Problema pe mare

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes.

Făcu prezentarea, pufnind pe nas.

Domnișoara Ellie Henderson se aplecă în față, o șuviță din părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii și pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă.

— Ce bărbat cu o înfățișare soldățească remarcă ea cu o tentă malițioasă și-și aranjă la loc șuvița, așteptând efectul.

— Soldățească! Explodă generalul Forbes. Își răsuci mustața și se făcu roșu la față.

— E în gărzi, nu-i așa? Murmură domnișoara Henderson, încoronându-și opera.

— Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată și s-a dus în Franța să numere cutiile cu magiun de prune și mere. Hunii1 au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă și el s-a întors acasă cu o ușoară rană la braț. Într-un fel sau altul a intrat la spitalul condus da lady Carrington.

— Deci, așa s-au întâlnit.

— Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington navea bun simț, în schimb dispunea de grămezi de bani. Bătrânul Carrington se ocupase de muniții. Rămăsese văduvă numai cu șase luni în urmă. Individul ăsta o înfășcă imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el.

— Și înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, repetă domnișoara Henderson, încercând să împace pe distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul roșu care cântă melodii vesele.

— E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la bătrânul Bassington. Și el a auzit-o de la bătrânul Badger Cotterill care o știe de la Snooks Parker.

Domnișoara Henderson dădu din cap încântată.

— Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea.

Un ușor zâmbet se ivi pentru o clipă pe fața unui omuleț așezat lângă ei. Domnișoara Henderson observă zâmbetul. Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia conținută de ultima ei remarcă – ironie pe care generalul n-ar fi bănuit-o niciodată.

Generalul n-a observat zâmbetul. El își privi ceasul, se ridică și zise:

— Exerciții. Trebuie să-ți păstrezi forma pe vas și ieși prin ușa deschisă pe punte.

Domnișoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în dialog cu un tovarăș de drum.

— E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt.

— Face înconjorul punții exact de 48 de ori, îi explică domnișoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Și se spune că sexului nostru îi place scandalul.

— Ce lipsă de politețe!

— Francezii sunt întotdeauna politicoși, comentă domnișoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ.

Micul domn răspunse prompt:

— Belgian, mademoiselle.

— O, belgian!

— Hercule Poirot. La dispoziția dumneavoastră.

Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise înainte…

— Vă place călătoria asta, domnule Poirot?

— Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniștită… Nu, nici măcar un minuțel.

— Bine, dar trebuie să recunoașteți că e destul de calmă acum.

Poirot recunoscu asta mormăind.

— A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de exemplu felul dibaci în care ați discutat cu generalul Forbes.

— Vreți să spuneți…

Domnișoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină.

— Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia de scandal. Admirabile!

Domnișoara Henderson râse fără jenă.

— Apropoul acela la gărzi? Știam că asta o să-l facă pe bătrân să spumege și să caște gura.

Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidență.

— Recunosc că-mi place scandalul – cu cât este mai mare, cu atât mai bine.

Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subțire, bine păstrată, ochii îi erau negri și pătrunzători, părul îl avea cărunt – o femeie de 45 de ani care era mulțumită să arăte de vârsta ei. Ellie spuse brusc:

— Știu! Nu sunteți marele detectiv?

Poirot confirmă.

— Sunteți prea amabilă, mademoiselle.

Dar nu o contrazise.

— Ce palpitant, făcu domnișoara Henderson. Sunteți „pe urmele”, cum se spune în cărți? Avem un criminal, în mod secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă?

— Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înșel așteptările, dar mă aflu aici pur și simplu ca toată lumea pentru a mă distra.

Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnișoara Henderson râse.

— O! Bine, veți putea ajunge la țărm mâine la Alexandria. Ați mai fost în Egipt?

— Niciodată, mademoiselle.

Domnișoara Henderson se ridică oarecum brusc.

— Cred că o să mă duc să fac exerciții ca generalul, îl anunță ea.

Poirot se ridică politicos în picioare.

Ea îl salută din cap și ieși pe punte. O ușoară uimire se ivi pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu pe buze, se ridică, își scoase capul pe ușă și privi de-a lungul punții. Domnișoara Henderson se sprijinea de balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfățișare soldățească.

Poirot zâmbi și mai mult. El se retrase în fumoar cu aceeași grijă exagerată cu care o broască țestoasă se bagă în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deși, pe bună dreptate, își închipuia că asta nu va dura mult timp.

Și n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit ondulat, protejat de plasă, și silueta ei menținută prin masaje și dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant apăru prin ușa barului cu aerul sigur al unei femei care întotdeauna fusese capabilă să plătească prețul cel mai mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse:

— John? O! Bună dimineața, domnule Poirot, l-ați văzut pe John?

— Este pe punte, madame. Să-l…

Îl opri cu un gest.

— Am să stau aici un minut.

Se așeză într-o manieră de regină pe scaunul din fața lui. De la distanță putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu delicatețe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55. Ochii ei erau de un albastru deschis cu pupile mici.

— Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. A fost, bineînțeles, ceva ce aducea a friptură…

— Précisément, spuse Poirot cu convingere.

— Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine.

— Aveți inima slabă, madame?

— Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă obosesc prea mult! Toți specialiștii spun asta! Doamna Clapperton se ambalase să vorbească pe tema – pentru ea – fascinantă a sănătății sale. John, scumpul de el, se străduiește din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. Trăiesc atât de intens, știți ce vreau să spun domnule Poirot?

— Da, da.

— Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, Adeline. Dar eu nu pot. Viața trebuie trăită, așa cred. De fapt, mam extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul meu – ați auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere și asistente și tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A oftat.

— Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă doamnă, spuse Poirot, cu aerul ușor mecanic al unuia care dă o replică.

Doamna Clapperton râse ștrengărește.

— Toți îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu încerc să pretind că am o zi mai puțin de 43, continuă ea cu o candoare ușor falsă, dar la foarte mulți le vine greu să creadă. Ești atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu?

— Mort, răspunse Poirot.