Tiganca

I

Macfarlane observase adesea că prietenul său, Dickie Carpenter, avea un ciudat sentiment față de țigănci. Nu aflase niciodată motivul. Dar când logodna dintre Dickie și Esther Lawes a fost desfăcută, atunci cei doi bărbați și-au spus ce aveau pe suflet.

Macfarlane se logodise cu sora mai mică, Rachel, cu aproape un an în urmă. Le cunoștea pe cele două fete Lawes de când erau mici. Atent și prevăzător în toate privințele, nu voise să recunoască pentru sine însuși atracția crescândă asupra sa a feței copilăroase și a ochilor negri sinceri ai Rachelei. Nu era o frumusețe ca Esther, nu! Dar, de nedescris, mai naturală și mai dulce. După logodna lui Dickie cu sora mai mare, relațiile dintre cei doi bărbați păreau să devină mai apropiate.

Și acum, numai după câteva săptămâni, logodna se rupsese din nou și Dickie, chiar Dickie neînduplecat. Până atunci, în scurta sa existență, totul mersese ca uns pe roate. Își alesese bine cariera navală. Dragostea sa pentru mare era înnăscută. Avea ceva din aerul unui viking, primitiv și direct, o fire care n-avea nimic comun cu subtilitățile intelectuale. Aparținea acelei categorii de tineri englezi care se exprimă greu, cărora le displace orice formă de emoție și cărora le este cât se poate de dificil să-și explice procesele lor mentale, mai ales în cuvinte...

Macfarlane, acel scoțian încăpățânat, cu o imaginație celtică ascunsă pe undeva, asculta și fuma, în timp ce prietenul său se bălăcea într-o mare de cuvinte. Știa că o să urmeze o mărturisire ca o descărcare. Dar se așteptase ca subiectul să fie altul. Oricum, la început, nu a fost vorba despre Esther Lawes. Părea numai povestirea unui coșmar de copil.

— Totul a început cu un vis pe care l-am avut când eram mic. Nu un coșmar propriu-zis. Ea – țiganca, după cum știi – apare adesea în vise... chiar într-unul bun (sau ceea ce i se pare unui băiețel că e bine – o petrecere, plesnitori și chestii de-astea). Eu mă jucam grozav și simțeam, știam că dacă aș ridica privirea, aș vedea-o pe ea, stând ca de obicei, privindu-mă... Cu ochi triști, știi, ca și cum ea înțelegea ceva pe care eu nu puteam... Nu sunt în stare să-ți explic de ce mă scotea așa din fire... dar așa se întâmpla! De fiecare dată! Mă trezeam urlând de groază și bătrâna mea doică spunea: "Poftim! Domnișorul Dickie iar a avut unul din visele sale cu țigănci!"

— Te-au speriat vreodată țigănci adevărate ?

— N-am văzut nici una decât mai târziu. Și asta a fost ciudat. Alergam după un cățeluș e-al meu. Îmi scăpase. Am ieșit pe poarta de la grădină și am luat-o pe una din cărările din pădure. După cum știi, atunci locuiam la New Forest. În cele din urmă, am ajuns într-un soi de poiană, cu un podeț peste o apă. Și chiar lângă el stătea o țigancă, cu o basma roșie pe cap, exact ca în visul meu. Și, deodată, mi s-a făcut frică! Se uita la mine, știi... Cu aceeași privire, ca și cum ea știa ceva de care eu nu aveam habar și-i părea rău... Și atunci îmi spuse destul de liniștită, dând din cap încurajator către mine: "Nu m-aș duce pe drumul ăla, dacă aș fi în locul tău". Nu pot să-ți spun de ce, dar m-a speriat de moarte. Am trecut pe lângă ea ca din pușcă pe pod. Cred că era putrezit. Oricum a cedat și am căzut în apă. Curgea destul de repede și era cât pe-aci să mă înec. Al naibii de aproape am fost de înec. N-am uitat niciodată. Și am simțit că totul era în legătură cu țiganca...

— Cu toate că te-a avertizat, de fapt!

— Cred că ai putea s-o interpretezi astfel. Dickie se opri pentru o clipă, apoi continuă: Ți-am povestit despre visul acesta al meu, nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat mai târziu (cel puțin, eu presupun că nu are), ci numai pentru că s-a întâmplat să fie punctul declanșator. Acum o să înțelegi ceea ce vreau să spun prin "simțul țigăncii". Deci, mă duc, în prima seară, la familia Lawes. Atunci tocmai mă întorsesem de pe coasta de vest. Era grozav să fiu din nou în Anglia. Soții Lawes erau prieteni vechi cu părinții mei. Nu le văzusem pe fete de când aveam șapte ani, dar tânărul Arthur îmi fusese un foarte bun prieten și, după ce murise, Esther a continuat să-mi scrie și să-mi trimită ziare. Scria grozav de simpatic! Mă distra de minune. Am dorit întotdeauna să mă fi priceput mai bine să-i răspund. Eram foarte nerăbdător s-o văd. Părea ciudat să cunoști o fată destul de bine numai din scrisori și nu altfel. Ei bine, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc acasă, la familia Lawes. Esther era plecată, dar o așteptau să sosească în seara aceea. Stăteam lângă Rachel la cină și, când m-am uitat într-o parte și alta a mesei, m-a cuprins un simțământ ciudat. Aveam impresia că cineva mă privea și lucrul ăsta mă făcea să nu mă simt în apele mele. Apoi am văzut-o...

— Pe cine?

— Pe doamna Haworth... de care-ți povesteam.

Îi stătea pe limbă lui Macfarlane să spună: "Credeam că-mi povesteai despre Esther Lawes". Dar tăcu și Dickie continuă.

— Se deosebea prin ceva de toți ceilalți. Stătea lângă domnul Lawes, ascultându-l foarte gravă, cu capul aplecat. Avea ceva din tul roșu în jurul gâtului. M-am gândit că fusese rupt; oricum, îi atârna pe spate ca niște mici limbi de foc... I-am spus Rachelei: "Cine-i femeia aceea de-acolo? Brunetă, cu șal roșu?"

— Te referi la Alistair Haworth? Are un șal roșu. Dar e blondă. Foarte blondă.

— Și chiar așa era, știi! Părul ei avea o nuanță frumoasă de galben pal strălucitor. Și, totuși, aș fi jurat pe cinstea mea că era brunetă. Ciudat, ce efect au ochii cuiva asupra mea... După cină, Rachel ne făcu cunoștință și ne-am plimbat prin grădină. Am discutat despre reîncarnare...

— Nu prea e genul tău, Dickie!

— Cred că e. Îmi amintesc c-am spus că pare a fi un mijloc destul de ușor de a explica faptul că recunoști imediat niște oameni, ca și cum i-ai fi întâlnit înainte. Ea a zis: "Te referi la îndrăgostiți..." Era ceva straniu în tonul ei – ceva blând și cald. Îmi reamintea de ceva, dar nu-mi dădeam seama de ce. Am mai continuat să flecărim puțin, când domnul Lawes ne-a chemat de pe terasă, spunea că Esther venise și dorea să mă vadă. Doamna Haworth își puse mâna pe brațul meu și spuse: "Te duci înăuntru?"; "Da, am zis eu"; "Cred că mai bine ai…" și atunci... atunci...

— Spune!

— Sună trăsnit. Doamna Haworth a spus: "Nu m-aș duce înăuntru, dacă aș fi în locul tău"... El se opri. Asta m-a speriat, știi. M-a speriat rău. De aceea ți-am povestit despre vis... Pentru că, știi, ea a vorbit în același mod – liniștită, ca și cum cunoștea ceva și eu nu. Nu era doar o femeie frumoasă care dorea să mă țină în grădină ca să rămân cu ea. Vocea ei era blândă și-i părea foarte rău. Aproape ca și cum prevedea ce avea să se întâmple... Cred că am fost nepoliticos, dar m-am întors și-am părăsit-o, alergând într-un suflet spre casă. Acolo părea că mă aflu în siguranță. Știam atunci că-mi fusese teamă de ea chiar de la început. Am simțit o ușurare să-l văd pe domnul Lawes. Esther e afla lângă el... Dickie ezită o clipă și apoi murmură abia șoptit: nu m-am îndoit nici o clipă, în momentul în care am zărit-o, mi-am dat seama că m-a cucerit.

Gândurile lui Macfarlane îi zburară repede la Esther Lawes. Auzise odată pe cineva numind-o "șase picioare de perfecțiune evreiască". Un portret inteligent, conchise el, când îi reveniră în minte înălțimea ei neobișnuită, silueta sa subțire, albeața marmoreană a feței, cu nasul delicat conturat și splendoarea neagră a părului și ochilor. Da, nu se minună că simplitatea copilăroasă a lui Dickie capitulase în fața ei. Lui Esther n-ar fi putut niciodată să-i bată inima mai puternic, dar el o admira cât era de încântătoare.

— Și apoi, continuă Dickie, ne-am logodit.

— Imediat ?

— Ei bine, cam după o săptămână. I-a trebuit doar vreo două săptămâni ca să descopere că, de fapt, nu mă iubea...

Râse scurt, plin de amărăciune:

— Era în ultima seară, înainte de a mă întoarce pe vasul cel vechi. Veneam din sat prin pădure și atunci am văzut-o pe doamna Haworth , vreau să zic. Purta o Tam-o-shanter[1] roșie și, doar pentru o clipă, știi, mă făcu să tresar. Ți-am povestit visul meu, așa că o să înțelegi... Neam plimbat puțin. Nu am rostit nici un cuvânt care s-o fi supărat pe Esther, știi...

— Chiar?

Macfarlane se uita curios la prietenul său. Ciudat, cum oamenii îți povesteau lucruri de care ei înșiși sunt inconștienți!

— Și apoi, când mă întorceam ca să mă îndrept spre casă, ea mă opri. Spuse: "Vei ajunge acasă foarte curând. Nu m-aș întoarce prea repede, dacă aș fi în locul tău..." Și atunci am știut că mă aștepta ceva neplăcut... și... de cum am intrat, Esther mă întâmpină și-mi spuse că își dăduse seama că nu mă iubește cu adevărat...

Macfarlane mormăi plin de înțelegere:

— Și doamna Haworth? întrebă el.

— N-am mai văzut-o niciodată până în vara asta.

— În seara asta?