Pericol la End House

Pericol la End House de Agatha Christie

I. Hotelul Majestic

Nici un oraș de la malul mării din sudul Angliei nu este, după părerea mea, atât de frumos ca St Loo. Pe drept cuvânt a fost numit „Regina stațiunilor” și a rămas una din cele mai impresionante stațiuni de pe litoral. Coasta Cornwall‑ului este pentru mine tot atât de fascinantă ca cea din sudul Franței.

I-am spus asta și prietenului meu, Hercule Poirot.

– Așa scria și în placheta cu meniuri de ieri, din vago­nul restaurant, mon ami. Remarca dumitale nu e originală.

– Dar nu ești de acord?

Zâmbea ca pentru sine și nu‑mi răspunse pe loc la în­trebare. Am repetat‑o.

– Mii de scuze, Hastings. Eram cu gândul aiurea. Mă gândeam la partea aceea de lume pe care tocmai ai menționat‑o.

– Sudul Franței?

– Da. Mă gândeam la ultima iarnă petrecută acolo și la evenimentele care au avut loc.

Mi‑am adus aminte. În Blue Train fusese comisă o crimă, iar misterul - unul complicat și aiuritor - fusese re­zolvat de Poirot cu inegalabila lui agerime.

– Cât mi‑aș fi dorit să fiu cu dumneata, am spus cu profund regret.

– Și eu, spuse Poirot. Experiența dumitale mi‑ar fi fost de mare folos.

M-am uitat pieziș la el. O lungă obișnuință mă învățase să n‑am încredere în complimentele lui, dar acum părea complet serios. Și, în definitiv, de ce nu? Am o lungă experiență a metodelor pe care le folosește.

– Ceea ce mi‑a lipsit în mod deosebit a fost inteligența dumitale vie, Hastings, a continuat el visător. Omul mai tre­buie să se și descarce din când în când. Valetul meu, Georges, un om admirabil cu care îmi permit uneori să discut câte o problemă, nu are nici un pic de imaginație.

Această remarcă mi s‑a părut absolut nerelevantă.

– Spune‑mi, Poirot, nu te‑a tentat niciodată să‑ți reiei activitatea? Viața asta pasivă...

– Îmi convine de minune, prietene. Să stai la soare... Ce poate fi mai încântător? Să cobori de pe piedestal la zeni­tul carierei... ce gest ar putea fi mai grandios? Despre mine se spune: „Iată‑l pe Hercule Poirot!... Marele... unicul!... N-a mai existat unul ca el, și nu va exista vreodată!” Eh bien... sunt mulțumit. Nu pretind mai mult. Sunt modest.

Personal, n‑aș fi folosit cuvântul modest. Mi se părea că egocentrismul prietenului meu nu slăbise cu trecerea anilor. Poirot se lăsă pe speteaza scaunului răsucindu‑și mustața și aproape dând pe afară de mulțumire de sine.

Stăteam pe una din terasele hotelului Majestic. Este cel mai mare hotel din St Loo și este construit pe un promon­toriu care domină marea. Grădinile hotelului se întindeau jos, sub noi, presărate din belșug cu palmieri. Marea era de un albastru intens și încântător, cerul senin, iar soarele strălucea cu toată generozitatea cu care trebuia să strălu­cească un soare de august (lucru care în Anglia nu se întâm­plă prea des). În aer se auzea un zumzet plăcut de albine... Locul și atmosfera erau ideale.

Ajunseserăm doar cu o seară în urmă, iar aceasta era prima dimineață din săptămâna pe care ne propusesem s‑o petrecem în St Loo. Dacă starea vremii avea să se mențină, ne aștepta o vacanță perfectă.

Am ridicat ziarul de dimineață care îmi căzuse din mână și mi‑am reluat trecerea în revistă a știrilor dimineții. Situația politică părea nesatisfăcătoare, clar neinteresantă, existau probleme în China, un articol descria pe larg zvonu­rile despre o escrocherie de proporții din Londra, dar, pe to­tal, nu exista nici o știre palpitantă.

– Curioasă treabă boala asta a papagalilor, am remar­cat dând foaia.

– Foarte curioasă.

– Văd că la Leeds au mai fost două decese.

– Foarte trist.

– Am dat încă o pagină.

– Încă nici o veste despre pilotul ăla, Seton, și zborul lui în jurul lumii. Foarte curajoși tipii ăștia. Mașina aia amfibie a lui, Albatross, trebuie să fie o mare invenție. Mare păcat dacă s‑a prăpădit. Totuși, n‑au renunțat să mai spere. S-ar putea să fi aterizat în una din insulele din Pacific.

– Locuitorii insulei Solomon încă mai sunt canibali, nu‑i așa? întrebă cu candoare Poirot.

– Trebuie că e un tip grozav. E genul acela de lucruri care te fac să simți că, la urma urmei, e bine să fii englez.

– E o consolare pentru înfrângerea de la Wimbledon, spuse Poirot.

– N-am... n‑am vrut să..., am început.

Prietenul meu îmi respinse cu grație intenția de scuză.

– Eu, rosti el apăsat, eu nu sunt amfibiu ca aparatul bietului căpitan Seton, dar sunt cosmopolit. Iar față de englezi am, după cum știi, o mare admirație. Admir, de pildă, me­ticulozitatea cu care citesc ziarele.

Atenția îmi fusese atrasă de știrile politice.

– Se pare că ministrului de interne i se fac zile fripte, am remarcat chicotind.

– Sărmanul om! Într‑adevăr, are probleme. Ah, da! Atât de multe încât cere ajutor de la cele mai improbabile surse.

M-am uitat lung la el.

Zâmbind ușor, Poirot își scoase din buzunar corespon­dența, prinsă corect cu o bandă subțire de cauciuc. Din ea alese o scrisoare pe care mi‑o întinse.

– Trebuie că a ajuns în urma noastră, ieri, spuse el.

Am citit‑o cu încântare și emoție.

– Dar, Poirot, este extrem de flatant! am strigat.

– Crezi, prietene?

– Vorbește în termenii cei mai înflăcărați despre abili­tatea dumitale.

– Și are dreptate, spuse Poirot, plecându‑și cu modes­tie privirea.

– Te roagă să cercetezi dumneata problema aceasta... apreciază că i‑ai face o favoare personală.

– Chiar așa. Nu e nevoie să‑mi repeți tot ce scrie, înțelegi, dragul meu Hastings, am citit și eu scrisoarea.

– Ce păcat! am strigat. Asta va pune capăt vacanței noastre.

– Nu, nu, calmez vous... nici nu se pune problema.

– Dar ministrul de interne spune că afacerea e ur­gentă.

– S-ar putea să aibă dreptate, după cum s‑ar putea și să n‑aibă. Politicienii ăștia intră ușor în priză. Am constatat personal, în Chambre des Deputes din Paris...

– Da, așa‑i, dar n‑ar trebui să ne pregătim de drum? Expresul de Londra a plecat... el pleacă la douăsprezece. Următorul...

– Calmează‑te, Hastings, calmează‑te, te implor! Mereu surescitare, mereu agitație. Nu plecăm azi la Lon­dra... nici măcar mâine.

– Dar convocarea asta...

– Nu mă privește pe mine. Eu nu aparțin poliției voas­tre, Hastings. Mi se cere să preiau un caz ca detectiv par­ticular. Refuz.

– Refuzi?

– Absolut. Îi scriu foarte politicos, îmi exprim regretul, scuzele, îi explic că sunt complet dezolat... dar, ce vrei? M-am retras... sunt terminat.

– Nu ești terminat! am exclamat cu căldură.

– Acum vorbește bunul prieten... câinele credincios. Și ai și dreptate. Celulele cenușii funcționează încă, ordinea, metoda, sunt la locul lor. Dar când m‑am retras, prietene, m‑am retras! S-a terminat! Eu nu sunt o primadonă care face fițe. Eu spun cu toată generozitatea: iasă‑i pe tineri să aibă o șansă. S-ar putea să facă ceva lăudabil. Mă îndoiesc, dar s‑ar putea. În tot cazul, vor scoate‑o suficient de bine la capăt cu această problemă, plictisitoare fără doar și poate, a minis­trului de interne.

– Dar, Poirot, complimentul!

– Eu sunt mai presus de complimente. Ministrul de in­terne, fiind un om cu judecată, își dă seama că dacă ar putea obține serviciile mele succesul va fi asigurat. Dar, ce vrei? Are ghinion. Hercule Poirot și‑a rezolvat ultimul caz.

M-am uitat la el. În adâncul inimii îi deplângeam încăpățânarea. Soluționarea unui astfel de caz ca cel indicat în scrisoare ar fi dat un surplus de strălucire reputație sale mondiale. Cu toate acestea, nu puteam să nu admir atitu­dinea lui fermă.

Brusc, m‑a fulgerat un gând și am zâmbit.

– Mă întreb dacă nu ți‑e frică. O declarație atât de categorică va ispiti cu siguranță zeii.

– E imposibil ca cineva să clintească decizia lui Her­cule Poirot.

– Imposibil, Poirot?

– Ai dreptate, mon ami, n‑ar trebui folosit un aseme­nea cuvânt. Eh, ma foi, nu spun că dacă un glonte s‑ar înfige în peretele de. lângă capul meu n‑aș investiga problema! La urma urmei, oameni suntem!

Am zâmbit. O pietricică tocmai căzuse pe terasă, în spatele nostru, și analogia dintre acest fapt și cele spuse de Poirot îmi stârni imaginația. Poirot ridică pietricica și con­tinuă:

– Da... oameni suntem. Ești câinele adormit - foarte bine, dar câinele adormit poate fi stârnit. Aveți voi, englezii, un proverb care spune asta.

– De fapt, dacă mâine dimineață găsești un stilet în­fipt lângă perna ta, anunță‑l pe criminalul care l‑a pus acolo să se păzească!

Poirot dădu din cap cu un aer absent.

Spre surpriza mea, se ridică brusc și coborî cele câteva trepte care dădeau de pe terasă în grădină. În același timp își făcu apariția o fată care se grăbea spre noi.

N-am apucat decât să înregistrez impresia că era o fată foarte drăguță când atenția mi‑a fost atrasă spre Poirot care, neuitându‑se pe unde merge, se împiedicase de o rădăcină și căzuse ca un bolovan. În momentul acela era chiar în dreptul fetei, astfel că ea și cu mine l‑am ajutat să se ridice. Normal că atenția îmi era la prietenul meu, dar, toto­dată, eram conștient de o prezență cu părul negru, un chip ștrengăresc și niște ochi mari, de un albastru închis.

– Mii de scuze, bâlbâi Poirot. Mademoiselle, ești ex­trem de amabilă. Regret nespus... au!!., mă doare tare pi­ciorul. Nu, nu, nu e nimic grav... mi‑am răsucit glezna, atâta tot. În câteva minute o să‑mi treacă. Dar dacă m‑ai putea ajuta, Hastings... dacă dumneata și mademoiselle m‑ați sprijini... Mi‑e rușine să i‑o cer, deși a fost atât de drăguță.

Susținându‑l din ambele părți, l‑am ajutat să ajungă pe un scaun de pe terasă. Am propus să aduc un doctor, dar prietenul meu a refuzat cu îndârjire.

– N-am nimic, ți‑am spus. O gleznă răsucită, atâta tot. E o durere de moment care va trece repede.