Ultimul cuvant

Cu toate eforturile sale, cosmonautul nu reuși să stabilească defecțiunea. Era clar că, în nici un caz, nu putea ajunge, în aceste condiții, într-o zonă mai circulată, pentru a se transborda. Amărât, își evaluă proviziile de hrană și rezervele de oxigen, care îi ajungeau pentru cel mult o sută de ani. Și astfel își începu robinsonada cosmică. Dar iată că după trei săptămâni, pe când își făcea plimbarea obișnuită pe coama astronavei, de undeva, din spațiu, apăru un înger. Cosmonautul, blazat de atâtea și atâtea lucruri neobișnuite pe care le văzuse în lungile sale călătorii, n-a fost prea surprins. După ce l-a rugat totuși pe strălucitorul musafir să-l ciupească de costumul de scafandru pentru a-i risipi orice îndoială, i s-a plâns în linii mari de necazul care-l țintuia pe acele coclauri cosmice. Pătrunzând în astronavă, îngerul a trecut sumar în revistă instalațiile aflate în pană, după care, scuturându-și îngândurat aripile, și-a dat cu părerea că doar Tatăl Ceresc ar putea da viață motoarelor. Profitând de faptul că Raiul își avea avanpostul în apropiere, se opintiră cu nava până sub zidurile sale fosforescente. Sfântul Petru, aflând probabil prin subtile procedee telepatice (accesorii intrinseci sfântului har) de scopul sosirii celor doi, nu i-a lăsat să facă anticameră, ci le-a deschis larg canaturile intrării de serviciu. Deoarece pe parcursul activității sale fusese nevoit în repetate rânduri să meșterească chei de schimb și să repare primitivele broaște, sfântul, căruia cu timpul tehnica i-a intrat „în sânge”, nu a rezistat tentației de a-și arunca ochii peste sistemele de etanșeizare ale trapelor, reușind până la urmă să subtilizeze câteva celule fotoelectrice, în vederea modernizării porții ce o avea în grijă. Dumnezeu, în ciuda vârstei sale înaintate, era destul de vioi și se întreținu amical cu cosmonautul în legătură cu cele mai noi metode de producere a vieții pe cale artificială, privind această activitate destul de sceptic, dar curios, așa cum se cuvine să fie un savant de prestigiu. La sfârșitul audienței, Domnul a suflat discret în direcția astronavei și, spontan, automatele se însuflețiră. Călătoria de întoarcere a durat destul de mult. Pe Pământ, cosmonautul, având un dezvoltat simț al ridicolului, nu a amintit în raportul său nimic din cele întâmplate. Până la urmă s-a pensionat și a predat nava cu inventar în regulă, după tot tipicul. După un timp, așa cum susțin dările de seamă ale serviciului Transporturi, s-au constatat o sumedenie de situații dintre cele mai ciudate. Racheta cu pricina părea să nu mai aibă moarte. De pildă, nu consuma nici o picătură de combustibil mai mult decât era prevăzut în cartea tehnică a constructorului, în pofida faptului că depășise de câteva ori perioada după care ar fi trebuit să intre în „reparații capitale”. Mai mult, unii dintre piloții săi susțineau că, atunci când toate indicatoarele aparaturii de control se fixau la „zero”, aveau senzația că racheta se află încă în regim de funcționare. În orice caz, bieții oameni nu știau cum să mai scape de vechitură. Apăreau mereu noi tipuri de vehicule cosmice, iar acesta nu înceta să-și facă treaba, la parametri depășiți deja, dar economic și sigur. Până la urmă, după multe discuții, s-a hotărât totuși casarea. Racheta a fost demontată în subansamble și expediată la retopit. Nimic nu poate descrie uimirea și apoi indignarea metalurgiștilor pe care căzuse măgăreața. Nu numai că marile panouri ale blindajului cosmic nu se lăsau afectate de o temperatură cât de înaltă, dar chiar și cel mai banal șurubel refuza să-și modifice starea de agregare. Într-o lume care lupta din greu cu poluarea în toate formele ei, existența unor deșeuri de atare dimensiuni era de neconceput, așa că metalurgiștii, dându-se bătuți, au cedat nava fragmentată, mai în bunăstare ca oricând, chimiștilor. Aceștia, după ce au încercat s-o corodeze, s-o dizolve, s-o sublimeze în toate formele posibile, au capitulat și au oferit-o fizicienilor care n-au reușit să sărbătorească nici măcar victoria înregistrării unei zgârieturi cât de mici, cu tot arsenalul de particule și antiparticule folosite la bombardarea obiectivului. Este evident că problema avea toate condițiile să devină de interes mondial. Se făceau deja pariuri ce atingeau cote neobișnuite, calul de bătaie al umoriștilor deveniseră cei ce-și încercau puterile cu racheta ireductibilă, scepticii descriau viitorul sumbru al civilizației copleșite de propriile-i reziduuri, iar cei obsedați de realizarea perpetuum mobile-ului schimbaseră macazul și-și munceau mintea pentru a găsi un antidot trăiniciei neobișnuite a materialului astronavei. Când laserele perfecționate, culturile de bacterii wolfram-titanofage, ca și alte cuceriri ale timpului au dat greș, s-a hotărât amorsarea unei încărcături nucleare de câteva megatone chiar în interiorul acestui monument al obtuzității materiei. Duelul acesta dintre om și încăpățânata natură era condus de cel care fusese însărcinat de la bun început de către Compania de Cărăușie Spațială să predea industriei fierul vechi și să încaseze contravaloarea, Tom – un tip foarte activ și ambițios, trăsături de caracter ce l-au costat multă energie cheltuită în cazul de față, pe care începuse să-l considere aproape o chestiune personală. Iată deci pentru ce omul nostru și-a pus speranțe deosebite în ultima soluție, ratificată oficial de cel mai înalt for mondial. S-a hotărât ca evenimentul să aibă loc într-una din zilele în care întregul sistem planetar era în „relache”, pentru ca fiecare doritor să poată urmări epilogul unei întâmplări atât de neobișnuite. Spre necazul lui Tom, „execuția” a fost amânată cu câteva ore, dându-li-se astfel posibilitatea și coloniștilor de pe Venus și Marte să-și comunice pariurile centrului de pe Terra, după care, pe ecranele de televiziune, au apărut în sfârșit cifrele vioaie ale numărătorii inverse ce și-a transformat zeroul final în cutremurătorul glob de plasmă al exploziei. Când camerele de luat vederi au alăturat silueta încovoiată a bietului Tom imaginii astronavei care se înălța neverosimilă în mijlocul deșertului sticlos, întreaga omenire a rămas cu gura căscată. Tom privi doar câteva secunde în direcția epavei de care nu putea scăpa, apoi scuipă dând din mână a lehamite:

— Ducă-se dracului! Și pentru că rosti aceste vorbe în timp ce întorcea spatele scârbit, a fost singurul dintre miliardele de telespectatori care n-a văzut cum încăpățânata rachetă se dezagregă, risipindu-și moleculele o dată cu rafalele ploii radioactive care se pornise.

SFÂRȘIT