Villette

BRETTON

NAȘA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul și curatul oraș Bretton. Familia soțului ei trăise acolo de mai multe generații, și chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu știu dacă dintr-o simplă coincidență sau pentru că vreun strămoș mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-și lase numele locului unde își dusese viața.

În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, și vizitele acestea mă bucurau mult. Casa și cei care sălășluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare și liniștite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniștită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului.

Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obișnuit un personaj important, și, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soțul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără și frumoasă.

Așa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, și, deși brunetă pentru o englezoaică, își mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioșie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului și fiului său, ai cărui ochi erau albaștri și, din copilărie încă, foarte pătrunzători, și al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moștenise de la maică-sa trăsăturile feței, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puțin așa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum și – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur și buna ei dispoziție și calmul ei, calități mai de preț decât o avere pentru cel ce le stăpânește.

În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Nașa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimțea de pe atunci anunțându-se niște evenimente pe care eu nu le-aș fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată și palidă ajungea să-mi insufle o tristețe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulțumită că pot schimba mediul și oamenii printre care trăisem până atunci.

Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma nașei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniștit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, și nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniștea și atât de puțin căutam imbolduri neașteptate, încât chiar și o atât de mică schimbare a felului meu de viață de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare și aproape că aș fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs.

Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conținut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere și oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă și mă cuprinse spaima așteptându-mă la comunicarea cine știe cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic și nourii pe care-i simțisem părură să se fi risipit.

A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neașteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colț, își făcuse apariția un pătuț cu perdeluțe albe; și lângă bufețelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuț din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neștiind ce să cred. „Ce anunță și ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era ușor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai așteaptă alți vizitatori.”

Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarășă: o fetiță, fiica unui prieten și rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetița își pierduse de curând mama; deși, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, ușuratică, își neglijase copilul și pentru soțul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire și de suferință. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărțirea, despărțire prin înțelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-și încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbințeli și după o foarte scurtă boală murise. Soțul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această știre cu totul neașteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduința și răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârșitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea și pofta de viață îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiță. „Și nădăjduiesc – adăugase în încheiere nașa mea – că acest copilaș nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte și ușuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deși nu prea are simț practic: se dă în vânt după învățătură și știință și-și petrece o jumătate de viață în laborator tot făcând experiențe – un lucru pe care flușturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înțeleagă și nici să-l suporte; și, drept să spun – mărturisise nașa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut așa ceva”.

Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moștenise înclinațiile acestea spre știință de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franțuzească și scoțiană, și avea în Franța câteva rubedenii, dintre care unele își scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil.

În aceeași seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligența cu care era așteptată să vină micuța noastră vizitatoare. Doamna Bretton și cu mine ședeam singure în salon așteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de școală care locuia la țară. Nașa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios și neliniștit afară.

— Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aștept s-o văd ajungând cu bine aici.

Puțin înainte de ceasurile zece clopoțelul de la poartă anunță întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine ușa de la intrare și mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr și câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuței, și în josul treptelor Warren, ținând în brațe ceva ca o bocceluță înfășurată într-un șal.

— Acesta-i copilul? am întrebat eu.

— Da, domnișoară.

Am vrut să dau șalurile la o parte și să arunc o privire spre fața micuței, însă ea și-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren.

— Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise ușa către salon – și ia șalul acesta de pe mine, continuă micuța, scoțând cu mânuța ei acul care încheia șalul și dând în lături cu grabă și nerăbdare faldurile care-o înfășurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească șalul, însă țesătura era mult prea greoaie și mare pentru a putea fi mânuită de degetele și brațele ei micuțe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva.

Spunând acestea se întoarse și-și aținti privirile asupra doamnei Bretton.

— Vino încoace, micuța mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu ești udă și înghețată, vino să te încălzești aici la foc.

Copilul făcu câțiva pași grăbiți prin cameră. Eliberată din șalurile ei părea nefiresc de micuță, însă era o făptură desăvârșit proporționată, ușoară, zveltă și dreaptă. Cocoțată în poala încăpătoare a nașei mele părea o păpușă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau și mai mult, mi se părea mie, această asemănare.

Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, brațele, piciorușele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obișnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar și cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuța străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o:

— Și cum o cheamă pe micuța mea?

— Missy.

— Dar pe lângă Missy?

— Tăticul îi spune Polly.

— Și are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine?

— Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma.

Și clătină expresiv din cap.

— Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el.

— Credeți, doamnă? Știți sigur că are să facă asta?

— Așa cred.

— Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav.

Ochii i se umplură de lacrimi. Își trase mâna dintre ale doamnei Bretton și se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuța spuse:

— Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau și pe scaun.

I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei și, luându-și un taburet, și-l duse într-un colț unde erau umbrele mai adânci și se așeză acolo. Doamna Bretton, deși o femeie înclinată să poruncească, și chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalți, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-și facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum își reazemă cotul micuț de genunchiul subțiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum își trage o batistă din buzunărelul rochiței sale de păpușă și apoi o auzii plângând. Alți copil, când sunt necăjiți sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se rușineze sau să se rețină; însă ființa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Și, nu după multă vreme, un glăscior venind din colțul acela întrebă:

— N-am putea suna clopoțelul după Harriet?

Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta și ea a sosit.

— Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuța ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu.

Harriet o încunoștiință că se și interesase de asta.

— Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet.

— Nu, domnișoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarți camera cu această tânără – și arătă înspre mine.

Missy nu-și părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută își părăsi colțul.

— Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută.

— Noapte bună, Polly, i-am spus eu.

— Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeași cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon.

O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în brațe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, și pașii ei micuți se auziră trudind din greu în sus pe scară.

Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Își aranjase pernele în așa fel încât să-și țină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniștite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abținut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce.

— O să mă culc, fu răspunsul.

— Ai să răcești, Missy.

A luat atunci un vestmânt micuț cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn și și-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum dorește. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se rețină, fără zgomot și cu grijă să nu se trădeze.

Dimineața când m-am deșteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase și, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzație ciudată privind-o cum se spală și se îmbracă, așa mică, preocupată și tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-și facă singură toaletă; nasturii, fundele, agățătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpățânare ce era plăcut de urmărit. Își împături frumos cămășuța de noapte, își netezi cu grijă învelitoarea culcușului ei, apoi, retrăgându-se într-un colț, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat și-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme.

Guvernanta bătu la ușă. Ea se ridică în picioare.

— Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie.

— De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy?

— Sst! vorbește mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezești pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăși în pat cu ochii închiși). M-am îmbrăcat singură, ca să învăț pentru vremea când tu ai să mă lași singură.

— Vrei ca eu să plec?

— Când ești îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda și netezește-mi părul, te rog.

— Funda îți stă destul de dreaptă. Ce ființă curioasă mai ești și dumneata!

— Trebuie înnodată altfel. Te rog.

— Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnișoară de aici să te îmbrace ea.

— Asta în niciun caz.

— De ce? E o domnișoară destul de drăguță. Nădăjduiesc că ai de gând să te porți frumos cu ea, Missy, și că n-o să-ți mai dai aere cum știi dumneata.

— Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine.

— Ce nostimă mai ești!

— Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă.

— Uf, pretențioasă mai ești. Așa-i bine?

— Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg?

— Te conduc eu în sufragerie,

— Haide atunci.

Se îndreptară spre ușă. Ea se opri deodată.

— O, Harriet, cum aș mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăștia.

— Fii un copil cuminte, Missy.

— Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — și-și puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule!

M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite.

— Spune bună dimineața tinerei domnișoare, îi ceru Harriet.

Ea spuse „bună dimineața”, apoi își urmă guvernanta afară din cameră. În aceeași zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-și viziteze niște prieteni care locuiau în apropiere.

Când am coborât și eu, am găsit-o pe Paulina (fetița spunea că se numește Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) așezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceașcă de lapte în față și cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe fața de masă. Nu mânca însă.

— Cum s-o îmbunăm pe micuța asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu știu; nu vrea să guste nimic și, dacă te uiți la ea, ai zice că nici n-a dormit.

Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului și bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi.

— Dacă s-ar atașa de cineva de aici din casă, s-ar liniști curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.