Titanic Vals

Titanic Vals (comedie în trei acte)

Personajele:

Spirache, funționar la prefectură, e un personaj compus din familie, slujbă și cumsecădenie. De 50 de ani și mai bine

Dacia, te voluntară, foarte activă și foarte supusă mamei sale

Chiriatița, soacra lui Spirache

Sarmisegetusa, fiica lui Spirache, supranumită și prințesa familiei. 22 de ani

Gena,	tură.
Traian, 20 de ani, 3 clase de liceu Decebal,băiatul cel mic al lui Spirache. 12 ani
Petre Dinu, 24 de ani

Stamatescu, căpitan de cavalerie

Rădulescu Mircea, licențiat în drept, fost magistrat avocat. Președintele organizației județene a Partidului Național Socialist.

Procopiu, avocat, coleg de școală cu Spirache.

Un vecin, ca toți vecinii.

Doica, ca toate doicile.

Actul întâi

Scena 1

Spirache, Dacia, Chiriachița, Gena, Traian și Decebal mp ocupațiile individuale. Ziarul lui vertiginos bobinul sub ochii lui

Decebal, atenți să vadă cât mai e de depănat din sul. Chiriachița înșiră ultimele cărți cu

colaci de fum, ceștile de cafea zornăie cific... câteva clipe pauză...)

Chiriachița (îi cade o carte pe jos): Sarmisegetusa... Ia apleacăte, maică, și dămi valetele de jos.

Miza: Mamă mare, te-am rugat de o sută de mii de ori. Până acuma să nu-mi mai zici Sarmisecetusa... zi-mi Miza, cum îmi zice toată lumea. (se apleacă în silă, Gena îi ia înainte și-i ridică cartea) Gena: Poftim... (îi dă cartea) Chiriachița: Mersi maică...

Traian (care nu prea înghite pe soră-sa): Puteai să te deranjezi mai repede, prințeso, că nu ți se deteriora silueta...

Chiriachița: Eu știu că Sarmisecetusa te cheamă... Miza nu e nume de om... Miza, Liza, astea sunt nume de iepe, nu de fete de oameni cum se cade...

Traian: Sigur... Și unde pui că numele ei vine de la cea mai mare cetate din istoria romanilor... (Declamând ironic...) “La Sarmasegetusa stă mândrul Decebal, ce a înfrânt popoare multe de jos și de pe cal”.

Chiriachița: Ba să mă ierți dumneata. Numele ei vine de la răposatul ta’to-mare, că el va botezat pe toți.

Traian: Da’ știu că și-a bătut joc de noi (arată pe fiecare din cei pe care îi numește) Sarmisecetusa... Decebal... Traian... pe mama... Dacia... Dacă mai aveam încă un frate... l-ar fi botezat Turnu-Roșu... Alt nume propriu nu mai există din timpul luptelor cu dacii... (un timp.) parcă am fi familie de împărați roman, nu de funcționar la prefectură...

(Spirache ridică ochii de sub ochelari, ascultă o clipă despre ce este vorba, apoi reia lectura.)

Chiriachița: Eh! Ta’to-mare a fost institutor, băiete, nu terchea-berchea ca voi... De vă

botezați copiii Neacșu, Niță, Costache și etc., nume de astea oareșcare... (tăcere un timp. Apoi ca pentru ea.) Hm!... Auzi colo!... Miza!... (alt timp.) Miza se pune la cărți...

Traian: Adică nu se pune, cum ai dumneata obiceiul...

Dacia (aspru): Traiane!...

Traian: Mai ai mult de depănat, mamă, că vreau să-l trimit pe puștiul să-mi ia nește țigări...

Decebal (prost crescut): Dar ce, sunt sluga ta? Du-te și singur.

(Spirache se supără anonim că nu poate citi în liniște și treptat, numai pentru el, începe

să zică: țț-țț-țț...).

Traian: Mă!... Acu te fac să urli până diseară... (îi arată palma).

Decebal: Uie mamă, Traian iară vrea să mă bată.

Spirache: (cu blândețe) Lasă-l în pace Traiane. Tu ești mai mare...

Traian: Nu vezi ce obraznic e?

Gena: Ei și! Spunei tatii... Tu n-ai dreptul să-l bați.

Traian: Te rog să nu te amesteci în istorie. Când Traian îl bătea pe Decebal... nu îndrăznea să se amestece în ciorbă nici un popor de primprejur.

Decebal (oftează): Ah! Doamne! De ce nu m-a botezat tata-mare pe mine Atila, să-i arăt eu lui... (strânge pumnii)

Gena (deschizând cutia de tablă fostă Suchard-Cacao în care ține cafeaua): Mamo, nu mai e cafea decât pentru două cești...

Dacia: Spirache, tu bei cafea? (fără să aștepte răspunsul): Să nu-ți facă rău la inimă...

Spirache (în jurnal): Dacă faceți, beau.

Miza: Beau și eu una, mamă!

Dacia (Chiriachiței): Mamă, mai bei și dumneata una? Ai băut cinci azi!...

Chiriachița: Cum să nu beau? Mai e vorbă? Beau și cinsprezece că sunt supărată. Dacia: Gena, fă atunci una pentru mama și cealaltă pentru ei. (arată pe Miza și Traian) Gena: A zis tata că vrea să bea și dumnealui.

Chiriachița: Dumnealui să rabde... Cine vrea să bea cafea să cumpere. Asta e din Litra cumpărată alaltăieri, din pensia mea.

Spirache (strâns în el și în jurnal): Nu e nimic, mamă soacră, eu nu țin să beau cafea... Bea-o dumneata pe toată...

Chiriachița (care nu așteaptă decât momentul să se certe cu ginerele): Da ce, sunt spartă, să beau o găleată de cafea. Te rog, să nu mă iei pe mine peste picior, că pe urmă știi... (privindu-l să-l despice) sunt cam nărăvașă...

Decebal (speră să-și dea seama): Dă cu stângul dindărăt! (Dacia imediat îi lipește o

palmă. Decebal rămâne pentru o clipă uimit, cu mâinile înțepenite pe firele de lână, apoi începe să plângă). Ce dai în mine degeaba? (plânge crescendo).

Spirache (lasă jurnalul, cu milă): De ce dai, dragă, în el?

Dacia (tranșant și apăsat): Fiindcă e obraznic cu mama și te rog să nu te amesteci în educația copiilor. Vezi-ți de politica ta, acolo!

Chiriachița: Foarte bine i-a făcut că l-a plesnit. Să nu mai fii obraznic cu persoanele în vârstă.

Decebal: Dumneata ce te amesteci contra mea? Ce, ești mama mea?

(imediat, Miza îi dă o palmă. El urlă mai tare.)

Spirache: Țț! Acu’ tu ce mai dai în el? Țț! Țț! Țț!... Miza: Nu vezi cum vorbește cu mama-mare?

Chiriachița: Așa-i trebuie...

Decebal (Mizei): Ce dai în mine, fă sarmisecetato?

Traian (îi dă o palmă din vânt): Făxina!

(Decebal urlă mai tare.)

Spirache (nițel enervat și cu un ton ce nu e al lui) : Lăsați-l în pace, Traiane, pentru Dumnezeu! N-a făcut copilul nimic...

Chiriachița: Copilul obraznic trebuie plesnit peste gură de o sută de ori pe zi.

Decebal (plângând): Bine zice tata, că ești pupăză bătrână, fiindcă ești mai moț ca toți. (indignat, însuși Spirache se ridică și îi dă o palmă la spate. Decebal începe să urle ca din gură de șarpe)

Chiriachița (se ridică): Ce dai domnule, în copil? (îl șfâșie cu ochii). Ce, crezi că dacă lai făcut o dată, acum ai dreptul sâ-l omori? (Ia de mână pe Decebal, care, văzndu se protejat încetează să urle, mulțumindu-se numai să suspine) . Vin la maica-mare, puiul mamii... (îl mângâie). Taci cu maica-mare... Te-a lovit rău?

Decebal (minte): Da… Chiriachița: Unde, puiul mamii?

Decebal: Colea. (arată popoul).

[…]

Chiriachița: Fă și tu politică! Nu sta ca proasta în neștire. Văz că jurnalele le tocești de nu mai poate omul să facă nimic cu ele.

Spirache (sincer): N-am încredere în nici un partid.

Chiriachița: Dar în cine ai încredere?

Spirache: În Dumnezeu...

Chiriachița: În nădejdea lui Dumnezeu, băiete, poți să aștepți tu mult și bine. Mai bine înscrie-te la Averescani.

Spirache: Nu e în firea mea să fac politică. Prea aș face dreptate multă, daca-ș avea putere... și aș muri asasinat. Așa că n-am nici o nădejde de la nimeni.

Chiriachița: Ți-am mai spus eu... Singura nădejde e tot frate-tău, Tache... Dacă nu cumva o avea și ăla de gând să trăiască o sută de ani.

(pe stradă începe să se audă o flanșnetă, care cântă Titanic-Vals. Treptat, cântecul se aude mai distinct, toți ascultă, și Traian începe să fredoneze)

Chiriachița: Ce cântec este acesta, Traiane, că parcă-l știu și eu.

Traian: Titanic-Vals... (cântă puțin cu vorbe): „pe-o mare gentilă, pe-un blestemat ocean, se vede la o milă, un pachebot titan... Căpitanul Robertu și cu matrozii sare ...”

Dacia: Aha! Valsul ăsta e de pe vremea când s-a ciocnit Titanicul cu ghețarii și s-a scufundat în ocean... (pe gânduri) Ăla zic și eu naufragiu!

Miza: Splendidă catastrofă!

Chiriachița: Ia deschide fereastra nițel, Traiane, să-l auzim mai bine... (Traian deschide.

Flașneta tocmai trece prin dreptul casei. Melodia culminează, apoi, treptat, se stinge. Toți urmăresc valsul până se pierde)

Scena 2

Cei dinainte, afară de Miza, Dinu.

Dacia: Unde te duci?

Miza: Să mă îmbrac... Trebuie să ies în oraș... (iese palidă, pe ușa din stânga).

Dacia: Are ea ceva de la un timp încoace... E nervoasă, distrată... Ne ascunde ceva... Astăzi, mai ales, ai văzut-o în ce hal a fost. Toată ziua a trăsnit și a bufnit... și tot cu ochii pe ceas...

Chiriachița: Mai mult a stat cu ochii pe unghii... Le-a pilit și le-a răspilit, de parcă le-a avut de-un stânjen.

Traian: Se uita la ceasul de la mână, mamă-mare... Pui prin soare pe armăsarii mei c-are un rendez-vous... și cam bănuiesc eu cu cine... cu monoclatul ăla de Gigi...

Gena: Nu e adevărat... Se duce la ceai la Angela Stroiescu. E invitată de săptămâna trecută...

Chiriachița: Ce modă a mai ieșit și cu ceaiurile astea, ziua în amiaza-mare... pe vremea noastră ceaiul îl bea omul când era bolnav și numai seara, înainte de culcare...

Înainte era doctorie și acum...

[...]

(se aude o bătaie sfioasă în ușă)

Gena: Cine e? (se duce de deschide) A! Domnu’ Dinu! (se emoționează).

Dinu: Sărut-mâna. Vă deranjez?

Gena: Deloc... Poftiți, domnule Dinu. (cu un gest de cochetărie modestă, își scoate șorțul și-l ascunde repede sub sânul canapelei).

Dinu (stingherit, nu poate ascunde că tot ce spune e minciună și că adevăratul scop al vizitei sale e Miza): Am venit să spui numai două vorbe lui Traian și plec...

Gena: Traian a plecat în oraș...

Dinu: Demult? Poate îl pot ajunge...

Gena: Imposibil... A plecat de-un ceas...

Decebal: Ăăăăăăă! Auzi că de un ceas! Nici de 10 minute n-a plecat! Dinu: Nu v-a spus unde se duce?

Gena: Nu...

Dinu: Atunci, n-aș vrea să vă deranjez... (gest spre masa cu cărți)

Gena: Nu ne deranjezi deloc... Tocmai terminasem să ne facem lecțiile. (Decebal e radios) Cred că Traian se întoarce dintr-un moment în altul...

Decebal: Minte! A spus că nici nu vine la masă...

Gena: N-ai auzit tu bine... Trebuie să vie... Ia loc, domnule Dinu...

(Decebal iese)

Dinu (s-a frământat mult până să pună întrebarea): Doamna Necșulescu este acasă?

Gena: Mama? Nu... S-a dus cu mama-mare la vizită... Sunt singură acasă.

Dinu (decepționat): Nici domnișoara Miza nu e acasă?

Gena: Dacă sunt numai eu singură, firește...

Dinu (fără să-și dea seama că fiecare întrebare a lui e o strângere de inimă pentru Gena): A ieșit probabil în oraș?

Gena: E invitată la un ceai la Angela Stroiescu.

Dinu (repede): Nu se poate...

Gena: Poftim?

Dinu (căutând să nu se dea de gol): pe domnișoara Stroescu am întâlnit-o adineauri când veneam încoace... Am vorbit chiar cu dânsa... Se ducea la ceai la domnișoara Bageru.

Gena: Poate că n-am înțeles eu bine...

Dinu: Desigur... (tăcere stânjenită. Fără să vrea, Dinu pune ochii pe tabloul care e pe șevalet.)

Gena: Te uiți la zmângâlelile mele?

Dinu: Nu... (Tresare.) Adică... Vreau să spun că nu sunt zmângăleli deloc... Face-ți din ce în ce mai multe progrese... (abia acum privește pânza.)... Da... Da... Reale progrese... păcat că nu vă ocupați serios de pictură...

Scena 10

Miza, Gena, Spirache

(S-a întunecat binișor, și de-aici până la sfârșit se va întuneca bine de tot.)

Spirache: Bună seara... (E mulțumit și jenat totuși că are pălărie nouă.)

Miza: Bună seara, tată... (Iese)

Spirache: Dar ce are? Iar are amețeli? O văd schimbată la față!

Gena: Nu... E numai obosită... Aaaa! Dar ce văd? Ți-ai luat pălărie nouă?... S-o porți sănătos... (E încântată că pălăria lui Spirache i-a dat un prilej să schimbe vorba.)

Spirache: Îți place? (I-o prezintă.) Gena: E foarte frumoasă... Cât ai dat pe ea?

Spirache: Mult... Mult, și m-am și păcălit...

Gena: Cum te-ai păcălit?

Spirache: Cum mă păcălesc eu totdeauna... M-am dus la Măgeanu, de unde cumpăr eu de douăzeci de ani... Mă cunoaște, c-am luat cinci pălării în intervalul ăsta de la el... Mi-am făcut socoteala, prin urmare, c-o să mă servească bine... E? Cât crezi că mi-a luat pe ea?... (Așteaptă un răspuns care nu vine.) Patru sute de lei...

Gena: Phiuuu... Enorm!...

Spirache: Enorm, neenorm... Ce are să fac? Am luat-o... Ca să scap de gura voastră...

Gena: Eh! Nu e nimic... Să fii dumneata sănătos... (Degajează stânga.)

Spirache: Cum nu e nimic? Este! Fiindcă trei case mai sus, la Stănciulescu, am văzut una la fel, cu trei sute de lei... Să-mi vie nebunie, nu alta... Îndărăt nu mai puteam s-o duc, c-o ajustasem pe capul meu...

Gena: Te superi degeaba! Acu’ ai luat-o, te-ai păcălit, gata!... (Glumește ca să-l îmbuneze:) Ești bun de cinste...

Spirache: Am făcut și cinste, dă-o-ncolo de cinste... ce, crezi c-am scăpat? Cum am trecut de Stănciulesc, amărât cum eram, hop! mă întâlnesc cu Tănăsescu de la Fisc și cu Savian de la Măsuri și greutăți... “Eeee... S-o potți sănătos nene Spirache,... zice... trebuie s-o uzi imediat, că-i putrezește catifeaua.” Ce are să fac? M-am dus cu ei la aperitive și-am dat o sută de lei în cap… Eu am mâncat numai o măslină… din toată afacerea… Dar ce mi-e mai necaz e că, în loc să mă

încurajeze de pălărie, mai rău m-au descurajat…

Gena: Cum asta?

Spirache: M-au întrebat cât mai dat pe ea... și eu ce m-am gândit? Dacă le spui că am dat

patru sute la Măgeanu, când se găsește cu trei sute, la fel, la Stănciulescu, or să

zică ăia că sunt prost... Și-atunci, ca să scap, le-am spus c-am dat numai trei sute de lei...

Gena: Ei și?

Spirache: Și Tănăsescu a început numaidecât cu gura: “Tiiiii! Te-ai ars, nene Spirache... Te-a păcălit... De la cine ai luat-o?” “De la Stănciulescu”, zic. “E! Păi vezi? Să mergi cu mine la Mărgeanu, și dacă nu iei aceeași pălărie cu două sute de lei, să nu-mi zici mie Tănăsescule...”

(Intră Miza)

Gena: Miza, și-a luat tata pălărie... Uite ce bine-i vine...

Miza: (privind): Hm!... Nu e urâtă... Cam demodată... Dar, în sfârșit, tot are fason de pălărie... Cât ai dat pe ea?

Spirache: (uitându-se complice la Gena): Două sute de lei... Am găsit o ocazie... Altminteri n-o luam fără patru sute...

Miza: Ce ocazie?... Cu banii ăștia puteai s-o iei nouă... Nu face nici o sută de lei... Te-a păcălit... Și-a bătut joc de dumneata. De la cine ai luat-o?

Spirache: (nu știe ce să mai zică) De la Măgeanu...

Miza: Păi sigur. Dacă te duci să iei de la Măgeanu... Singurul pălărier bun e Stănciulescu...

(Intră Dacia)

Scena 11

Cei dinainte, Dacia, Chiriachița

Dacia (intrând): Bine c-a dat Dumnezeu! Ei, așa da! Unde să scriu că te-ai hotărât să-ți iei pălărie?!... (îl contemplă) Și să știi că nu-ți vine chiar așa de rău... Vezi? Așami place să fii! Ghigăl și simțit...

Spirache: (încântat) Îmi pare bine că-ți place și că ești mulțumită!

Dacia: Cât ai dat pe ea?

Spirache: (Dezolat, privește când la Gena, când la Miza): O sută de lei... dragă, adevărată pomană...

Dacia: Ei, asta e! Unde vezi tu că e pomană?... Nu e pomană de loc... E chiar foarte scumpă... De la cine-ai luat-o?

Spirache: (același joc): De la Stănciulescu... El vinde cel mai ieftin.

Dacia: Stănciulescu e un speculant ordinar. Trebuia s-o iei de la Măgeanu...

Spirache: Eh, acuma pentru un pol, doi...

Dacia: Sigur. Că noiavem fabrică de bani... Treaba ta! Să vezi ce-o să-ți zică mama când o să audă c-ai dat atâția bani pe pălărie... (Întră tocmai și Chiriachița) Mamă!... Și-a luat Spirache pălărie...

Chiriachița: Ei taci! (Îl privește.)

Dacia: Nu-i vine rău și nu e urâtă, să știi...

Chiriachița (trece la el): E verde, sau mi se pare mie?... Ia aprinde lumina, maică...

(Gena aprinde)

Spirache: (ca să-i facă plăcere): Verde... verde...

Chiriachița: E, cum îți vine, om bătrân, c-o casă de copii, să umbli cu pălărie verde în cap?... Asta e pălărie de creai... (Fulgerându-l:) Cât ai dat pe ea?

Spirache: (dezolat ca să scape) Gratis, mamă-soacră... Gratis! Mi-a dat-o subprefectul de la trate-tău, advocatul, care a murit săptămâna trecută... Da’ e nouă de tot...

Defunctul n-a avut vreme s-o poarte, c-a murit prin surprindere...

Chiriachița: Ptiu! Bată-te Dumnezeu, Doamne iartă-mă, c-așa-mi vine să-ți zic...

Trebuie să fii tu care să-ți închipui că eu o să-ți permit să porți pălăriile morților...

Să nu te prind cu în cap, că te dau afară din casă...

[…]

Actul II

(Un hol salon, în noua casă a lui Spirache. Un perfect prost gust. Vizibil, tabloul în ulei al unchiului defunct, în locul portretului fotografie din actul întâi. Un aparat de radio. Dispoziția mobilelor și ieșirilor privește direcția de scenă. În fund trebuie să fie o ușă care se deschide spre un balcon. A trecut un an și e zece dimineața.)

Scena 1

Chiriachița, Dacia, Miza

(La ridicarea cortinei, aparatul de radio e în funcțiune. Se transmite slujba de la biserică. Instalată comod, lângă aparat, Chiriachița foarte cucernică, ascultă sluja și dă în cărți. E îmbrăcată într-o rochie somptuoasă și aproape ridicolă. Câteva clipe nu se aude decât muzica... Când preotul va zice Doamne miluiește, Chiriachița va avea grijă să se închine cu mare smerenie. Intră Miza.)

Miza: (Are în brațe un cățel) Bună dimineața! (vorbește alintat ca un copil): Zi bună dimineața lui maman... (Ia o lăbuță și o dă Daciei) și lui grande-maman (același

joc.)

Chiriachița: (aspru) Marș, tu!

Miza: Ia te rog, vorbește frumos cu Pussy.

Chiriachița: Pupă-te în bot cu el cât poftești, dar pe mine te rog să mă slăbești cu

jjigodia...

Miza: Ai vrea! Jigodie de la Paris!... Probabil că nu-ți iese pasența, de aia ești în duși răi... Dar-ar Dumnezeu să ți se închidă... Na!

Chiriachița: Dacă mi s-o-nchide mie pasența, vi se închid și vouă drumurile spre București.

Miza: (Dintr-o dată respectuoasă) Ah! Pardon! Nu știam că dai de tata...

Chiriachița: Ce să știi tu? Eu trebuie să vă port de grijă la toți, cu cărțile mele, săracele!

Tu știi numai să-ți faci unghiile și să-ți duci zăvodul cu mașina ca să-i dai pricomigdale și să latre lumea la cofetărie...

[...]

Miza: (pupă cățelul) Zăvodul mamei, frumos și dulțe.

Chiriachița: (îngrețo-șată toată) Îmm!... Mânca-i-ai coada!...

Miza: Ia te rog, știi...

Dacia: (care nu se ocupă decât de gândurile ei) De ce o fi întârziind atâta Nercea?

Miza: Așa e, că azi trebuie să ne-aducă rezultatul. (Devine serioasă și preocupată).

Trebuie să fie discuții aprinse la club... Ce crezi, tata o să aibă pe cineva contra lui?

Chiriachița: Ei, asta e! Cum să n-aibă! El de-abia a intrat în politică, și gata, se și înfige la deputăție... Firește că alții, care sunt mai vechi în partid, au și ei pretenții...

Miza: Bine, ce-a făcut tata singur pentru oraș și județ, într-un an de zile, n-a făcut

partidul de când există: școli... spital... biserici reparate... donații... ajutoare. Mi-a mâncat cel puțin câteva milioane din zestre.

Dacia: Pai d-aia l-am lăsat, ca să-și facă popularitate, s-ajungă și el cineva... (Ofteayă.) Eh!... Să-l văd eu deputat, și ne scoatem noi paguba.

Chiriachița: Greu să-l convingi pe bărbatu-tău să facă afaceri...

Dacia: Parcă îl pune cineva să le facă el? Afacerile or să le facă alții... El n-are decât sănchidă ochii și să-ntindă mâna... ca orbii.

Chiriachița: Cum vine vorba, parlamentul ăsta e un fel de Vatră Luminoasă? Dacia: Ar fi... dacă n-ar fi opoziția...

Chiriachița: De ce, soro?

Dacia: Fiindcă opoziția are mai mulți ochi decât trebuie! Asta e partea proastră, mamă! Cum orbesc ăi de vin la putere, le mai iese câte o ureche de ochii ălor de trec în opoziție...

Chiriachița: Îm!... Îm!... am înțeles... D-aia rămân chiori ăi de nu fac politică.

Scena 5

Dacia, Rădulescu-Nercea,

Servitoarea: (Introduce pe Nercea din dreapta, apoi iese)

Nercea (afabil, grăbit și, când stă jos, nițel afectat, puțin fanfaron, aleacă pedant): Scumpă doamnă... Succes pe toată linia... (Îi sărută mâna galant.) Dacia: (emoționată) Vai, domnule Rădulescu, nu știu cum să-ți mulțumesc...

Nercea: Luați loc... (Ea se așază pe canapea, supusă) Să vă explic...

Dacia: Te rog... (Îi indică un scaun în fața ei.)

Nercea: Îmi permiteți să rămân în picioare... Nu pot vorbi niciodată politică stând jos...

Politica, scumpă doamnă, e o meserie care se practică numai în picioare.

[…]

Dacia (în întrerupe): Numai să nu-și fi închipuit ăia cine știe ce despre el... Mai ales că Spirache lasă-mă să te las...

Nercea: M-ați înțeles greșit... Era vorba de oameni virgini politicește... De energii neepuizate în căsnicii și concubinaje de partide... Ca să-i conving, a trebuit să țin un întreg curs de ginecologie politică... Dacă obiecțiunea cea mai grea a fost alta... S-a susținut că bărbatul dumneavoastră... pe lângă calități indiscutabile, are un defect capital!

Dacia: Ce defect?

Nercea: E moale... moale... moale...!

Dacia: Așa e... Ce e al lui, e-al lui... E moale...

Nercea: Dar ce adică, elasticul nu e moale? Totul e să știi să-l întinzi, ca să-l transformi în praștie, ca s-azvârle piatra în capul lui Goliat.

Scena 6

Dacia, Chiriachița, Miza, Traian

Dacia: (de îndată ce a ieșit Nercea, izbucnește fericită, alergând pe la ușile tuturor.) Mamă! Traiane! Mizo! Copii! (Cei chemați întră unul după altul, pe uși diverse.) Veniți repede... S-a făcut! Spirache e candidat!

Miza: Ești sigură?

Dacia: Mi-a spus Nercea rezultatul. E al patrulea pe listă! În sfârșit! (Exuberantă): Trăiesc cea mai fericită zi din viața mea... Mai fericită chiar decât când a murit cumnatul Tache...

Chiriachița: Zecele meu de cupă, săracul!... (Trece.) E! (O pupă.) Să ne trăiască, și la mai mare!... Ți-am spus eu că o să ai noroc cu carul în viață! Te-ai născut cu căiță...

Miza: Să bem șampanie...

Dacia: Da,... da... să bem șampanie... (Sună, intră servitoarea, din stânga.) Maria! Adu pahare și o sticlă de șampanie din cămară...

Scena 7

Aceeași, Spirache

Traian (focos): Uite-l... Tam-tam-tam-tam-tam-ti-ta-ti... (Cântă arpegiul cunoscut.) Ura!...

Dacia: (se repede înaintea lui, exuberantă) Spirache... Spirache... vino să te... (Se oprește în fața aerului lui dus) Dar ce ai, dragă, nu ți-e bine?

Traian: (același joc) Ce e, tată?

Chiriachița: Mă Spirache, mă!... (Toți sunt lângă el, cu figuri în panică.) Ia spune! Ce e cu tine? Ce ți s-a întâmplat?

Spirache: O nenorocire... (E dezolat.) Toți: Ce e? Spune!

Spirache: M-au pus mișeii candidat! (Rămâne cu ochii în gol, epuizat.) Chiriachița: Asta e nenorocirea care ți s-a întâmplat?

Traian: Face farse...

Spirache: Nu fac nici o farsă. (Sincer): Vă dau cuvântul meu de onoarecă e adevărat. Adineauri, la unsprezece... am fost pus candidat pe lista guvernului... al patrulea.

Chiriachița: Te pomenești că vreai să te puie întâiul?

Spirache: Nu, mamă-soacră. Nu vreau să fiu nici întâiul, nici al patrulea... nici al nouălea... nu vreau să fiu deloc... asta e...

Dacia: Ce, nu ești în toate mințile?

Spirache: Voi nu mă înțelegeți pe mine!

Dacia: Siiigur... Tu ești filozof... Cine mai e ca tine?!

Spirache: Nu sunt filozof... sunt numai un om cumsecade... și asta... voi n-o puteți înțelege... De-altminteri nimeni nu m-a înțeles niciodată în familia mea... Afară de... (ezită) de... cineva care, din nenorocire, trebuie să stea departe de mine... Dacia: Firește... fii-ta.

[…]

Dacia: Ești îngăduitor... fiindcă și tu ești infirm, ca și ea... Spirache: (cu un surâs ușor): Eu sunt infirm?

Dacia: Prostia e cea mai mare infirmitate de pe lume... Spirache: Și, mă rog, de ce sunt eu prost?!

Dacia: Pentru că ești ca o cârpă... moale... și oamenii moi sunt proști... Acum știi? (Tremură de enervare ca o gelatină.)

Spirache: E-adevărat... sunt moale... Dar dacă așa e felul meu să fiu, ce să fac?

Dacia: Ce să faci? Nimic! Să lași pe alții să facă pentru tine... Elasticul nu e moale? Și fiindcă tu ești gumilastic, o să te-ndindem noi, eu de un cap, și mama de celălat...

Chiriachița: Bravo, maică... Să-l facem praștie...

Spirache: O să speriați vrăbiile cu mine, asta o să faceți.

Dacia: O să vezi tu pe cine speriem... Deocamdată să te văd eu deputat...

(Spirache se întunecă din nou)

Spirache: (Ferm. Pe un ton neîntrebuințat până acum.) Nu primesc candidatura...! (Bate cu pumnii în el însuși.) Dacia: Ce, ești nebun?...

Chiriachița: Vino-ți în fire, omule...

Miza: Nu se poate să faci una ca asta, papa...

Traian: Fii serios, Hamlet!

Decebal: Fă-te praștie, tată.

Spirache: (același joc, se ridică) Nu primesc candidatura, ați înțeles? (privind cu privire hotărâtă) Până acum am făcut tot ce ați vrut voi. Tu te-ai mutat din casă și ți-ai făcut dormitorul singură... mamă-soacră, la fel... Miza ți-a cumpărat automobil și cățel... Dumnealui – cal de curse... ăsta micu... bicicletă... (Cu dispreț): Eu însumi... mi-am cumpărat pălărie tare, numai să vă fac plăcerea voastră... V-am dat bani câți ați vrut... Să vă intre bine în cap... Nu primesc să fiu candidat... pentru nimic în lume... nu primesc, și pace...

[…]

Spirache: Ăștia care învârtesc politica în județ, douăzeci de ani de zile, cât am fost funcționar... de-abia dacă mi-au răspuns la bună-ziua... Și-acum, așa, dintr-o dată... mă ridică la ranguri pe care nu le-am visat! (Reflexie): Trebuie să fie ceva la mijloc...

Dacia: Dar e foarte ușor de ghicit! Tu nu mai ești astăzi “nea Spirache de la prefectură”.

Spirache: Dar cine sunt?

Dacia: Ești “domnul Spiridon Necșulescu”.

Decebal: Ești un cineva!

Spirache: Și ce diferență este, mă rog între unul și altul?

Dacia: Cincizeci de milioane, pe care le-ai moștenit...

[…]

Dacia: Și cu toate astea, ai s-o primești!

Spirache: Cine mă poate obliga?...

Dacia: (privindu-l fix, implacabil, definitiv) Eu!

Spirache (ca și cum până acum ar fi uitat de existența ei și își aduce dintr-o dată aminte): Tu?

Chiriachița: (cu aceeași privire ca a Daciei, o arată) Ea!

Miza (același joc): Mama!... Traian (același joc): Noi!...

(Sub privirile lor, Spirache are o lumină ciudată în ochi... o lumină care pătrunde în fiecare, fără să ardă... numai să lumineze.)

Spirache: Voi? (Îi privește un timp... Lumina din ochi capătă – treptat – o strălucire

plină de înțelesuri... apoi devine fixă, hotărâtă, ca o flacără imobilă deasupra unei comori ascuse.) Voi?... Toți contra mea?... Iarăși? Mereu? V-ați unit ca să-mi distrugeți liniștea, câtă bruma mai am... să-mi tulburați zilele, câte bruma mi-au mai rămas... Dacă nu v-aș cunoaște, dacă n-aș ști că sunteți ai mei... mi s-ar părea că-mi sunteți dușmani... Ei bine... dacă e așa... dacă voi vă opuneți... știu ce-mi mai rămâne de făcut.

Chiriachița: Să nu cumva să te sinucizi, că te omor...

Dacia: Ne ameninți? Ne ameninți tu pe noi?... Îndrăznești?

Spirache: Da!... V-ameninț... Văd că vreți luptă... Bine... Fie... O să ne luptăm... Fiecare cu mijloacele lui.

Dacia: Nu fi laș! Spune cel puțin cum începi, ce-ai de gând să faci... ca să pot să mă apăr!...

Spirache: (calm) Mă duc la club ca să spui că primesc să-mi pui candidatura.

Dacia: (tăcere dintr-o dată) Ticălăsule... Și eu, care stau șă cred ca o proastă tot ce-mi spui tu până acuma... Vino să te pup! (Îl pupă.) Vai, cât ești de diplomat!... Cum se cunoaște că ai intrat în politică... Ei! Așa îmi place să te văd! Să trăiești! (Îl mai pupă o dată.)

Chiriachița: (veselă) Și să-ți vie mintea la cap. (Îl ciocăne în frunte.)

Dacia: (admirativ) Are el! Da’ n-a avut unde să facă uz de ea până acuma... Ia să-l vezi când o fi în parlament... Haiti!... Du-te repede la club... să nu-și închipuie partidul cine știe ce...

Miza: Și fii vesel, papa... vesel... vesel... (Râde.) Chiriachița: Uite-așa ca noi...

(Râd toți. Spirache surâde.) Dacia: (contemplându-l) Păcat că n-avem un fotograf!...

Spirache (Iese cu același surâs plin de taină, escortat, până la ușă de alaiul familiei.)

Actul III

Scena 12

Miza, Gena, Traian, Dacia, Chiriachița

Traian: (uluit, strigă) Mamăăăă! E nebun! Pe onoarea mea dacă n-a-nebunit subit...

Dacia: Cine, frate?

Traian: Cum cine? Tata...

Dacia: Spirache? Dar ce-a făcut?

Traian: Adineauri... a vorbit... a ținut un discurs...

Chiriachița: (îl oprește cu un gest) Am priceput... Mai bine îl făcea Dumnezeu mut...

Traian: Ce mut? Ce mut? Mai bine nu-l mai făcea deloc.

Dacia: Dar ce-a spus, omule, pentru Dumnezeu!

Traian: Să vezi! De azi de dimineață, de când a început votarea, îl roagă toți candidații...

partizanii... Nercea... în sfârșit, toți... “Zi-i și dumneata numai două vorbe, nene Spirache, să vază alegătorii că nu ești mut!” Aș! Nici n-a vrut să audă... Că el nu e orator... că nu vrea să siluiască voința alegătorilor... prostii de-ale lui... Peste tot, la toate localurile de votare din județ și din oraș pe unde am cutreierat, vorbeau ceilalți

pentru el și-al arătau cu mâna ca la moși: “Set animo selbatic amporte de fore de Congo possesion franse”.

Chiriachița: Lasă, domnule, moșii și spune...

Traian: Ai răbdare... să vezi... Adineauri, când ne duceam cu toți ai noștri spre club, nentâlnim cu un grup de alegători... peste o mie de alegători, din vreo cinci-șase comune dimprejur... mă rog, ca la vrep două poagoane de oameni, care se duceau la vot. Și deodată, fără să bage de seamă nimeni, tata o șterge de lângă noi, și țâști!

Apare în balconul clubului. Își scoate pălăria,, se șterge pe frunte cu dosul palmei...

Dacia: Și i-am dat azi batistă de olandă curată...

Traian: Și-ncepe să ție un discurs... “Fraților! Zice, viu în fața voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascultați...” Chiriachița: Până aici nu e așa de rău.

Traian: Stai nițel!... “N-am să vă spui... – zice – decât două cuvinte...” Dacia: Slab... Slab... fără convingere...

Traian: “Și aceste două vorbe sunt: vă rog să nu mă votați!...”

(Tablou)

Traian: (continuă volubil și indignat) “Să nu mă votați – zice – fiindcă nu merit să intru în parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi și nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint și să vă înșel buna voastră credință?...” Și, mă rog, pe tonul ăsta, dă-i și dă-i, de credeam că-nnebunesc și eu... că el, ce să vă spui, cred ca-nnebunit de-a binelea...

Dacia: (explozie, deși e leșinată aproape) A-nnebunit cu siguranță... Altminteri nu-mi explic... Auzi colo? Candidat care să ceară alegătorilor să nu-l voteze! Asta nu s-a mai pomenit de când e lumea... S-a făcut de râs... S-a făcut de râs... S-a făcut de râs... Mi-a stricat toată ziua de azi... toată bucuria... Chiriachița: Asul meu de pică, săracul... Necaz la zi mare.

Dacia: Și ăia ce-au zis? Lumea? Alegătorii?...

Traian: Nu știu, că n-am mai putut să stau până la urmă... Trebuie să-l fi luat la bătaie...

Dacia: Ah! Bine mi-ar părea să-l văd cu capul umflat de cucuie... Să se sature de discursuri...

Chiriachița: Nu mai pupă el deputăție...

Dacia: Te cred. Care e prostu ăla să-ți dea votul cu sila... (Agitată.) Ce să mă fac? După ce m-am zbătut atâta, după ce am cheltuit atâtea parale... în loc să avem și nici o mulțumire... am ajuns de râsul lumii. E nemaipomenit!... Nemaipomenit!... Daca-aș avea o putere, l-aș omorî!... L-aș strânge de gât cu mâinile mele...

(Intră Spirache, e asudat, totuși senin, cu o mare satisfacție pe figură.)

Scena 13

Cei dintâi, Spirache

Dacia: (zărindu-l) Ce ai făcut, nemernicule? Ce-ai făcut? Ce ne-ai făcut?

Spirache: (îi privește pe toți, la rând. Toți sunt ostili. Numai Gena nu este) Ce să fac? Țiam făcut gustul și am ținut un discurs... Și nu așa, fitecui. La peste o mie de alegători... Ah! Ce să spui? E admirabil să te vezi ascultat de o mulțime așa de impunătoare... să-ți dai seama că vorbele tale pătrund dintr-o dată în atâtea urechi, în atâția creieri... și poate, în atâtea inimi...

Chiriachița (vorbește ea, fiindcă Dacia nu mai are glas): Mă mir că nu s-au tăvălit pe jos de râs.

Spirache: De ce să se tăvălească? Pentru că le-am vorbit sincer... cinstit... omenește?...

Dacia (explodează): Nu pentru asta. Pentru că ai fost ridicol... pentru că ai făcut ceea ce nimeni, nici un candidat de pe lume, n-a îndrăznit să facă până acuma. Fii pe

pace... Nici n-au să te voteze... te-ai șters pe bot de deputăție... Nu-nțelegi fiindcă nu mai ești în toate mințile... tu nu vezi? Cu un gest nesocotit ai distrus atâtea planuri, atâtea speranțe, atâtea visuri...

Spirache (încruntat oarecum): Al cui visuri, ale cui speranțe, ale cui planuri, mă rog? (Gest al mâinilor, ca să cum ar întreba cu ele.)

Dacia: Ale mele... ale lor... ale noastre... (Gesturi succesive)

Spirache: Da... dar am și eu planurile mele, visurile mele, speranțele mele! Îmi pare rău că nu se potrivesc cu ale voastre... Am fi fost atât de fericiți...

Dacia: Ș tiu eu visurile tale... Le cunosc... Știu că vrei să rămâi aici, în provincie... să creștem pui de găină... s-avem stupi de albine și cotețe de porumbei...

Spirache: Și ce, n-ar fi bine? Ce poate fi mai frumos și mai bun în viață decât o familie unită... cu soacră, cu copii, cu gineri și cu nepoți... trăind într-un colț de lume numai cu bucuriile ei mici, așa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume și s-o fărâmițeze... Eu așa judec... Familia și liniștea în casă sunt cele mai bune lucruri pe care le-a dat Dumnezeu pe pământ... Ș i voi să mă iertați (tuturor) că n-am vrut să fiu deputat... nu e o meserie potrivită pentru un om ca mine...

Chiriachița: Mă Spirică! Tu ai fi fost bun de apostol... mă!

Spirache: Mă flatezi... mamă-soacră... și este pentru prima dată, de când ne cunoaștem...

Scena 14

Aceeași, Nercea

Nercea: (întră în goană... E vesel, exuberant, alergând spre Spirache) Nene Spirache, nene Spirache... Dă-mi voie să te pup... Ai fost piramidal... (Îl pupă.) Piramidal... Imediat după discurs te-am căutat să te felicit și nu te-am găsit... Dispăruseși! Am aflat că ești aici și am venit într-o fugă... Ai fost extraordinar... Iertați-mă vă rog, că nu v-am dat nici bună ziua... dar sunt emoționat... (către toți) Mai rar am văzut un atât de grandios debut politic... Atâta finetă... atâta tact... (Spirache e pur și simplu tâmpit) Să spui drept, nu mă așteptam la atâta din partea unui debutant... Știam că ești un om de mare valoare, dar, mărturisesc, nu știam că ești în același timp și un geniu politic în stare latentă... Să trăiești, nene Spirache... (Îl pupă iar.) Să ne trăiești... Să vă trăiască...

Dacia (care, ca și întreaga familie, n-a știut dacă Nercea vorbește serios, sau își bate joc de Spirache): Crezi că discursul lui Spirache a fost, într-adevăr, la înălțimea așteptărilor?

Nercea: Le-a depășit, stimată doamnă... Discursul maestrului Spirache... a fost pur și simplu “o lovitură”, o bombă căzută în tabăra dușmană tocmai la momentul oportun, pentru că, cu tot optimismul meu, trebuie să recunosc că succesul nostru în alegeri era aproape compromis... Rezultatele din județ erau dezastruoase... În schimb, orașul mergea și mai prost... așa că până adineauri... socoteam lupta

pierdută, eșecul definitiv... și iată că salvarea noastră a venit tocmai de unde ne așteptam mai puțin.

Chiriachița: De la Spirache...

Nercea: Exact!... De la Spirache... Discursul pe care l-a rostit adineauri a avut darul să creeze un curent nemaipomenit... Alegătorii au pornit la vot în delir și, în acest moment, ultimele buletine cad în urne, în favoarea noastră... succesul este asigurat...

Partidul nostru e victorios, și nenea Spirache... e ales...

Chiriachița: Zecele meu de cupă, săracul... bucurie la zi mare, de la crai de ghindă...

(Arată spre Spirache) El... Spirache al nostru, săracul!...

Dacia: Bine... dar eu nu pricep, domnule Rădulescu, cum un discurs prin care oratorul cere alegătorilor să nu-l voteze a putut avea un efect absolut contrariu...

Nercea: Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache, stimată doamnă... Cerând alegătorilor să nu-l voteze... spunându-le că nu merită să fie deputat... le-a căpătat încrederea: “Iată un om sincer!” și-au zis, și curentul s-a format imediat... În noutatea acestui discurs... stă marea inspirație a oratorului... Adevărații oameni

politici au momente de-astea... de inspirație subită... Dacă Napoleon n-avea inspirație să puie de-a-ndaratele tunurile la asediul de la Toulon, istoria Franței ar fi rămas pe loc, și poate regele Ludovic al XVI-lea ar fi domnit și azi!!! (Privindu-l pe Spirache în admirație.) Cu asemenea talent, nene Spirache, mergi sigur pe banca ministerială... ascultă-mă pe mine, care sunt geambaș de miniștri!...

Spirache: Îți mulțumesc, domnule Rădulescu... și pentru că azi petrec o zi mare în viața mea... îți fac o făgăduială solemnă... în ziua când oi ajunge și ministru, mă spânzur cu cureaua de la pantaloni de cuiul lămpii de la Prezidenția de Consiliu...

(Râsete)

Scena Ultimă

Servitoarea, Cei dinainte, Fotograful

Servitoarea: Coniță, a venit un fotograf...

(Toți se uită nedumeriți.)

Nercea: Eu l-am chemat... ca să avem prima fotografie a lui Nenea Spirache în calitate de deputat... Cheamă-l înăuntru, fetico...

(Servitoarea iese.)

Dacia: Cum te gândești la toate, domnule Rădulescu!...

Nercea: În politică, marea artă, scumpă doamnă, este să te gândești la toate înainte, și la nimic după...

(Intră fotograful.)

Fotograful: Sărut mâinile... Salut, și la mai mare, coane Spirache...

Nercea: (visător) “Coane Spirache”! Cum creează de repede poporul numele de antologie ale bărbaților politici… Petre Carp a rămas “Conu Petrache”... Kogălniceanu – “Conu Mihalache” ... nenea Spirache... va rămâne “Conu Spirache”…

Spirache: Eu nu mă fotografiez, drăguță...

Fotograful: (instalându-și aparatul pe trepied): Se poate? Coane Spirache? De ce să vă duceți la Julieta la București și să nu ne încurajați pe noi... artiștii locali, care, de...

am dat și noi un vot...

Dacia: Trebuie să te fotografiezi, Spirache...

Chiriachița: Hai, hai, nu mai face nazuri...

Spirache: Nu... nu... nu... Nu m-am fotografiat de când mi-au trebuit două poze pentru biletul de populație...

Miza: Hai, tată, fotografiază-te...

Gena: Acum... ai intrat în horă, trebuie să joci!...

Fotograful: Facem una de față... una troi-quarts, și una de profil...

Spirache: Nu... nu... lasă pe altă dată... Deocamdată nici nu s-a dat rezultatul la alegeri...

Nercea: De-asta fii fără grijă... Ești ales!

Dacia: Știi ce? Hai să ne fotografiem cu toții...

Spirache: Nu... nu... nuuuuu...

Dacia: Nu vrei să te fotografiez cu “familia”? Tu, care ziceai adineauri... că familia așa...

că familia pe dincolo...

Miza: Hai, tată, fă-ne plăcerea asta...

Spirache: Bine, dar numai cu voi... Cu dumnealui nu! (Arată spre Nercea) Dacia: (Deschide ușa) Decebal!... Decebal!... (Către ceilalți) Să fim cu toții...

Spirache: Păcat că nu sunt și ginerii... amândoi... Dacia: Și asta o știi?

Spirache: Parcă nu i-am trimis eu aici... pe fiecare pe rând...

(Intră Decebal)

Fotograful: (îi așază) Îmi dați voie... un moment... (Privește încăperea.) Așaaaa!... Poftiți dumneavostră aici... (O ia pe Chiriachița și o așază pe un scaun în centru.) Conu Spirache în dreapta... (Îl așază pe un scaun.) Conița... în stânga... (îl contemplă) Prima generație... Buuuun... Acum a doua generație... Dacă-mi permiteți, duduie... (O conduce pe Gena în spate, în picioare) Și dumneavoastră... alături. (Același joc cu Miza.) Mata... (lui Traian) între surioare... Bun. Acum, a treia generație...

Dacia: Să stea pe genunchii lui tat-so! (E vorba de Decebal)

Fotograful: Nu... Nu... (Contemplă) Ia sta mata colea în față (Îl așază cu picioarele încrucișate în fața grupului, pe covor.) Așaaaa!... Bun... Un moment! (Trece cu joc de scenă când la grup, când la aparat... Vizează sub crepul negru, cu exclamațiile

profesionale) Așa! Perfect! Capul puțin mai sus... o iiiiideeeee mai la dreapta... (Până când aranjează grupul, trece un timp. Când e gata de tot, trece la aparat și își ia poziția de operat.) Aaacuma... ochii la mine... priviți aici... Duduie, mata, capul puțin mai sus... Gataaaaa!... acuma... una... două... Chiriachița: Zi “păsărică”, c-altminteri clipesc…

(Pe stradă începe să se audă flașneta cu Titanic Vals.)

Spirache: Un moment, te rog!... (Pleacă de la locul lui și, sub privirile tuturor, care îl urmăresc, desprinde portretul lui Tache din cui și îl fixează în spatele grupului... apoi, în tăcerea generală, intră în odaia copilului, de unde vine mânând căruțul...

Îl așază la grup.) Acuma suntem cu toții... Dă-i drumu, drăguță! (Se așază.)

Nercea: (privind) Iată o familie fericită... E prima dată în viața mea când regret că sunt celibatar...

Fotograful: (reface pozițiile și trece la aparat) Așaaaa... ochii la mine, vă rog... un moment... Un moment, vă rog... U-na... do-uă... trei... Merci... (Închide capacul obiectivului și cortina cade.)