Robinson Crusoe

Capitolul I

NAȘTEREA ȘI OBÎRȘIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG.PLECAREA PE MARE ȘI NAUFRAGIUL.SALVAREA ECHIPAJULUI ȘI DEBARCAREA LINGĂ YAR-MOUTH.

M-am născut în l632,în orașul York,dintr-o familie foarte bună.Tatăl meu nu-și avea obîrșia în acest oraș,ci se născuse la Bremen și se stabilise mai târziu la Huli,unde ajunsese,datorită negoțului,în stăpînirea unei frumoase proprietăți.Părăsind negoțul s-a mutat la York,unde s-a însurat cu mama.Familia mamei,Robinson,era foarte cunoscută în acea regiune.De aceea mă și numesc eu Robinson Kreutzntaer,nume care apoi a ajuns,prin obișnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia,acela,de Crusoe,așa cum ne zicem și ne scriem noi înșine numele și așa cum m-au chemat totdeauna cunoscuții.

Am avut doi frați mai mari.Cel dintîi a fost locote-nent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra,comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart,și a fost ucis în bătălia de lingă Dunkerque,purtată împotriva spaniolilor.N-am știut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate,după cum nici părinții mei n-au știut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine.

Fiind al treilea fiu și nepregătit pentru vreo meserie,capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstrușnice.Tata,om mai în vîrstă,mi-a dat o creștere aleasă.Am învățat acasă și apoi la școala din oraș,tata voind să mă facă om de legi.Eu însă nu mă gîndeam la nimic altceva decît să plec pe mare,și această aprigă dorință mă făcea să înfrunt toate povețele tatei,ba chiar și poruncile lui,precum și îndrumările și rugămințile mamei și ale prietenilor mei.O ursită rea părea să mă mîne în această năzuință a firii mele,îndreptîndu-mă căttre acea viață năpăstuită,de care trebuia să am parte mai târziu.

Tatăl meu,om înțelept și cu scaun la cap și greutate la vorbă,mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimțea la mine.Într-o dimineață mă chemă la dînsul în cameră,unde era țintuit din pricina gutei,și-mi vorbi cu multă dragoste și înțelepciune.Mă întrebă ce alte motive,în afară de acest dor de ducă,mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească și țara,unde puteam avea atîtea legături de prietenie,precum și putința de a ajunge la o frumoasă situație materială,muncind,dar ducînd în același timp o viață plăcută și tihnită.Mi-a arătat că numai oamenii,fără nici o nădejde și oare nu mai au încotro,sau aceia care năzuiesc după bogății nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini,în căutare de aventuri,pentru a se sălta prin grele încercări și a-și căpăta faimă folosind căi neobișnuite.Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam,căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naștere era mijlocie sau,mai bine-zis,una superioară vieții de rînd.Prin îndelungata sa experiență — îmi spunea tata — el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului,ea nelăsînd pradă pe om nici suferințelor,,grijilor și greutăților pe care le întîmpină cei din păturile muncitoare,și nici mereu împovărată de orgoliul,stricăciunea,ambiția și invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii.

Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri și să-mi dau seama că toate neajunsurile vieții sînt împărțite între lumea de sus și lumea de jos,pe cînd cei din starea mijlocie au parte de cele mai puține nenorociri.Aceștia nu sînt supuși la atîtea neplăceri și suferințe trupești și sufletești ca ceilalți care,fie printr-o viață stricată de lux și desfrîu,fie,dimpotrivă,prin munca grea și lipsuri,își descumpănesc viața,drept firească urmare a felului lor de trai.Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuțile și bucuriile de tot felul.Pacea și belșugul îi sînt prietene,iar cumpătarea,liniștea,sănătatea și toate plăcerile viețuirii între semeni îi țin mereu tovărășia.Apufcînd această cale,oamenii trec tăcuți și liniștiți prin viață și tot astfel o părăsesc.Ei nu sînt împovărați peste măsură de munca brațelor sau a capului,nefiind vînduți unei vieți de robie pentru a-și cîștiga pîinea zilnică,și nici nu sînt hărțuiți de tot felul de în-tîmplări uluitoare,ce răpesc sufletului liniștea,iar trupului odihna.Nefiind roși de patima invidiei și nici de dorul ambiției nemăsurate,ci trec liniștit și ușor prin viață,gustîndu-i dulceața fără de amărăciune,simțindu-se fericiți și învățînd din experiența fiecărei zile să prețuiască această viață fericită.

M-a rugat apoi cu toată stăruința și dragostea sa nu-mi bat joc de tinerețea mea și să nu mă arunc cu dinadinsul în cine știe ce nenorocire,de care eram scutit datorită vieții ce o aveam acasă și stării sociale în care mă născusem.Mi-a dat a înțelege că nu eram nevoit să-mi cîștig pîinea și că este gata să mă ajute cu bani și să facă ce-i va sta în putință ca să-mi găsesc un rost în viață pe potriva sfaturilor lui,iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea,vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea el se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune și prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greșit,care ar fi spre paguba mea.În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă,el era gafe să-mi dea tot sprijinul.Dimpotrivă,dacă nu-l ascultam,el nu mai putei fi vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi.În sfîrșit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare,care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare și fusese ucis în Flandra.Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greșit.Nu voi avea însă parte de biriecuvîntarea lui Dumnezeu și va veni poate o vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de dînsul în ziua aceea,dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta sau mîngîia.

Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre,mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele meu.În clipele acelea,tata nu-și putea închipui cît de profetice erau ultimele cuvinte.După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc și nici pe cineva care să mă mîngîie,s-a oprit,copleșit de emoție,și mi-a zis că este prea mișcat ca să mai poată adăuga ceva.

Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte ? De aceea m-am hotărît să nu mă mai gîndesc la plecare și să mă statornicesc acasă după cum mă povă-țuise tata.Dar,vai ! peste cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese.Și pentru a ocoli o altă discuție cu lata,m-am hotărît să fug de acasă — și asta peste cîteva săptămîni.

N-am făcut-o totuși prea în grabă,așa cum îmi era imboldul,ci,prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune,i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig,încît nu mai sînt în stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărîre,ca să o duc pînă la capăt,că tata ar face mai bine să-mi dea consimțămîntul său decît să fiu nevoit a pleca fără voia lui,că am împlinit optsprezece ani și că e prea tîrziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar,și să fie sigură că și chiar dacă aș încerca,tot nu aș duce lucrurile la bun sfîrșit,ba aș fugi cu siguranță de la stăpîn,ca să plec pe mare.Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie și aș constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu,atunci nu aș mai pleca niciodată și aș făgădui în acest caz să-mi recîștig prin toată sîrguința timpul pierdut.

Mama s-a mîniat grozav și mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei.El cunoștea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea.Se mira biata mamă cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea avută cu tatăl meu,care-mi arătase atîta dragoste și bunătate.Dacă,însă,țineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc,ea nu mai vedea nici o scăpare pentru mine,arătîndu-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimțămîntul lor și că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele.Nu voi putea spune niciodată — zicea ea — că am avut învoirea mamei mele,cînd tatăl meu se arătase împotrivă.

Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata,am aflat mai tîrziu că mama i-a pomenit totuși despre convorbirea noastră și că el,foarte necăjit,i-a răspuns oftînd : „Băiatul nostru ar putea fi atît de fericit acasă.Daca pleacă,va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată.Eu nu pot consimți la una ca asta".

Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit,între timp refuzasem toate ademenirile și propunerile, discutînd adesea înfocat cu tata șl mama,care se împotriveau planurilor mele.Într-o zi m-am dus din întîm-plare la Huli,și asta fără nici un gînd rău.Acolo m-am întîlnit cu un tovarăș de școală,care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său.M-a îmbiat să plec cu el,în mod gratuit.Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc părinții cerindu-le voia și binecuvîntarea,m-am urcat pe corabie,într-un ceas rău,la 1 septembrie 1651.Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme și nu s-au terminat mai tîrziu ca în viața-mi de tînăr aventurier la care pornisem.

Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber,că s-a și iscat un vînt puternic,iar marea a început să spumege.Cum nu mai călătorisem pînă atunci pe mare,mă simțeam bolnav și la trup,și la suflet,precum și nespus de înspăimîntat.Mă gîndeam la greșeala pe care o săvîrșisem și cum mă ajunsese pedeapsa cerului,pentru că-mi părăsisem casa părintească și nesocotisem datoria de fiu.Îmi aminteam de povețele tatei și de rugămințile mamei.Conștiința mea — poate pe atunci mai puțin nesimțitoare decît a ajuns mai apoi — mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părintești și-mi călcasem datoria față de Dumnezeu și de tatăl meu.

În tot acest timp,furtuna se întețea și valurile săltau,deși nu atît de sus,cît mi-a fost să văd de multe ori mai tîrziu și nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste cîteva zile.Oricum,a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine,marinar începător,care nu văzusem niciodată așa oeva.Mă așteptam ca fiecare val să ne înghită și,la fiecare cădere a corăbiei în golul valului,eram sigur că ea nu se va mai ridica..

Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde,făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta și voi ajunge să pun iarăși piciorul pe uscat,mă voi duce de-a dreptul acasă și cît voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie,că voi asculta de povețele tatei și niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferințe.Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părintești despre tihnita viață a păturii mijlocii,într-adevăr,tata dusese o astfel de viață,la adăpost de furtunile mării și de năpastele pămîntului.Eram hotărît să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit.

Aceste gînduri înțelepte au durat atît cît a bîntuit furtuna și chiar nițeluș după aceea.A doua zi însă vîntul s-a domolit,marea s-a liniștit și eu am început să mă obișnuiesc cu viața cea nouă.Toată ziua însă am rămas pe gînduri,mai ales că mai simțeam încă răul de mare.Spre seara s-a înseninat și vîntul s-a potolit cu totul,iar asfințitul era fermecător.Soarele apunea în limpezimi și tot astfel a răsărit în dimineața următoare.Fiind vînt puțin,marea liniștită înfățișa în bătaia soarelui o priveliște ce mi se părea încîntătoare.

Dormisem bine noaptea,nu mai sufeream de rău de mare și eram vesel.Priveam uimit întinderea apei acum liniștită,dar care fusese atît de răscolită cu o zi înainte.Bunele mele hotărîri începeau iarăși să se clatine.Tocmai atunci se apropie de mine tovarășu-mi de călătorie,care,de fapt.mă ispitise la rău.Bătîndu-mă pe umăr,mă întrebă : „Cum te simți după toate astea,Bob ? Pun rămășag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a bătut oleacă de vînt,nu-i așa ?" „Oleacă de vînt,astfel numești tu furtuna aceea îngrozitoare ?" l-am întrebat nedumerit.

„Ce furtună,prostuțule ? N-a fost nimic.Dacă ai corabie bună nu-ți pasă de puțintel vînt.Ești încă marinar de apă dulce,Bob.Hai mai bine să luăm un punch și să uităm de necazuri.Ia te uită ce frumos e acum !"

Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieții mele,voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc și mi-am înecat în băutură toate hotărîrile luate în timpul furtunii.Cit de repede s-a liniștit marea după furtună,tot așa de repede mi-a dispărut și frămîntarea sufletească.Și,uitînd frica de a pieri în valuri,mi s-au trezit vechile dorințe,dînd cu totul uitării hotărîrile luate.

Am mai avut îndoieli și remușcări între timp.M-am dezbărat totuși de ele ca de un vis urît.M-am dedat băuturii,iar tovărășia celorlalți m-a făcut să uit de toate.De altfel,în cinci sau șase zile am devenit cu de-săvîrșire stăp'in pe mine însumi,nemaivoind să mă las tulburat de nimic.

Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare.Aceasta trebuia să fie atît de covîrșitoare,încît pînă și cel mai înrăit om ar fi putut să-și dea seama de primejdie și să vadă încotro era calea mîntuirii.