai ține în picioare numai orgoliul și un oarecare sentiment de satisfacție: Bătrânul face tot ce‑i stă în putință pentru a mă feri de soarta predecesorilor mei.

Cel mai inteligent om de pe planetă n‑ar reuși să dezlege de unul singur, fără calculator, tainele personalității căpitanului Varain, cobaiul testelor. Întrebările, zeci de mii, se succed când înscris, când verbal, când abia șoptite, când urlatec, când pe vuiet de mare agitată ori pe fond de trafic, însoțite de țipete inumane, de spaimă și durere.

Apoi se lasă liniștea și încep bizarele șiruri de informații, aparent fără nici o legătură între ele, pe care trebuie să le con­firm ori să le infirm, după cum simt și gândesc:

«îmi plac femeile înalte», sună testul. «Da/Nu». Sigur că‑mi plac. Da! «Mai cumplit decât moartea este...» Ce să fie scumpilor? Pierderea demnității umane. Asta și scriu. «Dacă n‑aș fi ce sunt, aș dori să devin...» Ziarist, nene, să nu se mai joace alții cu viața mea; daca am chef mi‑o fac singur. «Tăria poporului nostru constă în...» Să credeți voi, garizilor, că în „temelia de granit" a sloganelor voastre! Eu scriu ce cred: în întoarcerea la rădăcina străbună. «Când eram mic, chinuiam animalele. Da/Nu.» Nu, stimabililor, tânărul kamikaze pe care îl pregătiți pentru lansare în tabăra adversă nu are fire de killer. În copilărie, culegea cățeii de pripas și pisicile orfane de pe maidane. «Dintre toate băuturile, cea mai bună este...» Apa, copii ai durerii, căci de ani de zile n‑am pus o picătură de trâscău în gură. Știu eu de ce.

Testele și întrebările continuă, continuă, continuă...

«În societatea noastră, factorul politic joacă un rol de...» Ar trebui să mint, să scriu sloganul de la partid, dar nu ține: psihologii vor descoperi rapid minciuna, cu altă capcană, ascunsă între sute de întrebări.

Oricum, grangurii de la partid știu cam ce poame suntem noi, așa că scriu apăsat, să mă țină minte: narcotizam și Chestii tari. Sentimentelor aspirațiilor și speranțelor maselor. Dacă este valabilă în orice timp și în orice loc de pe planetă.

Le place cum gândesc,să meargă ei la ve dere cu bubulii. «Dintre toate armele cea mai sigură este...» Aha, vreți să‑mi dați un arsenal, să mă joc de‑a Rambo prin Malta? S-o credeți voi că ține cu Varain! Armele mele sunt inteligența, intuiția și credința fermă că nu pot fi învins de către un muritor.

Se schimbă viteza de testare. A venit Bătrânul, tăcut ca de obicei, să asiste la proba de foc a ucenicului. Sunt legat de scaun, cu electrozi pe tot corpul, cu capul imobilizat pentru a nu putea privi înjur. Câțiva psihologi urmăresc cu atenție tot felul de cadrane, pe care se mișcă ace indicatoare. Fiecare pândește câte un organ din interiorul meu, să vadă cât de oțelit este, ce găuri mai are.

Pentru a simți din plin succesul ori ratarea, mi se aduce în față un cadran albastru, pe care se mișcă un singur ac indicator, de culoare albă. Mi se explică faptul că orice mișcare a acestuia înseamnă o bilă neagră pentru mine. Începem:

– Căpitan Varain! Tac. Acul nu se mișcă.

– Ești căpitanul Varain din Serviciul Operațiuni Speciale al Octogonului!

Acul rămâne neclintit.

– Șeful tău este generalul Radu Boureanul

Acul a încremenit în poziția zero. În fața mea, un bărbat mascat, înarmat cu o mitralieră ușoară, armează, introducând glonț pe țeava:

– Mai ai zece secunde de viață. Vorbește! Ultima dorință! Tac și acul rămâne cuminte pe loc. Primesc o lovitură zdravănă în moalele capului și leșin. Mă trezesc cu o înțepătură în spate. Testul începe să devină foarte veridic.

Psihologii aduc ceva pe un căruț medical. Ceva învăluit în cearceafuri albe, de spital. Când ajung în zona mea de vizibilitate, trag încet, încet, chinuitor de încet, cearceafurile.

Privirea mi se oprește pe un cadavru, un bărbat cam de vârsta mea, cu ochii scoși, probabil de un sadic.

Apoi, la fel de încet, psihologii instalează în fața mea o mașină infernală, un dispozitiv cu două țepușe înroșite de o rezistență electrică, mișcate de un mecanism de ceas. Mă privesc atent, să‑mi spioneze reacțiile, apoi pornesc mașinăria infernală. Aceasta începe să înainteze lent, exact către ochii mei. Zâmbesc calm: chestie veche, de pe timpul Inchiziției. „Fecioara de fier" va fi oprită cu siguranță înainte de a‑mi arde ochii. Număr calm și apreciez cam când o vor opri. Peste treizeci de secunde, peste douăzeci, peste zece... Mașinăria înaintează lent, criminal. N-au oprit‑o! Ceva neprevăzut? Oare? Psihologul din fața mea pleacă să răspundă la un telefon care sună în camera alăturată. Ar fi trebuit să oprească mai întâi... Ăștia sunt nebuni?! Panica încercă să mă cuprindă. Imaginea tânărului cu ochii scoși, cu găuri negre, oribile în loc de ochi...

Psihologul întârzie, țepușele înaintează, le simt dogoarea. Ochii îmi lăcrimează. Ăștia sunt nebuni?! Nu scot însă nici un scâncet, n‑ar avea nici un rost. Cu toată puterea subcon­știentului meu, imaginez o placă de oțel pe care o arunc în fața țepușelor. Aud distinct un pocnet și drăcia se oprește la câțiva milimetri de fața mea. Miroase a ars. Psihologii discută între ei despre tipul care a ars calculatorul. Bănuiesc că e vorba despre mine și mă relaxez. Până scornesc ei altceva, voi dormi. Mi‑e groaznic de somn.

Sunt trezit cu o lovitură în cap. Ăștia au o obsesie cu țeasta mea. M-au prins din somn. Acul indicator s‑a mișcat puțin. Morala: Varain să nu dormi când alții sunt treji, căci vor profita de ocazie, să‑ți facă bubiță la cap! Am prins lecția. Urmează tot tacâmul mafiot de tortură: înțepături, arsuri, smulsul părului cu penseta, urlete, lovituri vicioase în mărul lui Adam sau între picioare. Nu le dau funcționarilor psihologi nici o satisfacție. Mi‑am fixat gândurile și imaginația pe marea mea calmă și retrăiesc visele primei tinereți. Sunt în altă lume decât aceea în care acționează ei. Durerea nu mă poate atinge. Nici frica, nici reacțiile omenești de apărare. O încasez răbdător, meticulos, fără să crâcnesc.

Se schimbă echipa. Vin specialiștii în tortură psihică. Sentimentul de neplăcere mi se accentuează. Ăștia au obiceiuri de vită cazonă: aruncă cu rahat în tot ce are omul mai sfânt. O fac sistematic, cu un sadism rar întâlnit. Chiar cu plăcere. Mă liniștesc, autosugestionându‑mă că nu o fac din plăcere, ci conform unui calcul bine dozat, menit să nu mă distrugă total, dar nici să nu‑mi dea prea mari șanse. Voi rezista.

– Ești un limbric!

Nemernicii! Au aflat din celelalte teste că nu‑mi plac limbricii și mă plesnesc fără milă. Îi trimit în gând la origini și‑mi fixez gândul pe o mare fără valuri. O mare calmă, liniș­tită, ca un suflet de spion.

– Maică‑ta e o curvă!

Săraca mama! Nici pe ea n‑au iertat‑o monștrii. Au aflat că îmi divinizez mama și n‑au scăpat prilejul să mă croiască în această zonă de slăbiciune. Trebuie să rezist. Le‑o voi plăti ulterior. Gândul pe marea calmă și privirea pe acul indicatoi care îmi spionează reacțiile.

O ținem așa preț de vreo jumătate de oră. Simt cum, de la o insultă la o amenințare, de la o oribilitate la alta și mai mare. imaginea mării liniștite se diluează mereu și scade î" intensitate, semn că limita de rezistență se reduce mereu. Nu pot ceda, nu am voie să cedez în fața acestor funcționari care nu au trăit niciodată frigul, întunericul și mizeria câmpului de confruntare informativă! Cu toată energia subconștientului, aduc între mine și haita de torționari imaginea crestelor sure, de sub care se trage neamul meu de răzeși codreni. E bine. Un nou zăngănit. S-a stricat morișca de spionat spioni. Am pauză. Aș dormi. Nu‑i voie! Nuuuu! Vin ăia și‑mi fac bubiță la cap.

Pauza nu durează mult. O luăm de Ia capăt, cu tot tacâmul. Urlete și țipete bestiale, amenințări, insulte. Nu reacționez. În fața ochilor mei stă fermă și puternică imaginea munților Moldovei, munții neamului meu. Simt un început de triumf, mă relaxez puțin și aceasta le oferă șansa unei lovituri neașteptate:

– Strămoșii tăi au fost niște nemernici!

Acul s‑a mișcat puțin spre dreapta. Mă încordez, revin, dar șmecherii au marcat. Lecția e simplă: Varain, să nu lași niciodată garda jos!

– Poporul tău este sălbatic și laș!

Mă încordez în zadar. Acul s‑a mișcat către dreapta. Doi la zero pentru ei. Învață, Varain, învață, căci bubulii sunt și mai perverși! Ce să fac? învăț. Cineva trebuie să le dea o lecție și bubulilor. Continuăm și acul stă pe loc minute în șir. Mai ara încă șanse: cu două bile negre se trece examenul, cu trei se cade. M-am liniștit. Gândul și imaginația mi s‑au fixat pe crestele sure și stau acolo neclintite. Între mine și psihologi s‑a interpus o lume necunoscută lor. Așa credeam eu.

– N-ai Dumnezeu, mei credință!

Acul se mișcă puțin la dreapta, revine ușor, apoi urcă din nou. Am căzut la examen.

Bătrânul face un semn din cap și psihologii încep să‑și strângă sculele. Nu pot privi către șeful Octogonului: i‑am înșelat speranțele. Mă las condus ca un copil în garsoniera de lângă laboratorul de testare și cad în pat ca un animal. N-am dormit de cinci zile și cinci nopți. Zac întins câteva secunde, apoi ceva mai puternic decât voința omului învins de tehnică și de nesomn se răzvrătește în mine: Sunt OM și nu m‑am spălat de cinci zile. Mă ridic anevoie, fac un duș, mă usuc și mă întind gol‑goluț în pat. Acum am dreptul să dorm.

Când mă trezesc, e noapte. Nu știu cât am dormit. Pe fotoliu, lângă veioza aprinsă, Costin, secretarul Bătrânului, citește o carte. Cu moaca lui de oltean șiret, l‑ai crede mai degrabă un precupeț decât un spion de talie mondială. Bine dresat și ăsta, ca toți cei care trăiesc pe lângă Bătrân.

– Îmbracă‑te! Te așteaptă comandantul.

Mă spăl și mă echipez rapid, căutând să ghicesc ce va urma. Somnul mi‑a prins bine, am început să raționez ceva mai lucid. E drept, raționez după legile Octogonului și nu după cele omenești. Bătrânul mi‑a încredințat, totuși, misiunea. E greu de admis că‑și va schimba hotărârea. Și mai am un argu­ment solid, beton armat: Malta e formată din două insule înconjurate complet de mare, iar eu sunt singurul marinar din tot Octogonul. Cel puțin, după câte cunosc eu...

Bătrânul e singur. Pe masa‑i de lucru, un dosar voluminos. Vreo trei sute de pagini, apreciez eu. Dosarul meu, rezultatul testului. Pe copertă- nu e scris nimic. Nu am nici un indiciu pentru a‑mi pregăti o argumentație. Raportez regulamentar sosirea și iau loc sub privirea gânditoare a Bătrânului.

– E dosarul tău.

Vorbește. E bine, înseamnă că se mai poate face ceva.

– Varain, ești un mistic!

Tresar. Asta nu seamănă cu mine. Nici cu Bătrânul. E lecția de ateism a unui politruc analfabet. Nu răspund, nu am ce: testele nu mint.

– Ai cultul străbunilor și al divinității supreme, unice. Asta nu se mai poate schimba, cel puțin în timpul pe care îl avem la dispoziție.

Asta a mai rămas de schimbat în mine. Săracii mei părinți, pe cine au adus pe lume? Pe fiul lor, Petrică, ori pe superspionul de talie mondială Varain?

– Specialiștii apreciază că pe această bază se poate construi o structură foarte rezistentă. Să‑i credem pe specialiști și... să credem în Dumnezeu.

M-a lăsat mut, fără replică. Mă privește calm. A spus tot ce avea de spus. Mă ridic, salut regulamentar și ies. Ceasul din anticameră arată miezul nopții. Al doisprezecelea ceas. Mă duc acasă pe jos, să văd pomi goi și bețivi disperați. Să văd tramvaie murdare și oameni triști. Să văd orice care nu arată a laborator de testare psihologică.

Elicopterul zbârnâie și trepidează îngrozitor. De unde or fi născocit unii comparația «un elicopter bâzâia ca un bondar»? Așezat pe scaunul din spatele pilotului, trag cu ochiul la Bătrân. Aștept un semn, o vorbă, o explicație, să înțeleg unde mergem și în ce scop. Mari speranțe nu am. Nu e stilul Bătrânului să vorbească în prezența a doi oameni. Cu atât mai puțin în prezența unui străin - pilotul. După calculele mele, am trecut munții pe Valea Prahovei, căci am văzut Crucea Caraimanului. Zburăm paralel cu munții Moldovei, cam în zona Vatra Dornei sau... Gânduri cu vagi tendințe sentimentale încearcă să mi se turișeze în creier. Amintiri din adolescența mea, petrecută în munți, se insinuează, cerând dreptul la viață.

Decuplarea! Aceasta e indicația psihologilor: nici un sen­timent, nici o slăbiciune omenească! în breaslă, sentimentele ucid. Decuplarea! Gândul pe nemărginitul luciu de apă, pe marea liniștită! Cuminte, gândul se așează pe luciul de apă clară, fără valuri, fără pescăruși. O mare singură și calmă ca un suflet de yoghin autentic.

Trecem la câțiva kilometri de un sat ireal. Vreo douăzeci de căsuțe pictate școlărește pe o pajiște gălbuie. Câțiva copaci desfrunziți, cu crengile îndreptate implorator către cerul întunecat străjuiesc drumul către sat. E toamnă târzie în munți și în oameni....

Bătrânul face semn de aterizare și pilotul execută mișcarea fără vorbă. Dacă Bătrânul ar fi ajuns dresorul acestui popor bolnav de foame și minciună, ne‑ar fi făcut pe toți oameni. Am fi însemnat și noi ceva în lumea asta bezmetică de la sfârșit de mileniu. Ceva de care bubulii și stăpânii din umbră să se teamă. Ceva pe care n‑ar fi avut curajul să facă experiențe de „rentabilizare".

Aparatul înțepenește la poalele unei pădurici de aluni, sub un masiv calcaros, drept, ca tăiat din fierăstrău. Bătrânul pornește înainte, fără a‑mi spune un cuvânt. Îl urmez, e sigur de asta. Presupun că trebuie să ajungem la o bază secretă de‑a Octogonului, pentru noi teste și instrucțiuni. Urcărn aproape două ore prin grohotiș și stânci căzute. Tot mai pieptiș, fără echipament, fără instrumente. Se vede că Bătrânul cunoaște bine drumul, căci nu șovăie nici o clipă. Deasupra, aproape de cer, se profilează un masiv neguros, probabil ținta călătoriei noastre. Calculez cam ce legătură poate fi între Malta și munții noștri. O relație trebuie să existe: Bătrânul nu cheltuiește niciodată o singură calorie în zadar. Viața din ocnă l‑a învățat să facă economie de vorbe și energie.

La baza stâncilor, facem un popas. E liniște și pace. Suntem doi turiști, poate tată și fiu, care se relaxează în singură­tatea munților. Lumea Octogonului este, probabil, o creație a minții mele. Bătrânul sparge tăcerea și lumea Octogonului devine foarte reală:

– Varain, la ce te gândești?

– La o legendă. Una foarte veche.

– O ascult!

Un ordin laconic. Ar fi trebuit să spună: Vreau să o aud! Spune‑o! Te ascult. Dacă are fi făcut așa, n‑ar mai fi fost Bătrânul. Încep povestea:

– Într‑o haită de lupi suri, s‑a născut un lup alb. Era puternic și cutezător. Aducea cea mai bogată pradă pentru haita sa. Și, totuși, nu era iubit pentru că era....diferit. Într‑o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să‑l sfâșie. Mușcau cu furie dementă, să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu înțelegea: propria‑i haită? De ce? Viața se scurgea din el toată, toată... Încă o clipă și ar fi pășit marele prag către moarte. Propria‑i haită? De ce? De ceeeee?

– O reacție a subconștientului, ca un fulger stelar: ideea extremei sale originalități! Pătruns de o forță supranaturală, lupul alb s‑a ridicat! A sfâșiat!! A distrus!!! A învins!!!! De atunci, lupul alb nu mai trăiește în haită și... nu doarme niciodată...

Bătrânul privește departe, gândind la ceva numai de el Știut. În această țară, organizatorii de ceremonialuri fastuoase au ascuns cu mare grijă povestea lupului sacru. N-a fost, însă. intrus.cățărat tâlhărește la putere care, în singurătatea nopților sale, să nu tremure la ideea că legenda lupului alb e adevărată, foarteadevărată. Continui:

– De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoși străjuiește din stema spiritului nostru la respectarea legilor strămoșești. De veți găsi vreodată oameni morți în somn, cu privirea ațintită către înalturi și figura crispată de groază, să știți că au fost sfâșiați de Lupul Alb.

Bătrânul își întoarce privirea către mine:

– Bine, Varain! Testele nu au mințit.

Mai urcăm câteva minute, ajungând în fața unui perete drept. De aici încolo nu mai putem urca fără echipament. Se pare că nici nu va trebui să urcăm, căci Bătrânul strigă de două ori, cu vocea‑i sonoră, aspră:

– Demian! Demian!

O imensă placă de rocă, atașată natural de masivul stâncos, se mișcă lin, descoperind o intrare către adâncuri. Lumea Octogonului este foarte reală, gândesc eu. Și foarte prezentă. O bază a Bătrânului în munții Moldovei. Rațiunea mea pendulează între Aii Baba, Monte Cristo și perversitatea testelor de lansare în tabăra inamică. Intuiesc că e vorba de un nou test și devin foarte vigilent. Sunt hotărât să‑l trec cu orice preț. Eu trebuie să ajung în Malta, să fur secretele bubulilor! Eu, nu altul! O hotărâre supraumană pune stăpânire pe mine. Voi învinge!

Un bătrân adevărat, îmbrăcat țărănește, pășește peste pragul grotei.

Începe circul, gândesc eu. Pândește actorul, Varain! Vezi când alunecă pe lângă rol și plachează‑l! Malta e în mâinile tale. Nu trebuie să o scapi!

Nici Demian nu pare să fie vreun guraliv. Ori vreun curios. Constată cu voce egală:

– Ai venit.

Bătrânul, adică, a venit. Eu nu contez la numărătoare. Își strâng mâinile și se privesc în ochi. Îi studiez cu interes. Dacă nu mă înșel, căci și spionii se înșeală uneori, se apropie bine de suta de ani și e deprins cu viața de munte, dar nu e țăran. Mâinile fine, îngrijite, trădează pe cel care nu‑și câștigă pâinea cii brațele. Încerc să ghicesc ce ar putea fi dar nu reușesc.

– El e Varain. Trebuie să știe.

Încep să exist, ba încă trebuie să aflu ceva, ceva ce n‑am știut înainte. Demian se întoarce agale către mine, mă cântă­rește câteva clipe, apoi îmi întinde mâna dreaptă, în timp ce stânga se lasă protector pe umărul meu:

– Dacă trebuie, va ști.

Vorbește egal, fără inflexiuni umane, cam ca tipii din breasla noastră.

O umbră de accent străin mă face să bănuiesc că e venit de dincolo, din lumea care își zice liberă, deși poartă destule lanțuri asemănătoare celor socialiste. În branșă, am văzut multe chestii care ar face marț cel mai tare film de spionaj dar spion bătrân de un secol încă nu. Ce să‑i faci? înveți mereu, chiar și când te cheamă Varain.

Gândurile au început să alunece către domenii interzise de misiunea mea. Mă încordez, mă concentrez. Trebuie să gândesc pe terenul meu.

Intrăm în peșteră, la fel de tăcuți și gravi. În vremurile bune, Bătrânul și amicii săi ar fi putut fonda aici o mănăstire, gândesc eu.

– Da, am fi putut ridica o mănăstire la lumină, confirmă Demian cu voce tare.

Hait! Alertă de gradul U-Zero! Omul nostru citește gândurile. Mare e imperiul comandantului meu! Mă simt ca un om gol‑pușcă, căzut într‑o piață publică, plină de lume

Testele psihologice au fost fleacuri, acum începe greul. Trebuie să înving, să găsesc calea de a‑mi masca gândurile. Demian râde încet, râde omenește. E om, raționez eu cu viteză. Cum se poate masca gândul că e om? Acoperindu‑l cu alt gând care, la rându‑i, să fie acoperit cu alt gând....Totul trebuie să se desfășoare cu viteza fulgerului, pe teme variate, mult depărtate de gândul ce trebuie ascuns, astfel că „receptorul" să primească un amalgam încâlcit de gânduri, imposibil de descifrat.

– Ai gândit bine, confirmă Damian. Aceasta este calea. Mă întorc repede către Bătrân, să primesc un ordin, o indicație cât de mică. Mă comport ca un copil care caută ajutor, realizez eu, și mă controlez. Bătrânul privește scena cu o umbră de interes. Iată că poate avea și sentimente umane.

– Nu ești un copil, intervine cititorul de gânduri. Radu este unul dintre stâlpii pe care trebuie să te sprijini.

E clar. Aici avem de a face cu imperativul trebuie. Foarte probabil, orice mișcare în afara acestuia înseamnă pierzanie sau moarte. Judecată de spion: necesitatea absolută a supra­viețuirii, înainte de orice.

– Da, pentru anumiți oameni, există numai lucruri care trebuiesc făcute și lucruri interzise. Îmi pare rău, dar faci parte din această categorie de oameni.

Cuvintele lui Demian mă uimesc. E clar, nu e actor, ci un fel de superspion, capabil să citească gândurile. Situația sa nu se prea potrivește cu decorul sălbatic din jur, dar trebuie să existe și pentru asta o explicație logică.

Demian nu‑mi răspunde la acest gând. Deschide o ușă de stejar masiv, cioplit în daltă și pătrundem într‑o cameră largă, luminată natural.

Printr‑o fantă situată sub o comisă zăresc un colț de cei cenușiu. Mobilierul surprinde prin simplitatea extremă. Din partea unui om care ajunsese să citească gândurile, mă așteptam la mai mult, dar se vede că Demian trăiește după alte reguli decât noi. Câteva rafturi cu cărți groase se înșiruie de‑a lungul pereților. Două mese cioplite grosolan, din blăni de stejar, ocupă mijlocul camerei, împreună cu două scaune de aceeași origine. Într‑un colț, o laiță acoperită cu o țesătură de lână țărănească și o ladă ferecată. În celălalt colț, pe un butuc, un vas de pământ ars și două ulcele, probabil pentru apă.

Ceva îmi atrage, totuși, atenția. La una din mese, un băiețandru de vreo paisprezece ani, cu câteva cărți în față, scrie ceva pe un caiet obișnuit, școlăresc. Nu s‑a ridicat la intrarea noastră. Nu, în mod sigur, aici nu e o tabără de spionaj. Absolut sigur! Copiii nu au pătruns încă în breasla noastră. Sper să nu ajungă niciodată. Nu e o speranță tocmai solidă: trăim într‑o lume în care orice ticăloșie e posibilă.

Am început să mă lămuresc, după logica mea. Un bătrân schivnic cu puteri paranormale urma să‑l testeze și să‑l inițieze pe spionul Varain în arta citirii gândurilor. O încredere fantas­tică a prins a mă învălui: voi dobândi cea mai temută armă din breasla noastră - puterea de a citi gândurile.

– Nu vei ajunge acolo, Varain. Dumnezeul strămoșilor noștri nu ți‑a dat această putere și ceea ce Zamolxe nu a dat nu se poate dobândi.

Demian înțelege să fie deschis și direct. Într‑un fel, e mai bine. Speranța fără bază te poate duce deseori la pierzanie. Trebuie să mă mulțumesc numai cu ce am aflat deja, cu antido­tul la tehnica de citit gândurile. Cel puțin nu voi putea fi citit, dacă nu voi putea afla din timp ce gândesc adversarii.

– Vei afla încă multe, grăiește Demian, privind către băiețandru. Acesta se ridică și părăsește fără vorbă încăperea, trecând printr‑o ușă laterală, mascată în stâncă. Deci, mai există cel puțin o cameră în acest ciudat sanctuar.

– Da, mai există câteva camere, confirmă Demian. Te afli într‑o casă locuită neîntrerupt, timp de mai mult de o mie de ani.

Omul acesta e mult prea cult pentru un țăran de munte și treaba nu prea arată a test. Îmi amintesc de misticismul de care am fost acuzat și‑mi propun să fiu cât se poate de rațional. Gândesc: un om deosebit de inteligent și cult s‑a retras în munți, cu întreaga sa bibliotecă, fie pentru a crea ceva ieșit din comun, fie îngrețoșat de nimicnicia omenească, de turma care sfâșie înainte de a judeca. Lipsit de spirit gregar și înzestrat cu puteri paranormale, a descoperit acest fenomen deosebit, cititul gândurilor. Bătrânul a aflat cumva de el, i‑a intrat în grații iar acum i‑a adus ucenicul la școală. Simplu. Perfecțiunea este întotdeauna simplă dar foarte greu de atins. Cam cât o dura, oare, școala?

– Puțin, foarte puțin, îmi răspunde Demian.

Buzele nu i s‑au mișcat, vocea nu i s‑a auzit sonor, în ure­che. Cunosc acest fenomen deoarece l‑am studiat în Octogon, încep să înțeleg câte ceva din secretele Bătrânului. O ipoteză fantastică îmi luminează mintea: sute de agenți ai Bătrânului, infiltrați în zeci de tabere bubuie, comunică cu șeful de rețea prin telepatie. De aceea, Bătrânul e tăcut și singuratic: discută mereu cu cei infiltrați în taberele adverse. Fantastic dar, foarte probabil, real. Îl privesc cum asistă la dialogul tăcut dintre mine și Demian. Intervine numai cu privirea: Să crezi, să crezi tot, fără șovăire, Varain!

Testul de misticism, concluzionez eu. Să cad din nou?! Mă hotărăsc să rămân rațional până la capăt, căutând explicația științifică pentru fiecare minune în parte. Voi trece și acest test! Trebuie! în acțiunea Malta '89 a început numărătoarea inversă.

– Nu e vorba de nici o încercare, intervine Demian. Aici, numai aici, vei afla ceva foarte important. Ceva care nu se poate afla în alt loc și pe care nu ai dreptul să‑l dezvălui nimănui.