Strainul din Valea Regilor

Introducere

Relatările obișnuite despre viața lui Iosif, patriarhul evreu care a dus tribul lui Israel în Egipt, sunt din multe puncte de vedere nesatisfăcătoare. Ni se vorbește despre profeții stranii și evenimente dramatice, dar, luate în ansamblu, ele nu sunt legate unele de altele într-o ordine logică a cauzei și efectului; citim despre moduri de comportament bizare, dar nu ni se spune de ce personajele respective s-au comportat așa cum au făcut-o; suntem asigurați de oamenii de știință că aceste evenimente s-au petrecut într-o anumită perioadă a istoriei, în vreme ce există din abundență dovezi, atât în Biblie cât și în alte surse, că ele au avut loc într-o perioadă total diferită.

Pentru a face un scurt sumar al istoriei personale a lui Iosif, legăturile sale cu Egiptul faraonilor se spune că au început când a fost vândut ca sclav, la vârsta de șaptesprezece ani, de frații săi vitregi invidioși. În ciuda începutului aflat sub auspicii nefavorabile, în timp, el s-a ridicat la rangul înalt de vizir, conducătorul de fapt al Egiptului după rege și, în cele din urmă, a trimis după întreaga sa familie – tribul Israelului – să i se alăture. Despre aceste evenimente se crede, în general, că au avut loc în perioada timpurie a domniei regilor Hyksos, păstori asiatici printre care trăiau amestecate elemente semite, amurite și de alte nații, care invadaseră Egiptul prin 1659 î.Hr. Și îl stăpâniseră mai mult de un secol. Iosif a murit mai târziu în Egipt, după ce a prezis Exodul și a obținut promisiunea ca oasele sale să fie într-o zi îngropate în pământul țării sale. Se spune că tribul lui Israel a rămas în Egipt timp de 430 de ani, până când au ajuns sub asuprirea unui faraon și, ca urmare, Moise a condus Exodul spre Țara Făgăduinței, luând cu el oasele lui Iosif pentru a le îngropa acolo. Majoritatea savanților plasează Exodul în jurul anului 1200 î.Hr., spre sfârșitul lungii domnii a lui Ramses al II-lea, al treilea rege al Dinastiei a Nouăsprezecea, sau – posibil – la începutul domniei fiului său, Merenptah.

În opinia mea, această relatare convențională conține erori grave și omisiuni. Cred că Iosif a fost atât prinț al Egiptului prin dreptul moștenirii, cât și ultimul patriarh evreu, vândut în sclavie cu mai mult de două secole mai târziu decât este în general acceptat. Faraonul care l-a numit vizir a fost Tutmes al IV-lea (cca 1413–1405 î.Hr.), al optulea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, care a fost foarte tânăr – avea în jur de douăzeci de ani – când a murit. Lui i-a succedat fiul său, Amenhotep al III-lea.

Linia descendenței în Egipt era prin fiica cea mai vârstnică, iar fiul cel mai vârstnic se căsătorea cu ea, pentru a menține titlul de faraon în familie. Amenhotep al III-lea a obținut titlul și dreptul la tron prin căsătoria cu sora sa, Sitamun[1], pe atunci o copilă. Totuși, înaintea celui de-al doilea an al domniei sale, el s-a îndepărtat de tradiția egipteană. Există indicii că, pe lângă cei doi fii despre care știm din Biblie, Iosif a mai avut și o fiică. Opinia mea este că, în ciuda sfaturilor preoților săi, Amenhotep s-a căsătorit cu această fiică și a făcut-o pe ea, și nu pe Sitamun, Marea Sa Soție Regală (regină). Relația precisă dintre cei patru faraoni care au urmat – Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), Semenkhkare, Tutankhamon și Aye – a fost, de asemenea, subiectul unor dispute. Se știe că Akhnaton este fiul lui Amenhotep al III-lea. Scheletul lui Semenkhkare sugerează că el avea în jur de 19 sau 20 de ani când a murit, după ce fusese timp de trei ani coregent cu Akhnaton, care atunci avea 34 de ani, dar opiniile diferă cu privire la problema dacă el era fiul sau fratele lui Akhnaton. Nu se știe cu exactitate nici dacă Tutankhamon, care a murit la nouă ani după Akhnaton, la vârsta de 19 ani, era un al treilea frate sau fiul lui Akhnaton. Mi se pare mai probabil că Akhnaton și Semenkhkare erau frați și, în acest caz, Iosif le era bunic din partea mamei, iar Tutankhamon era fiul lui Akhnaton și, în acest caz, Iosif era străbunicul său. Oricum, indiferent de natura relațiilor dintre ei, toți trei erau descendenți ai lui Iosif. Și, în sfârșit, Tutankhamon a fost succedat la rândul său de Aye, despre care eu cred – deși dovezile sunt incomplete – că a fost cel de-al doilea fiu al lui Iosif.

Nu sunt de acord cu faptul că șederea israeliților în Egipt a durat 430 de ani: nu se putea să dureze mai mult de un secol, iar eu plasez perioada asupririi și a Exodului mult mai devreme decât e în general acceptat – asuprirea în timpul domniei lui Horemheb (1335–1308 î.Hr.), ultimul conducător al celei de-a Optsprezecea Dinastii, iar Exodul în timpul scurtei domnii a lui Ramses I (1308–1307), primul conducător al Dinastiei a Nouăsprezecea. Și în final, nu cred că atunci când a avut loc Exodul, Moise a dus din Egipt rămășițele pământești ale lui Iosif, pentru a le îngropa din nou în Palestina. În opinia mea, rămășițele patriarhului evreu nu au părăsit niciodată Egiptul și ele se află, în prezent, la primul etaj al Muzeului din Cairo, sub forma unei mumii, în mare parte uitată și ignorată, pe nume Yuya.

Mă grăbesc să spun că, prezentând această interpretare a evenimentelor, nu am avut intenția să subminez credința religioasă a nimănui. Ea nu este niciun atac la adevărurile de bază ale Bibliei sau ale Coranului. Dacă e să fie ceva, ea este chiar opusul: sper să demonstrez că, atunci când sunt plasate într-un context logic, anumite povestiri din Vechiul Testament sau Coran, care ar putea fi – și de obicei sunt – respinse ca mituri sau alegorii, se dovedesc de fapt relatări ale unor evenimente istorice reale. Dar mai întâi, o scurtă explicație despre cum a ajuns această carte să fie scrisă…

Se poate spune că geneza ei datează din 1947, anul care a marcat izbucnirea primelor ostilități între Egipt și noul stat, Israel. Eu aveam treisprezece ani pe atunci, un musulman devotat care își spunea rugăciunile și citea Coranul în fiecare dimineață. Aș fi fost foarte fericit să lupt, sau, la nevoie, să-mi dau viața pentru Dumnezeul meu: era un Război Sfânt, iar moartea într-un război sfânt însemna că primeai imediat un loc în Paradis. Am mers chiar într-o tabără militară pentru a mă înrola ca și voluntar, dar m-au respins din cauză că eram prea tânăr.

Până când un nou val de ostilități amenința să înceapă, pe la începutul anilor 1960, opiniile mele se schimbaseră radical. În anii dintre aceste două evenimente îmi făcusem stagiul militar, studiasem dreptul și îmi găsisem un loc de muncă ca și jurnalist. Scrisesem patru piese, dintre care una fusese produsă (celelalte trei fuseseră interzise de cenzură, care nu a fost de acord cu discuțiile publice despre politică, religie sau sex, restricții care nu lăsau prea mult spațiu liber scrierii creative). Devenisem de asemenea absorbit de dușmănia, aparent irațională, dintre Egipt și Israel. De ce nu se puteau pune de acord pentru a trăi în pace împreună? De ce nu-și puteau rezolva diferențele de opinii prin discuții în loc de război? La urma urmei, evreii nu făceau decât să se întoarcă pe pământul strămoșilor lor, și nu puteau fi priviți ca invadatori străini ca francezii sau britanicii. Era atât Pământul lor Sfânt, cât și Pământul nostru Sfânt. Ostilitatea dintre cele două popoare mi s-a părut, dintr-o dată, ca fiind ca o gâlceavă de familie înverșunată și de lungă durată, ale cărei rădăcini trebuie să rămână îngropate în trecutul istoriei noastre comune, de mult uitate.

Încercarea de a lua urma acestor rădăcini avea să-mi ocupe mare parte din viață, timp de mai mult de două decenii care au urmat. Între timp, fiindcă îmi satisfăcusem stagiul militar și puteam fi oricând înrolat, am simțit că nu vreau să iau parte la un război care ar putea, într-un mod cât se poate de rezonabil, să fie considerat de ambele părți ca un Război Sfânt. Am luat avionul spre Londra și, cu excepția câtorva vizite, nu m-am mai întors de atunci în țara mea.

În Londra, unde mi-am câștigat pâinea predând arabă, m-am alăturat Societății pentru Explorarea Egiptului și m-am înscris la un curs seral de trei ani, despre istoria țării mele natale. Mi-am petrecut alți trei ani studiind hieroglifele. De asemenea, am învățat limba ebraică, dar asta nu a fost atât de dificil, deoarece ea este, ca și limba arabă, o limbă semitică. Toate aceste cunoștințe mi-au dat posibilitatea de a mă adânci în surse antice: totuși, această carte a fost inspirată de un text care îmi era de mult familiar. Într-o noapte de iarnă, cu vreo patru ani în urmă, m-am trezit foarte devreme și mi-am dat seama că nu mai puteam adormi, așa că mi-am făcut niște ceai și m-am așezat lângă foc, începând din nou să citesc – așa cum făceam deseori, și încă mai fac – povestirea despre Iosif din Vechiul Testament. De această dată, pe când citeam bine cunoscutul text, am fost dintr-o dată impresionat de un pasaj din Geneză, peste care trecusem de multe ori fără să-i dau vreo semnificație aparte.

Totul se petrece atunci când, în timpul foametei, frații vitregi ai lui Iosif fac a doua dintre cele două vizite în Egipt, pentru a cumpăra grâu. De prima dată, Iosif își ascunsese adevărata identitate de nadele sale, care îl vânduseră în sclavie: de această dată, el își dezvăluie identitatea, dar le spune fraților săi liniștindu-i: „Deci nu ați fost voi cei care m-ați trimis aici, ci Dumnezeu: iar el m-a făcut tatăl lui Faraon…” Tatăl lui Faraon! Mi se părea greu de crezut că citisem acele cuvinte atât de des în trecut, fără a le da vreo importanță. Puteau doar să fie un titlu. Totuși, în ce sens putea fi Iosif considerat tatăl lui Faraon? Faraonul însuși era privit, indiferent de vârstă, ca și tatăl poporului său. Nu mi se părea posibil nici ca Iosif să-și fi revendicat acest titlu metaforic, pornind de la înalta sa poziție ca vizir: de exemplu, când Tutankhamon încă nu avea optsprezece ani, vizirul său avea în jur de optzeci (de ani), vizir care, în ciuda marii diferențe dintre vârstele lor, era numit „fiul regelui din Kuș.” Reacția mea instinctivă a fost că acele cuvinte exprimau de fapt exact ceea ce însemnau și gândurile mi s-au întors pe dată la Yuya. Încă din timpul conducătorilor Hyksos și în timpul Noului Regat care a urmat, Yuya este singura persoană din istoria Egiptului despre care știm să fi purtat titlul de „tatăl lui Faraon”. Deși, în aparență, Yuya nu avea sânge regal, mumia sa a fost descoperită în primii ani ai acestui secol în Valea Regilor, într-un mormânt aflat între cele ale faraonilor. Era oare posibil ca patriarhul Iosif și acest – aparent – străin în Valea Regilor să fie una și aceeași persoană?

Pentru mine, acest gând – poate că intuiție ar fi un cuvânt mai potrivit – era aproape înfricoșător. Timp de două sau trei secole, exegeții încercaseră să stabilească o conexiune istorică între Vechiul Testament și istoria egipteană, să indice că o anumită persoană a trăit într-o anume perioadă, aceasta fiind temelia unui cadru în care puteau fi potrivite și alte personaje și evenimente din Biblie. Aceasta era o sarcină care fusese îngreunată de pierderea de către Egipt a unei părți enorme a amintirilor despre trecut într-o catastrofa, atunci când Biblioteca din Alexandria, despre care se presupune că conținea în jur de 500.000 de manuscrise, a fost distrusă de un incendiu, în timpul unui asalt al romanilor asupra orașului, în secolul I î.Hr.; la aceasta s-au adăugat și pustiirile și jafurile cuceritorilor islamiști, înarmați cu Coranul, și care considerau toate scrierile antice drept blasfemii. Rezultatele acestor secole de efort de cercetare au fost câteva indicii legate de câteva locuri asociate cu șederea evreilor în Egipt și asuprirea lor, un timp aproximativ în care putea fi plasat Exodul, o referință trecătoare la Israel. Dar unde era Iosif? Unde era Moise, despre care se spunea că a trăit în palatul regal? Cum de niciuna dintre acele minți eminente nu făcuseră legătura între Iosif (Yussuf în Coran) și Yuya, care avea un nume atât de asemănător? Eu însumi studiasem Biblia și istoria Egiptului antic, fără să o fi făcut. De ce tocmai eu aveam această revelație care scăpase atâtor distinși exegeți? Mă înșelam poate în legătură cu titlul care apărea pe una dintre ushabti[2] din mormântul lui Yuya și de mai mult de douăzeci de ori în Cartea Morților a sa?

Eram atât de emoționat încât nu am putut să adorm. S-a făcut dimineață, în timp ce eu așteptam în fața ușilor bibliotecii Societății pentru Explorarea Egiptului, atunci când aceasta s-a deschis în aceeași zi. În primul rând, am verificat textul unei ediții ebraice a Vechiului Testament: se specifica, wa-yašim-ni la-ab la-Phar’a, care, tradus cuvânt cu cuvânt, înseamnă: „Și m-a așezat (pus) el pe mine pentru un tată lui Faraon.” Apoi, m-am îndreptat spre două cărți – Mormântul lui Iouiya și Touiyou de Theodore M. Davis, americanul bogat care a finanțat explorarea care a dus la descoperirea mormântului lui Yuya, și Papirusul funerar al lui Iouiya de Henry Naville, distinsul egiptolog elvețian. Davis notează că titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Stăpânul Celor Două Regate era titlul formal al Faraonului) – apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028 în catalogul Muzeului din Cairo) al lui Yuya, și după cum confirmă Neville, de mai mult de douăzeci de ori în papirusul său funerar.

A dovedi că Iosif și Yuya sunt una și aceeași persoană ar fi, în mod evident, o sarcină formidabilă, care ar însemna o provocare pentru învățăturile convenționale, pentru noțiunea acceptată că tribul lui Israel a petrecut 430 de ani în Egipt, și pentru insistența Bibliei că Moise a dus cu el rămășițele lui Iosif, pentru a le reînhuma atunci când a condus Exodul, ieșirea din Egipt. Totuși, eu simțeam că intuiția mea din orele acelea timpurii ale unei nopți reci de iarnă urma să se dovedească adevărată – și că urma poate să explice calitatea aproape mistică a dușmăniei care înrăutățește relațiile dintre Egipt și Israel.

Ahmed Osman,

Londra, 1987

Cartea Întâi

Tatăl Lui Faraon

Capitolul 1

Mormântul Lui Yuya

Mormântul lui Yuya și al soției sale, Tuya, a fost găsit în 1905, la trei ani după ce Theodore M. Davis a obținut permisiunea de a excava în Liban el-Moluk, în Valea Regilor, în partea vestică a Tebei. Davis, care a acceptat să-și petreacă iernile bătrâneții sale la Luxor, în Egiptul de Sus, a furnizat banii: munca propriu-zisă a fost desfășurată de arheologi, persoane oficiale ale Serviciului de Antichități, ca de exemplu Howard Carter, James Quibell, Arthur Weigall și Edward Ayrton, care toți erau englezi și fuseseră instruiți de Flinders Petrie, primul englez care a făcut săpături în Egipt, a cărui muncă desfășurată acolo în următorii 42 de ani avea să-l facă o personalitate în domeniul arheologiei moderne.

În Valea Regilor există o vale laterală îngustă, lungă de aproximativ o jumătate de milă (800 m), care duce în sus, spre munte. La gura acestei văi, mormintele unui prinț al lui Ramses al III-lea (1151–1132 î.Hr.) și al lui Ramses al XI-lea (1114–1087 î.Hr.) fuseseră găsite mai devreme, săpate la margine, la poalele unui deal de șaizeci de picioare (18 m) înălțime. În 1902, Howard Carter, care pe atunci era Inspector General al Antichităților din Egiptul de Sus și cel ce răspundea de noile excavații, a început să exploreze această vale, începând cu mormântul lui Ramses al XI-lea și săpând spre munte. Această explorare s-a dovedit fructuoasă în anul următor, 1903, când Carter a descoperit mormântul lui Tutmes al IV-lea, tatăl lui Amenhotep al III-lea (1405–1367 î.Hr.). În timpul aceluiași an, explorarea a dus la scoaterea la lumină a mormântului unei alte personalități din Dinastia a Optsprezecea, regina Hatshepsut, care a domnit aproximativ între 1490 și 1468 î.Hr. După aceea însă, urma s-a pierdut.

Cu opt zile înaintea Crăciunului lui 1904, Quibell l-a înlocuit pe Carter la examinarea marginii văii. Coastele dealurilor au fost curățate de muncitori, până când stratul superior de surcele, naturale și artificiale, a fost înlăturat și piatra a fost descoperită. O lună mai târziu, Davis a sosit la fața locului, pentru a afla că toată această muncă nu adusese nimic. Prin urmare, a decis – la sfatul lui Quibell – să abandoneze șantierul și să transfere oamenii înapoi la gura văii laterale, deși și aceasta părea să fie un loc unde era puțin probabil să mai apară alte descoperiri. Davis notează în cartea sa Mormântul lui Iouiya și Touiyou, publicată în 1907: „Locul era cât se poate de nepromițător, așa cum era așezat între mormintele Ramses (un prinț al lui Ramses al III-lea și Ramses al XI-lea) la care fusese nevoie de atâția oameni vreme de atât de mulți ani; prin urmare, nu părea posibil să mai existe un mormânt într-un spațiu atât de îngust, fără să fi fost descoperit. Ca o propunere originală, nu aș fi explorat-o, și cu siguranță că niciun egiptolog care explora pe banii altcuiva nu s-ar fi gândit să riște să risipească timpul și banii. În schimb, eu cunoșteam fiecare centimetru al văii laterale, cu excepția spațiului acestuia, și am decis că o bună explorare își justifica investigațiile și că ar fi o satisfacție să cunosc întreaga vale, chiar dacă ea nu aducea nimic.”

Reveniți la gura văii, muncitorii au început să curețe uriașul morman de moloz, de aproximativ 9 metri înălțime, care se găsea la marginea văii între cele două morminte Ramses. După zece zile, ei au dat peste primul indiciu referitor la un al treilea mormânt, sub forma unei scări de piatră bine cioplită, care promitea să fie prima treaptă a unei scări ce cobora într-un pasaj spre un mormânt. Până în 11 februarie, ei aduseseră la lumină partea de sus a unei uși sigilate, care ieșea în afară din calcarul și nisipul care blocau scara. În acest timp, Quibell a fost nevoit să părăsească șantierul și Arthur Weigall i-a luat locul. Într-un interval de 24 de ore, ușa, care era tăiată în piatră masivă, fusese descoperită în întregime. Totuși, o deschizătură de 12 pe 4 inci (31 x 11 cm), lângă partea de sus a intrării, fusese umplută cu mortar făcut cu nămol din Nil, semn că mormântul fusese spart mai demult de un tâlhar.

Echipa lui Weigall a decis să-i urmeze exemplul. Ei au spart sigiliul în partea de sus a intrării, pentru a arunca o privire asupra a ceea ce se găsea în interior. Tot ce au putut să vadă a fost un coridor care cobora într-o pantă abruptă, lat de aproximativ 5 picioare (l, 50m). Dar ce se afla dincolo de acesta? Apertura lăsată de sigiliul spart era prea îngustă pentru a lăsa să treacă o persoană adultă, astfel încât ei au recurs la serviciile unui mic băiat egiptean, pe care l-au coborât prin minuscula deschidere. Băiatul a adus afară câteva obiecte pe care le găsise împrăștiate pe jos, la câțiva metri de intrare – un jug aurit de la un car, un sceptru de lemn și un scarabeu (gândac sacru), care la o primă vedere părea să fie din aur masiv, dar care la o examinare mai atentă s-a dovedit a fi din piatră acoperită cu un fel de foiță de aur.

A doua zi, la intrarea în mormânt, lui Weigall și Davis li s-a alăturat Gaston Maspero, directorul general al Muzeului din Cairo. După ce muncitorii au dărâmat ușa, cei trei bărbați, fiecare având o lumânare, au intrat. Au coborât prin coridorul abrupt și au găsit o a doua ușă. În partea de sus avea o deschidere similară cu cea de la prima ușă și era acoperită de sus până jos cupecețile sigiliului necropolisului. În partea de jos a ușii se aflau două vase de ceramică, în care muncitorii din vechime au amestecat ultimul înveliș de tencuială pentru a închide mormântul. Maspero și Davis și-au folosit doar mâinile, pentru a îndepărta câteva dintre pietrele din partea de sus a peretelui și au privit prin scobitură. În întuneric au putut să vadă aurul strălucitor ce acoperea un soi de mobilier pe care nu au putut să-l identifice. Nerăbdători, ei au reușit să se târască pe deasupra celei de-a doua uși, fără să fi așteptat ca muncitorii să o dărâme, apoi au coborât în întunericul camerei sepulcrale. Evident, primul lucru pe care au vrut să-l afle era numele posesorului mormântului.

„Ne-am ținut lumânările (mai sus) dar dădeau lumină atât de puțină și lumina lor ne orbea, încât nu vedeam altceva decât strălucirea aurului”, își amintea Davis cu câteva pagini mai încolo în cartea sa. „Totuși, peste unul sau două momente, am reușit să distingem o sanie funerară, care trebuia să conțină toate sicriele persoanei decedate și mumia ei, și cu ea să fie duse la mormânt. Sicriul avea o înălțime de 80 m și era lung de 2,40 m, făcut din lemn acoperit cu bitum, care era tot atât de strălucitor ca și în ziua când fusese pus. De jur-împrejurul părții superioare a sicriului era o bandă de foiță de aur, lată de 15,24 cm, acoperită cu hieroglife. Când i-am atras atenția lui Monsieur Maspero asupra ei, imediat el mi-a dat lumânarea lui, pe care, împreună cu a mea, am ridicat-o în fața ochilor mei aproape de inscripții, pentru ca el să le poată citi. Într-o secundă, el a spus: „Iouiya.” Evident emoționat de acest anunț și orbit de strălucirea lumânărilor, involuntar le-am apropiat de sicriu; moment în care Monsieur Maspero a strigat: „Ai grijă,” și mi-a tras mâinile înapoi. Într-o clipă am realizat că, dacă lumânările mele ar fi atins bitumul, fapt pe care am fost periculos de aproape să-l fac, sicriul s-ar fi transformat într-o flacără.”

Hotărârea generoasă a lui Davis de a continua să exploreze locul nepromițător dintre cele două morminte Ramses de la gura văii a rezultat în găsirea unui bogat tezaur de antichități egiptene. Când curentul electric a fost introdus în mormânt, s-a văzut că el conținea de asemenea sarcofagul soției lui Yuya, Tuya. Printre relicvele care au fost recuperate se numără:

Sarcofagul de lemn al lui Yuya, acoperit cu smoală și fiind acoperit de linii de inscripții, așezat pe o sanie.

Mumia lui Yuya în interiorul a trei sicrie (ca și în cazul lui Tutankhamon).

Sarcofagul de lemn al Tuyei, pe o sanie, cu un text care îl menționează pe fiul ei, Anen, al doilea profet al zeului Amun-Ra[3].

Două sicrie, inclusiv mumia Tuyei.

Două măști poleite, câte una pentru fiecare dintre ocupanții mormântului (aceasta era masca așezată chiar pe capul mumiei).

Două cutii canopice, fiecare împărțită în patru compartimente, în care erau așezate vasele canopice ce conțineau viscerele persoanei decedate.

Multe ushabti în cutii de lemn.

Sceptrul lui Yuya și mânerul biciului său.

Mânerul sistrum-ului lui Yuya, un instrument care produce un clinchet sau un zornăit, folosit în special în ritualurile închinate zeiței Isis, soția lui Osiris, zeul morților, și de asemenea în cultul lui Aton, zeul noii religii de la Amarna (vezi Capitolul 13).

Vase de alabastru.

O statuetă din lemn cu texte din Cartea Morților, o justificare a vieții persoanei decedate, care printre altele conținea formulele magice care trebuiau să-l ajute pe parcursul călătoriei sale în lumea de dincolo.

Trei scaune magnifice din lemn, de diferite mărimi, aparținând lui Sitamun.

O cutie cu bijuterii a lui Amenhotep al III-lea.

Două paturi.

Un cufăr aparținând lui Amenhotep și reginei sale, Tiye.

Un vas de alabastru care aparținea regelui și reginei.

Un tub kohl – kohl era un fel de machiaj – având inscripționat numele lui Amenhotep al III-lea.

Vase de ceramică.

Sigiliu de lut, pe care se crede că se află numele lui Ramses al III-lea[4] lipit de pânză.

Colierul lui Yuya din mărgele mari de aur și lapis lazuli. Articole de toaletă de diferite tipuri.

Rezerve îndestulătoare de carne mumificată, și aceasta destinată persoanei decedate pe parcursul călătoriei lui sau ei prin lumea de dincolo.

Un coș pentru perucă, făcut din papirus, și o perucă, probabil (confecționată) din păr uman.

Perechi de sandale de două mărimi diferite, variind în lungime de la 18 la 30 cm.

Un papirus, lung de 19,8 m, conținând capitole ale Cărții Morților.

Un car, perfect conservat, care pe atunci era doar al doilea car despre care se știa că se păstrase din perioada Egiptului antic.

Până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, cu șaptesprezece ani mai târziu, mormântul lui Yuya a fost singurul din Egipt care a fost găsit aproape intact. Cele două mumii erau culcate în sicriele lor. La început, mumia lui Yuya fusese închisă în trei sicrie, iar a Tuyei în două, dar acela care intrase în mormânt mai devreme scosese în mod evident sicriele aflate mai în interior, și le îndepărtase capacele. Căutând ornamente și bijuterii de aur, el zgâriase fâșiile de pânză ale mumiei – întărite din cauza unguentelor care se uscaseră – cu unghiile, lăsând o mare cantitate de bucățele de pânză în ambele sicrie.

Când trupul lui Yuya a fost ridicat, lanțul de mărgele mari din aur și lapis lazuli, înșirate pe o ață rezistentă, care păruse că s-a rupt în timpul zgârierii pânzei mumiei, a fost găsit în spate, în jurul gâtului mumiei. Jefuitorului de morminte îi scăpase de asemenea o farfurie de aur de mărimea palmei unui om, care fusese inserată de cel care l-a îmbălsămat, cu scopul de a ascunde incizia pe care o făcuse pentru a scoate inima lui Yuya pentru mumificarea specială. Ambele mumii erau atât de bine conservate, încât lui Arthur Weigall i s-a părut că ele ar fi putut chiar să-și deschidă ochii și să vorbească.

Deschiderea oficială a mormântului a avut loc în 13 feb. 1905, asistată de fratele regelui Angliei, ducele de Connaught și ducesa, soția sa, care se nimeriseră să viziteze Egiptul chiar în acea perioadă. Scoaterea, catalogarea și împachetarea obiectelor din mormânt, operații care erau supravegheate de Quibell, au durat trei săptămâni. În ciuda vigilenței, unii dintre cei care se ocupau de împachetat au reușit să subtilizeze unele dintre obiectele din mormânt, dar se crede că toate au fost recuperate, fiind cumpărate de la negustorii de antichități[5]. În 3 martie, 120 de muncitori au început să transporte cutiile cu obiecte în jos spre râu, unde au fost lăsate pe timpul nopții, înainte de a fi încărcate într-un tren păzit, care se îndrepta spre Cairo, locul de odihnă al lui Yuya în prezent, în muzeul capitalei egiptene.

Deși mormântul lui Yuya și Tuya e cel mai complet care a fost găsit înainte de cel al lui Tutankhamon, nimeni nu s-a gândit că Yuya ar avea o importanță deosebită. Davis a scris relatarea acestei descoperiri, cu o introducere de Maspero, în 1907: Neville și-a publicat studiul despre Cartea Morților a lui Yuya cu un an mai târziu. Nu prea multe s-au mai făcut de atunci, în afara unor studii legate de diferite piese de mobilier și textele din mormânt. Totuși, în cazul lui Yuya există destule fațete interesante pentru a face surprinzător faptul că originile sale nu au fost subiectul unor investigații mai amănunțite, fie atunci, fie în cei 80 de ani care au urmat.

După cum am văzut deja, el este singura persoană începând din perioada regilor Hyksos, despre care știm că a purtat titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Faraonul), același titlu pe care și-l revendica Iosif – și care, deși aparent nu avea sânge regal, a fost îngropat în Valea Regilor, și nu în Valea Nobililor, aproape de satul Sheikh Abdel Koma. Mai mult decât atât, spre deosebire de mormintele celorlalți nobili, cel al lui Yuya nu are nici decorațiuni, nici inscripții; numele său, găsit pe sarcofag, pe cele trei sicrie și alte piese de mobilier funerar, nu este unul egiptean și nici nu a fost descoperit în Egipt înainte de timpul când el a trăit; spre deosebire de urechile majorității mumiilor regale ale Noului Imperiu, ale lui Yuya nu erau găurite, iar poziția mâinilor, cu palmele spre gât atingându-se sub bărbie, este diferită de forma Osiris obișnuită, în care mâinile celui decedat erau încrucișate pe piept. Din câte se cunoaște, Yuya este singura mumie egipteană care a fost găsită având mâinile în această poziție.

Yuya purta o listă impresionantă de titluri pe lângă acela de „sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate”:

Părinte al Zeului, sau Sfânt Părinte (acesta era un titlu preoțesc comun, care se poate spune că corespunde aceluia de „părinte” al Bisericii Romano-catolice și Bisericii Anglicane sau aceluia de „padre” al forțelor armate)

Stăpân al Casei,

Adjunctul Maiestății Sale la comanda carelor de luptă,

Purtătorul inelului regelui Egiptului de Jos,

Purtătorul peceții regelui Egiptului de Jos,

Nobil prin Ereditate,

Supraveghetor al Vitelor lui Mân, Stăpânul Akhmim-ului, Supraveghetor al Vitelor lui Amun,

Favorit al Zeului Bun (Faraonul),

Confident de taină al Regelui,

Confident de taină al Zeului Bun,

Gura regelui Egiptului de Sus,

Urechile regelui Egiptului de Jos,

Profet al Zeului Mân,

Prieten Unic,

Primul dintre prieteni,

Prinț,

Mare Prinț,

Mare în Iubire,

Bogat în Daruri în Casa Regelui,

Cel aflat în Grația Stăpânului său,

Răbdător în dragoste pentru Stăpânul său,

Iubit de regele Egiptului de Sus,

Iubit de regele Egiptului de Jos,

Iubit de Stăpânul celor Două Regate,

Iubit de Zeu,

Posesor al favorurilor sub domnia Stăpânului celor Două Regate, Lăudat de Zeul Bun,

Lăudat de Zeul său,

Lăudat de Stăpânul său,

Lăudat de Stăpânul său, Amun,

Lăudat de rege,

Lăudat de Stăpânul Celor Două Regate,

Lăudat acela care a ieșit din Trupul Lăudat,

Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a făcut bogat,

Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a ridicat în mărire,

Acela pe care Stăpânul care face toate lucrurile l-a ridicat în mărire, Primul dintre Însoțitorii Regelui,

Cel Înțelept,

Cel pe care regele l-a făcut mare și înțelept, pe care regele și l-a făcut egalul său.

Spre deosebire de soția sa, Tuya, care avea o înfățișare egipteană convențională, Yuya avea o înfățișare remarcabil de străină, după cum nota Arthur Weigall în cartea sa The Life and Times of Akhnaten (Viața și timpurile lui Akhnaton), publicată în 1910: „Era o persoană cu prezență impunătoare, al cărui caracter puternic era vizibil pe fața lui. Putem să ni-l imaginăm ca un bărbat înalt, cu părul cărunt zburlit; un nas mare acvilin, ca acela al unui sirian; buze puternice, pline; și un maxilar hotărât, ușor pronunțat. Are fața unui ecleziast și ceva din gura sa amintește de Papa Leon al XIII-lea. Privind aceste trăsături atât de bine conservate, simțim că în el putem să descoperim inițiatorul (de fapt) marii mișcări religioase, pe care fiica și nepotul lui au înfăptuit-o.”

Aceasta este o referință la Tiye, fiica lui Yuya, și a Tuyei, pe care Amenhotep al III-lea a făcut-o Marea Sa Soție Regală, și fiul lor, Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), care urma să închidă templele, să distrugă zeii Egiptului și să stabilească în locul acestora un zeu monoteistic, ca și Dumnezeul lui Israel (vezi Capitolul 8).