Spiritul vulpii legende populare chinezești din lumea întreagă

În apropierea pădurilor de pe Muntele Țin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama și-a luat băiatul și ce a mai putut salva de furia apei și au plecat în căutarea unui loc liniștit. Așa au ajuns ei aici. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea pește din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roșul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimțite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creșteau nenumărați pomi de șâțî* încărcați de fructe aurii. Deși era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineții, raze și fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a cățărat în pom și a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:

- Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea și noi băutură.

Mama s-a bucurat nespus.

Băutura preparată din șâțî era așa de gustoasă și de parfumată, încât de departe i se simțea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:

- Băiete, în afară de băutură de șâțî* [*Pom fructifer specific Chinei] și niște legume nu avem altceva în seara asta.

Băiatul a adus băutura și, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că ușa casei s-a deschis încetișor și un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a așezat la masă și parcă aștepta să bea din băutură.

Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulți, cu atât e mai vesel". Și i-a zis băiatului:

- Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!

Băiatul a răspuns:

- Dar frumos mai miroase băutura asta! Și a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Și așa au petrecut până s-a luminat de ziuă.

Atunci flăcăul s-a ridicat și a spus:

- Frate, mâine la miezul nopții să aprinzi lumânarea și voi veni îndată. Și s-a făcut nevăzut.

A doua zi la miezul nopții, Iang U a aprins lumânarei și a ieșit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis ușa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătățile pământului. Flăcăul era așezat la masă și i-a făcut semn cu mâna. A ieșit și bătrâna și mută de uimire a întrebat:

- Ce-i asta, fiule?

Iar flăcăul i-a răspuns:

- Mătușico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Și am adus și pentru Iang U un dar.

Și zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare și a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru și nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despărțim

Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ți lua ochii și cu părere de rău a spus:

- Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aș putea găsi?

- E ușor să mă găsești. Să intri în pădure și să faci o sută de pași, apoi să te așezi cu fața spre soare-apune și să mă strigi de trei ori și voi veni negreșit.

Mamă și băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puțin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U și-a făcut un lampion din hârtie roșie și a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârțâia sub picioare. A numărat o sută de pași și s-a oprit. S-a așezat cu fața spre soare-apune, și-a potrivit vocea și a strigat de trei ori:

- Frate!

Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în fața lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.

La înapoiere, bătrâna îi aștepta cu toate mâncărurile tradiționale. După ce au mâncat și au băut, bătrâna a zis:

- Am auzit că în orașul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?

Iang U a adăugat:

- Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.

Flăcăul a răspuns:

- Așa e frățioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem și noi să privim!

Bătrâna s-a speriat auzindu-i:

- De aici și până la Iang Giou sunt câteva mii de li și chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-ați putea ajunge în seara asta.

Flăcăul a râs:

- Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frățioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai devreme să ne întoarcem mai devreme și la înapoiere o să apucăm să mai tragem și un pui de somn.

Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieșit afară și după câțiva pași s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanță. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roșii, iar pe cer sclipeau stelele cristaline. După puțin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In orașul acesta curgeau ape limpezi, cristaline, și se înălțau clădiri vechi cu acoperișurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, erau agățate tot felul de lampioane: în formă de leu, de lotus, de flori, de pești exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit și ei printre ceilalți și au văzut prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ți luau ochii. Iang U a rămas mirat:

- Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?

Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înțeles că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraș și s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înțeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"

Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână și l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a șoptit:

- Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoșat, Iang U a zis:

-- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaștem? Și apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.

Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:

- Vino cu mine, nu-ți fă griji! Și l-a tras până au ajuns în fața unei porți uriașe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze și i-a spus: Această rămurică te face nevăzut. Gând o ții în mână, nu te poate vedea nimeni.

Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua și nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi și cufere. Pe un pat ședea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"

San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată și lacrimile-i curgeau șiroaie.

A întors încetișor capul și, uitându-se pe fereastra, a șoptit:

- Oh, tată, oare de ce nu te gândești cui vrei să dai propria-ți fiică?

In acel moment, flăcăul a zis:

- Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te pețesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.

Apoi a întrebat:

- Oare îmi vorbește un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:

- Băiatul pe care ți l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.

Și zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit față în față cu fata. Aceasta a rămas încântată de băiat și tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu știa ce vor zice tata, mama, fratele și cumnata ei.

În timpul acesta s-au auzit pași și Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica și în momentul acela s-a deschis ușa și când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.

În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:

- Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!

A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inși și cei doi au dat-o iarăși gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca așa puțin, iar acuma mănâncă cât trei? Și așa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci și părinții fetei. Și au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult și stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furișat până la ușa acesteia și a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas și mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.

Liniștită, fata i-a spus:

- Mamă, nu e nici un străin aici, ți s-a părut!

Bătrâna n-a crezut-o și a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul soțului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri și s-a jurat că-și îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să țină partea fetei și cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniștească pe cei doi bătrâni și a aflat despre ce este vorba. S-a întors în camera lui și i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:

- Trebuie omorâtă în bătaie!

Nevasta s-a arătat nemulțumită de hotărârea lui și a socrului și a spus:

- De ce s-o îngropați de vie sau s-o omorâți? Mai află lumea și vă mai faceți și de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului și zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă. Zis și făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.

Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum și flăcări. Iang U și-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase și altă dată și a strigat:

- Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!

Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei și i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbușea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Țin Șan și i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi și pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.

Iang U a exclamat:

- Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:

- În aceste zile n-am părăsit orașul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc și eu acasă. N-a mai așteptat ca Iang U să-i mulțumească. A intrat în pădure și s-a făcut nevăzut.

Bătrâna Iang își aștepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.

Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a cățărat într-un copac să taie uscături când a început o vâltoare puternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori își mișca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete și fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului și l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte și coada în alta.

Băiatul a coborât îndată din copac și a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:

- Frățioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Și acum iarăși trebuie să ne despărțim. Am de colindat mări și țări.

Iang U parcă nu s-ar mai fi despărțit de el. Mai prinzând curaj, la plecare l-a întrebat:

- Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne despărțim din nou, spune-mi, oare ești om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:

Iang U cel arătos

Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,

La Iang Giou împreună au fost,

Acolo Iang U și-a găsit omul iubit.