Smaraldul Rajahului

Cu un efort serios, James Bond își îndreptă încă o dată atenția asupra cărțuliei galbene din mâna sa. Pe copertă era imprimată o întrebare simplă și plăcută: „Vreți să vă crească salariul cu 300 de lire pe an?” Prețul broșurii era de un șiling. James tocmai terminase de citit două pagini cu paragrafe inspirate care-l instruiau cum să-și privească șeful în față, să-și cultive o personalitate dinamică și să radieze o atmosferă de om eficient. Ajunsese acum la treburi mai subtile: „Există un moment pentru sinceritate, un altul pentru discreție”, îl informa cărticica galbenă. „Un bărbat puternic nu divulgă fără să vrea tot ce știe”. James închise cartea și, ridicând capul, aruncă o privire spre întinderea oceanului. Începu să-l bântuie groaznica îndoială că nu era un tip puternic. Dacă el era așa cum scria, cu siguranță ar fi fost stăpân pe situație, nu o victimă a ci. Pentru a șasea oară în dimineața aceea, James își repeta slăbiciunile.

Asta era vacanța sa. Vacanță! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în stațiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât își putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici și cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă și jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeași – proprietățile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, și locuia, nici mai mult nici mai puțin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.

Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James își dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoștință Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” și ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atențiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calități morale.

James făcu o gaură cu călcâiul în pământ și privi amenințător și negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o stațiune pentru cei bogați și în atenția publicului, avea două hoteluri mari și bungalouri pitorești ce se întindeau pe câteva mile, aparținând actrițelor la modă, negustorilor bogați și acelor membrii ai aristocrației engleze care se căsătoriseră cu moștenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-și imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparținea faimosului sportiv lord Edward Campion și, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineața aceea: mărimea proprietăților sale din India, palatele, minunata sa colecție de bijuterii, cu o mențiune specială pentru un celebru smarald în privința căruia, în articol se sublinia, cu admirație, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraș, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.

— Dacă aș avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aș arăta eu lui Grace.

Avu sentimentul vag că acea simplă afirmație îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau și, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth și, bineînțeles, Claud Sopworth. Fetele se țineau de braț și chicoteau.

— Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.

— Da, zise James.

Ar fi putut, își dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poți lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James își dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreț de pe plajă să-și așeze labele din față ude, pline de nisip pe pantalonii mulați pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Și el purta o pereche, flanelați, de un cenușiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.

— Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i așa?

Ea râse.

— E ozonul, zise Alice Sopworth. Știi că e la fel de bun ca un tonic.

Și râse și ea.

James se gândi: „Le-aș bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.

Claud cel imaculat murmură languros:

— Facem o baie sau e prea obositor?

Ideea unei băi a fost primită cu țipete de satisfacție. James li se alătură. Reuși chiar, cu anumită dibăcie, s-o rețină puțin pe Grace, în urma celorlalți.

— Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.

— Acum suntem cu toții împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puțin poți veni să iei prânzul cu noi la hotel…

Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.

— Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganți pentru tine, te pomenești!

— Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ți dai mai multă osteneală. Toți sunt teribil de eleganți pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!

— M-am uitat și n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.

Grace se încrâncenă.

— Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.

— Zău? Știi ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!

— Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.

— Ei și? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung și eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puțin, un nobil.

Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său și îi enumeră o lungă listă de aristocrați care își începuseră existența într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.

— Nu fii așa naiv, James, zise ea. Cum ți-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?

James o privi cu un amestec de furie și disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranță, i se ridicase lui Grace la cap.

Plaja de la Kimpton este o fâșie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înșiră de-a lungul ei pe aproape o milă și jumătate. Grupul tocmai se oprise în fața unui număr de șase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o șchioapă: „Numai pentru clienții hotelului Esplanade”.

— Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poți să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!

— Pe curând! Și se îndreptă spre locul indicat.

Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu fața la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop și-i făcu un semn cu degetul peste umăr.

— Treceți la rând! Spuse el răgușit.

Abia atunci, James își dădu seama că se afla în fața unui fel de competiții. Și altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulțime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alții. James se așeză la coada cea mai mică și așteptă. Cortul se deschise și o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieși, așezându-și casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineață la dispoziție. Merse până la marginea apei și acolo se așeză visătoare pe nisip.

James își spuse: „aici nu merge” și se atașă mai în față, la o altă coadă.

După ce așteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând și trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl și mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în față, fiecare apucând de câte o poală a cortului.

— Scuzați-mă, spuse prima tânără, legănându-se puțin.

— Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproș.

— Cred că știți că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.