Semnul degetului cel mare al Sf. Petru

— Și acum, mătușă Jane, e rândul dumitale, spuse Raymond West.

— Da, mătușă Jane, așteptăm ceva cu totul picant, răsună vocea lui Joyce Lemprière.

— Ei acum, râdeți de mine, dragii mei, oftă liniștită Miss Marple. Credeți că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume toată viața n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri foarte interesante?

— Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viața de la țară așa de liniștită și monotonă, se scuză Raymond plin de fervoare. Nu după oribilele revelații pe care le-am auzit de la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând și pașnic în comparație cu St. Mary Mead.

— Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura umană este cam aceeași peste tot și, firește, ai prilejul s-o observi mai îndeaproape într-un sat.

— Ești într-adevăr unică, mătușă Jane, strigă Joyce. Sper să nu te superi că-ți spun mătușă Jane? Adăugă ea. Nu știu de ce-o fac.

— Nu știi, dragă? Întrebă Miss Marple.

O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată să se înroșească toată. Raymond West se frământă în scaun și tuși oarecum stânjenit.

Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou și-și concentră atenția asupra tricotatului.

— E-adevărat, desigur, că am dus o viață care se poate numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă experiență în rezolvarea a diferite mici probleme care se ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe care mi-o amintesc și care v-ar trezi interesul este cea privitoare la soțul bietei mele nepoate Mabel.

S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă și, din fericire, totul s-a terminat și lumea a uitat. Oamenii au memorii foarte scurte – mare noroc, mi-am zis întotdeauna.

Miss Marple se opri și murmură pentru sine.

— Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreșterea e puțin mai dificilă. 1, 2, 3, 4, 5 și apoi trei ochiuri luate; e în ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata Mabel.

Mabel era nepoata mea. O fată drăguță, cu adevărat o fată foarte drăguță, dar nu mai puțin cam ceea ce s-ar putea numi prostuță. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică și să se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn Denman și mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită.

Sperasem foarte mult ca atașamentul dintre ei să nu ducă la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un temperament foarte violent – nu tipul de om care ar fi avut răbdare cu fanteziile lui Mabel – și am mai aflat că fuseseră și nebuni prin familia lui. Totuși, fetele erau la fel de încăpățânate pe vremea aceea ca și acum, așa cum vor fi întotdeauna. Și Mabel s-a căsătorit cu el.

N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la mine o dată sau de două ori și m-au invitat la ei de câteva dăți, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele altor oameni și am reușit întotdeauna să găsesc o scuză plauzibilă. Erau căsătoriți de zece ani, când domnul Denman a murit subit. Nu au avut copii și el i-a lăsat toți banii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns printr-o scrisoare de foarte mult bun simț și am înțeles că nu era chiar copleșită de amărăciune. M-am gândit că era firesc deoarece știam că de la un timp nu se prea înțelegeau. Abia după trei luni am primit o scrisoare cât se poate de isterică de la Mabel, implorându-mă să mă duc la ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce mai rău și că ea nu mai rezistă.

Așa că, bineînțeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de concediu Clarei, am trimis argintăria și cana mare de bere a regelui Charles la bancă spre depozitare și-am plecat de îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. Casa, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă și o infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul Mabelei, care era ceea ce se numește „un om nu prea în toate mințile”. Destul de liniștit și bine crescut, dar câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni prin familie. Am fost foarte șocată când am văzut cât se schimbase Mabel. Era toată numai nervi, tremurând și mi-a fost cât se poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce necaz dăduse. Am aflat, așa cum se întâmplă întotdeauna cu astfel de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre niște prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-i vedea foarte rar atunci. Când i-am menționat alți prieteni am primit același răspuns. I-am vorbit atunci despre nebunia de a se închide în sine, de a se izola și a sta numai pe gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul.

— Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să vorbească acum cu mine. Când mă duc pe strada mare, toți o iau într-o altă direcție, în așa fel încât să nu fie obligați să mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de leproasă. Este îngrozitor și nu mai pot să suport. Va trebui să vând casa și să plec în străinătate. Totuși, de ce trebuie să fiu izgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic.

Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă Hay și, în agitația mea, am scăpat două ochiuri și n-am descoperit asta decât mult timp mai târziu.

— Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimești. Dar, care este cauza acestor lucruri?

Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuții răutăcioase și oameni indolenți care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să vorbească și despre unii care băgau idei în capul celorlalți.

— Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, circulă o poveste în legătură cu tine. Dar care e povestea trebuie s-o știi la fel de bine ca toată lumea. Și te rog să mi-o spui.

— E așa de răutăcioasă, gemu Mabel.

— Bineînțeles, că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-i nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o engleză clară ce spun oamenii despre tine?