STILURILE FUNCȚIONALE ALE LIMBII ROMÂNE cursuri P.I.P.P
Aa
STILURILE FUNCȚIONALE ALE LIMBII ROMÂNE
Stilul funcțional este o variantă a limbii care îndeplinește funcția de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. În orice limbă există câteva stiluri funcționale; modelul fiecăruia s-a constituit într-o anumită perioadă istorică și evoluează continuu.
Stilurile funcționale din limba română sunt:
- stilul oficial (juridico-administrativ);
- stilul științific;
- stilul publicistic (jurnalistic);
- stilul colocvial (familiar);
- stilul beletristic (artistic).
1. Stilul oficial realizează funcția de comunicare în sfera relațiilor oficiale: administrație, diplomație, justiție etc.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv și impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar și precis;
- modul de exprimare este formal.
Particularități lingvistice:
a). la nivel lexical are terminologie specifică : adeverință, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizație, proces-verbal, referat;
b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi ( respectarea, anunțarea, afișarea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ (a anunța, a se respecta, a nu încălca etc.);
- viitorul cu valoare de imperativ (va anunța, va solicita, va respecta etc.);
- reflexivul-pasiv (se vor depune, se vor afișa, se va anunța etc.);
- verbele impersonale și verbele personale folosite personal (a trebui, a se cuveni etc.);
- expresiile verbale impersonale ( e bine, e necesar, e util etc.);
- adverbele și locuțiunile adverbiale de tipul : în mod necesar, în mod obligatoriu;
- prepozițiile și locuțiunile prepoziționale de tipul : în calitate de, în scopul, pe baza, în vederea, în consens cu, referitor la;
c). la nivel sintactic sunt frecvente grupurile predicative cu verbele a trebui și a putea.
d). la nivel stilistic se caracterizează prin:
- prezența unor clișee (formule de adresare: introductive, de încheiere);
- coordonarea în frază ca mijloc principal de organizare a conținutului;
- lipsa predicatului/ verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprită);
- respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate, paragrafe etc.).
2. Stilul științific realizează comunicarea în domeniile științei și tehnicii.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv și impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar și precis;
- termenii sunt folosiți cu sensul propriu.
Particularități lingvistice:
a). la nivel lexical:
- fiecare domeniu al științei și tehnicii are o terminologie proprie;
- termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
- sunt frecvente neologismele;
- se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraț, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) și elemente de compunere savantă (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie) ;
- termenii lexicali se folosesc în forme apropiate pe plan internațional (computer, microbiologie, televiziune);
- b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmarea, injectarea, contragerea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ în note și observații (a revedea, a se observa etc.);
- înlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c). la nivel sintactic predomină subordonarea față de coordonare;
d). la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului științific:
- coordonarea sub diferite forme: enumerație și repetiție, paralelism și antiteză;
- citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
- digresiunile incluse în textul comunicării sau prezentate ca note, observații, adnotări în subsolul paginii;
- succesiunea întrebare – răspuns ca modalitate de construcție a discursului științific.
3. Stilul publicistic îndeplinește o funcție de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, științifice etc. și de influențare a opiniei publice.
Caracteristici:
- contopește două tipuri de comunicare: informativă și afectivă;
- exprimă o tendință, o atitudine;
- are o varietate excepțională de forme: apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondență, cronică, declarație, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, scrisoare, știre;
- unele forme se apropie de stilul științific, altele de stilul colocvial sau artistic;
- conținutul reflectă realitatea imediată și este completat de mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă, tabel.
Particularități lingvistice:
- este stilul cel mai sensibil la inovație;
- respectă, în general, normele limbii literare;
- recurge la figuri de stil și procedee artistice, construcții retorice, întreruperi și digresiuni etc.;
- folosește frecvent citatul din surse directe și verificate ;
- utilizează titluri șocante, formulări eliptice ca să atragă atenția cititorului sau ca să-i stârnească interesul;
- este prezentă în proporții diferite tonalitatea polemică.
4. Stilul colocvial îndeplinește funcția de comunicare în sfera relațiilor particulare, în planul vieții cotidiene. Este stilul funcțional folosit de toți vorbitorii unei limbi, care și-l însușesc încă din primii ani de viață.
Caracteristici:
- pendulează între abundență și economie în exprimare;
- recurge la mijloace nonverbale : gesturi, mimică;
- are o mare încărcătură afectivă;
- regulile și normele sunt frecvent încălcate;
- se manifestă particularități regionale sau socio-profesionale;
- presupune relaxarea și naturalețea comunicării.
Particularități lingvistice:
a). la nivel lexical se întrebuințează termeni argotici, elemente de jargon, neologisme la modă sau cuvinte proprii diferitelor graiuri;
b). la nivel morfo-sintactic se folosesc:
- pronume, adjective și adverbe nehotărâte;
- aproximări prin numerale și substantive;
- forme pronominale și verbale regionale;
- enunțuri fragmentate;
- izolări, inversiuni, elipse;
- digresiuni, paranteze;
c). la nivel stilistic se întrebuințează : diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative expresive, construcții cu interjecții, vocative, imperative, clișee lingvistice, abrevieri, zicale și proverbe.
5. Stilul beletristic este propriu comunicării literar-artistice; are un grad mare de expresivitate.
Caracteristici:
- exprimă idei și sentimente transmise prin intermediul imaginii artistice care apelează la sensibilitatea și imaginația auditoriului;
- valorifică toate sectoarele lexicului : arhaisme, regionalisme, neologisme, cuvinte populare, argou, jargon, științific, tehnic;
- limbajul este bogat, variat, cuprinzând cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime;
- valorifică resurse expresive ale tuturor nivelurilor limbii : fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic.
CALITĂȚILE STILULUI
Stilul reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Lingviștii împart atributele stilului, generate de exigențele comunicării, în două grupe: calitățile generale (care sunt obligatorii pentru toți vorbitorii unei limbi) și calitățile particulare (care definesc specificul fiecărei pesonalități).
CALITĂȚILE GENERALE ALE STILULUI
1. Claritatea: înlănțuirea logică a ideilor; conținut accesibil; construcții sintactice corecte.
Opuse clarității: ambiguitatea, obscuritatea, echivocul, nonsensul, pleonasmul și paradoxul.
2. Proprietatea: folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor și sentimentelor; alegerea registrului stilistic adecvat, potrivit conținutului; concordanță deplină între conținut și expresie.
Opuse proprietății: amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite; neadecvarea formei la conținut.
3. Precizia: folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, structurilor pentru exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absența digresiunilor.
Opuse preciziei: prolixitatea (comunicarea încărcată de cuvinte de prisos), digresiunea (abaterea de la ideea centrală).
4. Corectitudinea: respectarea normelor limbii literare.
Opuse corectitudinii : abaterile de orice fel de la normele exprimării corecte (fonetisme regionale, dialectale și structuri sintactice folosite greșit sau neadecvate conținutului).
5. Puritatea: utilizarea cuvintelor, formelor, sensurilor,structurilor sintactice admise de limba literară; omogenitatea structurilor lingvistice.
Opuse purității: folosirea unor cuvinte, forme și structuri neadmise de limba literară (cuvinte și expresii argotice vulgare sau triviale).
CALITĂȚILE PARTICULARE ALE STILULUI
1. Naturalețea: exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii.
Opuse naturaleții: afectarea și emfaza, folosirea unor cuvinte prețioase, menite să impresioneze.
2. Simplitatea: reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor și a structurilor sintactice simple.
Opuse simplității: simplismul, superficialitatea.
3. Armonia (eufonia): armonizarea perfectă a părților operei, folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Opuse armoniei: cacofonia, succesiunea unor sunete care crează sonorități neplăcute.
4. Demnitatea: folosirea cuvintelor admise de simțul cultivat al limbii, evitarea aceea ce este trivial, grosolan, vulgar.
Opuse demnității: exprimarea trivială, vulgară.
5. Concizia: utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării.
Opuse conciziei: exprimarea confuză, poliloghia.
6. Finețea: subtilitatea exprimării, rafinamentul ei, limbajul aluziv, al subînțelesurilor.
Opusă fineții: platitudinea.
7. Umorul: prezentarea cu îngăduință a aspectelor ridicole ale vieții.
Opuse umorului : rigiditate, emfază.
8. Ironia: prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor (zeflemea, persiflare, batjocură, satiră, autoironie, sarcasm).
Opusă ironiei: prezentare neutră.
9. Oralitatea: folosirea consecventă a particularităților de expresie proprii limbii vorbite (parataxa – coordonarea prin virgulă, termeni comici, interjecții, adverbe și onomatopee, expresii hazlii).
Opusă oralității: rigiditatea.