Un stilet cu șampanie

Un stilet cu șampanie de Rodica Ojog-Brașoveanu 

Capitolul 1

Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineața zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuțit înfipt între omoplați.

După toate aparențele, criminalul acționase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr și robust, să opună vreo rezistență. În odaie nu existau urme de luptă, dar, firește, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior.

"Un tip perseverent până la încăpățânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist și puțin speriat.

"Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!"

În timp ce medicul legist își aranja instrumentele, Minerva încercă — exercițiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărți de specialitate, câteva romane de Huxley și un manual de conversație în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, și constatase că soții Manu nu au un dormitor comun. Față de felul în care arăta soția inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunțiș. Cele mai multe monede erau de zece și cincisprezece bani. Asemenea pușculițe țin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-și umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "și șaptezeci și cinci sau optzeci și cinci de bani" la care casierițele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacți cu satisfacția de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperați și când le vine rândul procedează la fel.

Hârtiile de pe birou erau așezate milimetric, creioanele ascuțite impecabil.

Minerva recapitulă: "încăpățânat, îndrăgostit, ordonat și în nici un caz risipitor".

— Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima.

— Da' de unde, mă așteptam să-mi spuneți ce credea despre farfuriile zburătoare.

— După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci și trei treizeci și unu dimineața.

— O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri.

— Oricum, aveți de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă.

Se retrase lângă ușă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii își vedeau de treburi cam țepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preț pe somnul și pingelele subalternilor.

— Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuțitul în plan detaliu. După ce

isprăviți aici, ridicați urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soția victimei, băieți, femeia blondă din hol pe care ați măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranțe că o să dați de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistați asupra ferestrei. A fost forțată.

Un ofițer tânăr, care cerceta pereții cu lupa, își reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alții ar fi trebuit să-și închipuie că era un surâs dulce.

— Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte.

Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex.

Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva și părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă.

Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă și le puse deoparte.

Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaștri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfățișare proaspătă și părea încântată. Ai fi zis că-și dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineața zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simțit admirabil în compania papagalului Keops și a cățelului Spiridon, rezolvând integrale și ecuații de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu știa exact și nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase așa, de la ea, și câteva probleme subtile de geometrie în spațiu.

— Scandează ce-ai făcut, concret, tare și cu dicție!

— M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, șeful serviciului personal.

— N-ar putea spune și el același lucru, râse Minerva.

— Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ținea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla și un țânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un șef duios, ce-a auzit și el de la taică-său... Nu știa că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia.

Ochii Minervei luceau. Se amuza strașnic închipuindu-și scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică.

— În sfârșit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenții importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci și patru de ani, s-a însurat de paișpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer.

— ...Și optâșpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule!

— Prezenta un complex interesant de calități și defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpățânat, sarcastic cu colegii și ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaților. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detașare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferență pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate.

— Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun și începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de liniște... la birou urlă telefoanele, toți năucii deschid ușa să-ți comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorț. Te cheamă dom' director, dați bani pentru Pepsi că a venit o delegație... Așa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori își face o mască cu gălbenuș de ou."

Dobrescu se așeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuș de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare.

— Te clatini ca o barză chioară! Du-te și fă nani, băiețaș.

Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simți săgetat de o durere ascuțită în ceafă.

— Nu e cazul.

— Te aștept exact la patru și jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalți locatari?

Dobrescu făcea eforturi să țină ochii deschiși.

— Pe Toni Contaș, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârșit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Șerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-și ceasul: Cursa de douăsprezece.

— Am făcut o socoteală, Dobrescule, știi câți inși locuiesc în hurdubaia asta?

Nouă, claie peste grămadă.

— Sunt paișpe odăi.

— Ei și? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulți dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-și cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îți poți petrece toată viața într-un camping... Ce faci, băiete?

Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!"

— Nu mi-aș fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată.

Și, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv.

Mihai Șerbănescu se prăbușise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — și privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă.

"Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..."

Locotenentul Dobrescu lua conștiincios note. Gândul că dormise un ceas și jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan își ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru și gros.

— Ce înseamnă definitiv?

— Sunt geolog.

— Înțeleg, o profesiune nomadă.

— Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un șantier.

— Sunteți rudă cu familia Manu?

— Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuință provizorie și notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădinița, zorelele cățărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfățișare romantică. În cartier i se spune căsuța albastră sau căsuța cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deși...

— Deși chiria era substanțială... Jack Moraru, dacă rețin bine, e un tip în vârstă, pleșuv?

— Aveți memorie.

— Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul.

Mihai Șerbănescu zâmbi.

— Așa e.

— L-ați cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua și ce mai faci de circumstanță și o cunoștință aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni și amenințări cu tribunalul.

Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare.

Avu un gest vag cu mâna în care ținea țigara.

— Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată.

— Mă interesează opinia dumneavoastră.

— Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira ușurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, și nu avea simțul umorului.

Minerva începu să râdă.

— O observație interesantă.

— Nu întâmplătoare. Oamenii care nu știu, nu pot să râdă, au o optică specială și aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea și nu le iartă.

— S-ar putea să aveți dreptate. Obișnuia să lucreze acasă?

— Probabil.

— Ce anume? — N-am idee.

— Spuneți-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului?

Chipul lui Șerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-și caută cuvintele.

— Dacă m-a surprins... Și da, și nu. Niciodată nu ești îndeajuns de bine pregătit să primești un dezastru, deși, teoretic, îl așteptai poate. Mai intervine și autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiți... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea.

— Adică?

— În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Ușa de la camera Venerei Contaș, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândește.

— De ce ar fi făcut-o?

— Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziția cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu și Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaș, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capșa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugați tensiunea, neliniștea de care vă vorbeam și o să aveți imaginea Ajunului.

— Ceilalți nu remarcaseră nimic?

— N-aș putea să vă spun. Când vor, toți pot deveni ermetici, cu excepția Georgetei Penciu.

Minerva își încruntă sprâncenele fine.

— N-am reținut, cine-i persoana?

— Verișoara lui Dan Manu și mama teribilului Titel. Agățam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom și nu-mi puteam reprima o senzație de neliniște. Mă simțeam exact ca un șoarece care se știe privit prin gaura cheii de o pisică...

*

Venera Contaș urmări un timp agitația din hol, apoi continuă să scrie:

Alaltăieri am împlinit patruzeci și șapte de ani. Firește, Cora a uitat să mă felicite. Spun firește, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferența ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră și pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obișnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ștearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiași prieteni buni, Venera, nu-i așa?"

Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinerețea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simțit toată viața liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalți...

Alaltăieri am împlinit patruzeci și șapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roșie, cu acoperiș turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea...

Mă gândeam și aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licența, primul an în învățământ... Sunt scundă, ștearsă, plinuță încă de pe-atunci. Taiorul cade țeapăn, violetele — neașteptată cochetărie — țipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citește nimic. Nici măcar eu nu pot desluși un atom, un grăunte din fericirea aceea covârșitoare...

Venera Contaș ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roșu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors.

Venera îl văzu și-și mușcă buzele. Șopti mocnit, fără să-și descleșteze fălcile: — Am să-l ucid!

Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorțișoară și rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colțul buzelor, Venera își imagină chipul transpirat al Georgetei în fața cuptorului încins. Și-a legat desigur cârlionții cu un tulpan, își îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură și încearcă dacă sunt copți cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuș, le dă lustru. Georgeta trăiește clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piulița nu tace.

Venera stinse lumina și se rezemă de ușor. Putea pândi comod prin crăpătura ușii ce se petrece în hol.

Cozonacii Georgetei sunt vestiți. Înalți, pufoși, "bine lucrați", rămân proaspeți două săptămâni. Isprăvise înainte de război o școală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceață și tortul Saint-Honoré.

"Hm..." Venera clătină capul. "Povestește-i azi unui școlar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieșit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!"

Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor.

— Poftim?

Era frumoasă. "Atât de constant și egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ți-o mai poți închipui altfel."

Mihai Șerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă

— siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră.

— Ți-am cerut steaua. De cinci minute ți-o cer.

— Scuză-mă.

Cora scotoci în cutiile lungi înșirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le știa bine: steluțele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcați cu saci plini de daruri, nașterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaș o înfiase, Cora încă nu se născuse...

— Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme.

Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, firește. "Avar, canalie și lipsit de demnitate. Aceeași familie..."

Și se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan.

Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăștiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleșuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creștet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner.

Ciupi galant bărbia Corei.

— Ce gust are fetița asta! Tot ce face e desăvârșit.

— Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l ușor dar ferm la o parte.

Notarul o măsură puțin deconcertat și se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verișoara lui Dan, își plimba degetele pe claviatură. Venera Contaș n-o vedea, dar și-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou.

"O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor."

Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul șters, lipsit de fermitate.

Șuvițele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ții minte, Elenuțo?

— Țin! râse femeia și atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi același lucru. Și pe mine și pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack!

Își înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala și transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roșie gemea.

Venera Contaș surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârșită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-și strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscență a unei scurte și viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat:

— Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!!

Își astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Șerbănescu râdea încântat. Toni Contaș surâse șters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia.

Dan îi surprinse zâmbetul. Același zâmbet îndepărtat, lipsit de consistență ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poți pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbește așa, te poți aștepta la orice sau nu știi la ce să te aștepți. Își ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat și transparent, ochii parcă veșnic înlăcrimați erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum și argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaș reținuse expresia. O definiție perfectă a Corei. "Când o privești, sentimentul de imaterial nu te părăsește. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată."

"Deși mă întreb — Venera își sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poșetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des și mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deși nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalți părem vulgari și barbari, zămisliți dintr-o plămadă grosolană."

Venera Contaș se rătăci în păienjenișul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoței, glasuri subțirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată:

— Ce naiba vrei?

Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă.

— Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie.

— Și ce-ți pasă?

Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creștet. Țipă sufocat:

— Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta...

— Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaș. Ești teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierți carnetul de socoteli.

Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Șerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina.

Jack se enervă.

— Și pentru că fredonăm Steaua sus răsare îți închipui că nu mai funcționează contorul? N-am nimic împotrivă să faceți pe generoșii, numai că chestia asta mă costă și pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie și în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir!

— Ești vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea șansa să te surprindă ținând discursuri în fața oglinzii.

— Ei, uite, Eleno, la asta nu mă așteptam din partea ta! Tu care, nu-i așa, ești o artistă, ar trebui să înțelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, și stinge lumina aia, că mi se face rău!

Tatăl Corei interveni împăciuitor:

— Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depășește. Hai, cântă-ne O, brad frumos.

"Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalți profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos...

Fără nici un fel de tranziție, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neașteptat de tare. Ținea ochii închiși și bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere.

Geologul Mihai Șerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii.

— Ai căpiat, Eleno?

— Dar mâna aia de ce-o ții agățată?

Un tânăr în dangarezi și vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă brațul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian.

— Ești complet anormală!

Elena îi scoase limba și trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes:

— Vii din oraș?

— Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin?

Titel Penciu se așeză pe un scaun, azvârlindu-și picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia?

Își rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca și cum toate determinările din spațiul finit și infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subțire și coroiat adulmeca.

Venera Contaș își întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verișoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-și amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenționa gras, restul îl completa din învârteli.

"O jivină mică și periculoasă. Șase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste și liturghii plătite de Georgeta."

Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment:

— Domn, domn să-nălțăm! Și-am plecat la vânătoare...

Titel surprinse privirea geologului și zâmbi.

— O dete pe naționale...

Nările Venerei Contaș palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeșă și congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinți abia scoși din cuptor.

— Idiotul cela unde-i?

— Care din ei? întrebă Elena.

Pentru Georgeta, toți erau idioți. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze și pianista își făcuse un tic întrebând constant, deși n-o interesa, la cine se referă.

— Ura, bambina! se strâmbă tânărul.

— Cum vorbești tu cu mă-ta, măi...

Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului.

Notarul abandonă brusc colinda și se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părțile și exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar și totdeauna disproporționat față de ceea ce îi stârnea eventual admirația:

— Minunat! Sublim! De-să-vâr-șit!!

Georgeta se hotărî în sfârșit:

— ...idiotule!

— Getuțo dragă, îmi pare rău...

— Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânțările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, niște daruri, ceva, nu agățați în pom?

Venera Contaș surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecușteț cu haz."

*

Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o neliniște vecină cu panica. Se simțea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învățat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Și cine trage sforile? Dacă i-aș povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situații din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, știa el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?"

Venera îl fixa cu o satisfacție ciudată. După atâția ani, o crispa încă trupul disproporționat, cu picioare de pitic și tors atletic în care ghiceai o putere neobișnuită, capul masiv fără gât, înșurubat direct între umeri. Și lui Toni îi repugna. N-o spunea deslușit — era prea discret, prea bine educat ca să-și judece ginerele — dar Venera știa că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viața îndrăgostit de frumos, priveliștea chiar de-o clipă a frumosului, un colț de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie.

Dan își slăbi nodul cravatei.

"Simt că oamenii șoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar șușotitul, nu și ce spun. Și simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Ușa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot!

— Eu țin de șase! șopti Titel.

Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalți zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână.

Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braț o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă.

Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauții cutia. Un șarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în așternut. Puse deasupra perna, cuvertura și părăsi grăbit încăperea.

*

Jack auzea vag glasul Minervei și al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-și spun.

"Ciudat... în mod obișnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenția..."

Se întoarse în camera lui încercând să se liniștească. Geologul era un slab observator, circul se desfășurase sub nasul lui și nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă își pierde timpul cu un gogoman." Mihai Șerbănescu își privi ceasul și începu să-l întoarcă.

— Vă spuneți probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanță. N-am excelat niciodată ca narator...

— Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 și 31 decembrie, iar dumneavoastră ați izbutit să mă introduceți în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbați stilul. Ador poezia...

— Perfect. În aceeași noapte, s-a petrecut un incident ieșit din comun, l-aș zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... *

Dan își vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toți: Geta, prăbușită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriașul lui Jack — acum în vacanță, ca și Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capșa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile.

În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ți aud sforăitul, tu nu ești obligat să-mi suporți bigudiurile și masca de cold-cream." Cora...

Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înșel... poate că mi se năzare. În fond..."

Simți o mișcare ușoară, străină, în așternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..."

Mișcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieșiți din orbite, șarpele care îi aluneca pe braț.

Năvăliseră cu toții în odaia inginerului dezbrăcați, ori în cămăși de noapte, așa cum apucaseră. Titel desculț, Elena doar cu o jumătate de lațe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână.

Mihai Șerbănescu se apropie de Manu.

— Nu te mișca!

Dan, livid, cutremurat de greață, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului și dispăru pe scări.

Cora se agăță de brațul arhitectului. Tremura în cămașa subțire, i se auzea clănțănitul dinților. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situații critice, sugeră aiurea:

— Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare.

Toni Contaș atinse umărul inginerului.

— Hai, Dănuț, calmează-te. Să-ți aduc adrenalina.

Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă așezat pe fotoliu. Georgeta își scuipa piepții cămășii.

— Cruce în sân, cruce în sân!

Făcu același oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu își regăsi umorul.

— Mută stropitoarea, madam!

— Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalți: Ce-ați rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca șofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfințită!

Îi sub Sfântul Ierarh Neculai.

— Cum arată gagiul?

— Cânt ți-oi lichi una, ți-aduci tu aminte!

Elena nu-și dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a mușcat?

— E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil!

Titel observă sarcastic:

— Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ți scutecele, flăcău!

— Măgarule!

— Dănuț... Hai, încearcă să bei! O să te liniștești imediat.

Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic.

— Ce clocești, idiotule! țipă ascuțit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simți, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeștanie.

Pianista bombăni sâcâită:

— Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile.

— O idee admirabilă, decretă Jack Moraru.

Titel Penciu suflă în urechea Elenei:

— Ești convinsă, tanti, că șarpele s-a strecurat aici din proprie inițiativă? Ceilalți îl priviră iute.

continuarea o descarcati de aici.....