Suspecti de crima

Sir Edward Palliser, K. C., locuia pe Queen Anne's Close la numărul 9. Queen Anne's Close este un cul-de-sac. Chiar în mijlocul Westminster-ului; acolo domnea o atmosferă arhaică, departe de tumultul secolului al XX-lea. Lui sir Edward Palliser îi convenea de minune.

Sir Edward fusese unul dintre eminenții avocați, specialiști în omucideri ai timpului său, oarecum nu mai se ducea la tribunal, amuzându-se cu colecționarea de cărți pentru biblioteca sa deosebită din domeniul criminalisticii. Era autorul volumului „Amintiri despre criminali celebri”.

În această seară, sir Edward stătea în fața șemineului din bibliotecă, sorbind dintr-o excelentă cafea și clătinând din cap asupra unui volum de Lombroso. Teorii atât de ingenioase și cu totul depășite.

Ușa se deschise aproape fără zgomot și valetul său bine instruit se apropie de covorul tixit de cărți și-i șopti discret:

— O tânără dorește să vă vadă, sir.

— O tânără?

Sir Edward era surprins. Iată ceva cu totul neobișnuit. Apoi se gândi că ar fi nepoata sa, Ethel, dar nu, în acest caz, Armour ar fi anunțat-o pe nume.

Îl întrebă grijuliu:

— Doamna nu și-a spus numele?

— Nu sir, dar a zis că e sigură că veți vrea s-o vedeți.

— Condu-o înăuntru, se hotărî sir Edward Palliser. Se simțea plăcut impresionat.

O fată înaltă, brunetă, în jur de 30 de ani, cu o haină și fustă negre, bine croite și o pălăriuță neagră se îndreptă spre sir Edward cu mâna întinsă, privindu-l ca pe o veche cunoștință. Armour se retrase, închizând ușa fără zgomot.

— Sir Edward, mă cunoașteți, nu-i așa? Eu sunt Magdalen Vaughan.

— Dar cum nu, desigur. El îi strânse cu căldură mâna întinsă.

Și-o amintea acum perfect. Din călătoria aceea din America spre țară, pe vasul „Siluric”! Un copil încântător… Căci era aproape un copil. Și-a adus aminte că a iubit-o, în mod discret, ca un bărbat mai în vârstă de modă veche. Ea fusese atât de adorabil de tânără…, atât de voluptuoasă…, plină de admirație pentru cultul eroului… Tocmai potrivită să cucerească inima unui bărbat care se apropia de 60 de ani. Episodul retrăit îi pulsă mai multă căldură când i-a strâns mâna.

— E cât se poate de drăguț din partea ta. Ia loc, te rog.

Îi trase un fotoliu, vorbind vesel, liniștit, întrebânduse tot timpul de ce venise la el. Când, în cele din urmă, își termină frazele de introducere, se lăsă tăcerea.

Mâna ei se încleșta și se descleșta pe brațul fotoliului și-și umezea mereu buzele. Deodată, intră abrupt în subiect.

— Sir Edward, aș dori să mă ajutați.

El rămase surprins și murmură fără să vrea:

— Poftim?

Ea continuă, vorbindu-i cu mai multă însuflețire:

— Ați spus că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor… Că dacă ar fi ceva pe lume pe care s-o faceți, ați face-o.

Da, într-adevăr, o spusese. E un lucru pe care-l spui, mai ales în momentul despărțirii. Își aducea aminte de tonul său scăzut, de modul în care îi sărutase mâna.

„Dacă-aș putea vreodată face ceva… Să știți că vorbesc serios”.

Da, se spun astfel de lucruri… Dar foarte, foarte rar îți îndeplinești promisiunile! Și, bineînțeles, nu după nouă sau zece ani. Îi aruncă o privire; era încă o fată foarte frumoasă dar își pierduse șarmul pe care-l găsise la ea – acea aparență de tinerețe proaspătă, intangibilă. Avea o figură mai interesantă acum, poate așa ar fi gândit un tânăr, dar sir Edward nu mai simțea deloc valul acela de căldură și emoție care îl copleșise la sfârșitul călătoriei transatlantice.

Își luă un aer profesionist și prudent. Rosti pe un ton degajat:

— Desigur, dragă domnișoară. Sunt încântat să fac tot ce depinde de mine, deși mă îndoiesc că mai pot fi de ajutor cuiva acum.

Ea nu observă că el își pregătea terenul de retragere. Era tipul care vedea câte un singur lucru pe rând și în momentul acela o preocupa numai problema sa personală. Considera amabilitatea avocatului de a o ajuta drept angajament definitiv.

— Sir Edward, suntem la mare ananghie!

— Suntem? Te-ai căsătorit?

— Nu, mă refeream la fratele meu și la mine. De fapt și ia William și la Emily. Dar trebuie să vă explic. Am… Am avut o mătușă, domnișoara Crabtree. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. A fost oribil. A fost omorâtă… Ucisă.

— Aha! Fața lui sir Edward se lumină de interesul stârnit. Acum o lună, nu-i așa?

Fata încuviință.

— Mai puțin, trei săptămâni.

— Da, îmi reamintesc. A fost lovită în cap în casa ei. N-au descoperit individul care a făcut-o.

Din nou Magdalen Vaughan dădu din cap.

— N-au găsit omul și nici nu cred că-l vor găsi vreodată. Știți… S-ar putea să nu fie niciunul.

— Cum așa?

— Da, e îngrozitor. Nu s-a scris despre asta în ziare. Dar tocmai asta crede poliția. Ei știu că nimeni nu a intrat în casă în seara aceea.

— Vrei să spui…

— Că e unul dintre noi patru. Așa trebuie să fie. Ei nu știu cine și nici noi nu știm cine… nu știm. Stăm în fiecare zi, uitându-ne unul la altul bănuitori și tot întrebându-ne. Oh! Dacă ar fi putut fi măcar cineva dinafară, dar nu văd cum ar fi…

Sir Edward o privea cu atenție, cu tot mai mult interes.

— Vrei să spui că sunt suspectați membrii familiei?

— Exact. Cei de la poliție n-au spus-o, bineînțeles. Au fost drăguți și politicoși. Dar au percheziționat casa și neau tot anchetat pe noi toți și pe Martha… Deoarece nu știu care dintre noi e, stau la pândă. Mi-e așa de frică, mi-e îngrozitor de frică.

— Draga mea, lasă, haide, cred că exagerezi!

— Nu. Este unul dintre noi patru, așa trebuie să fie.

— Cine sunt cei patru la care te referi?

Magdalen se îndreptă în fotoliu și vorbi mai liniștit:

— Sunt eu și Matthew. Mătușa Lily a fost sora bunicii. Am locuit la ea de când aveam patrusprezece ani. (Suntem gemeni, după cum știți). Apoi mai e William Crabtree. El este nepotul ei de la un frate. Locuiește și el acolo, împreună cu soția sa, Emily.

— Ea îi întreținea?

— Mai mult sau mai puțin. Are ceva bani proprii, dar nu e prea sănătos și trebuie să stea acasă. Este un bărbat liniștit, visător. Sunt sigură că ar fi fost imposibil ca el să fi… Mi-e și groază să mă gândesc la asta!

— Sunt încă departe de a înțelege situația. Poți să-mi relatezi ce s-a întâmplat, dacă asta nu te afectează prea mult?

— O, nu, vreau să vă povestesc. Și încă totul îmi este clar în minte, extraordinr de clar. Servisem ceaiul, înțelegeți, și plecasem cu toții să ne ocupăm de treburile noastre. Eu să lucrez la o rochie. Matthew să-și dactilografieze un articol – face puțin pe ziaristul. William să-și aranjeze timbrele; Emily nu coborâse la ceai. Luase o cașetă pentru durere de cap și se lungise în pat. Așa că eram cu toții ocupați cu câte ceva. Și când Martha a intrat s-o cheme pentru cină, la șapte și jumătate, mătușa Lily era moartă. Cu capul… E oribil… Zdrobit.

— Cred că s-a găsit arma, nu?

— Da. Era un presse-papiers care se afla întotdeuna pe masa de lângă ușă. Polițiștii au căutat amprente, dar n-au găsit. Fuseseră șterse.

— Și prima voastră bănuială?

— Ne-am gândit, de bună seamă, că a fost vorba de un hoț. Două sau trei sertare de la birou erau trase, ca și cum tâlharul căutase cava. Sigur că ne-am gândit la un hoț! Apoi au venit cei de la poliție și au spus că ea murise de cel puțin o oră; au întrebat-o pe Martha cine fusese în casă și Martha a răspuns că nimeni. Ferestrele erau închise pe dinăuntru și nu erau semne că ar fi fost forțat ceva. Apoi au început să ne chestioneze…

Se opri. Pieptul îi sălta. Ochii, înfricoșați și rugători, căutau la sir Edward un semn de încurajare.

— De exemplu, cine beneficiază de pe urma morții mătușii tale?

— Asta-i simplu. Cu toții beneficiem în mod egal. Ea a hotărât ca averea să-i fie împărțită în mod egal între noi patru.

— Și la cât se ridică bunurile sale?

— Avocatul ne-a spus că ne va reveni cam optzeci de mii de lire după acoperirea cheltuielilor de succesiune.

Sir Edward făcu ochii mari, ușor surprins.

— Dar e o sumă considerabilă. Cred că știați cât de mare era averea mătușii voastre?!

Magdalen clătină din cap negativ.