Tragedia de la Marsdon Manor
Aa
Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile și când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-și valijoara.
— Á la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine.
— Înseamnă că te-au chemat pentru un caz?
— Da, deși mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promițătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, și-a făcut o asigurare pe viață la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire.
— Da? am zis eu foarte curios.
— Bineînțeles, există clauza de sinucidere în polița de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, polița de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obișnuiește, de propriul medic al companiei, și deși trecuse de prima tinerețe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor și cauza morții este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situația financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp și Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soție tânără, frumoasă și se pare că și-a adunat toți banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viață pentru ca asigurarea lui să revină soției și apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, așa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morții a fost un atac de cord aș fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca și incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ți faci bagajul și apoi luăm un taxi până în strada Liverpool.
O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obținut informația că Marsdon Manor se afla la o milă distanță. Poirot a hotărât să mergem pe jos, așa că am luat-o de-a lungul străzii principale.
— Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat.
— Întâi o să mergem la doctor. Am controlat și mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa.
Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puțin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca și am sunat la ușă.
S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultații și, pentru moment, nu aștepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt și lat în umeri, cu maniere destul de plăcute.
Poirot s-a prezentat și i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigațiile necesare.
— Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezență, îmi închipui că fiind un om atât de bogat, viața sa era asigurată pentru o sumă mare.
— Îl consideri un om bogat, doctore?
Acesta se uită cam surprins.
— Cum să nu fie? Avea două mașini, știți, și Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuiești, deși, cred că a cumpărat-o foarte ieftin.
— Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenție. Acesta se mulțumi doar să dea din cap cu tristețe.
— Chiar așa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru șotia sa că există această asigurare pe viață. Este o tânără foarte frumoasă și încântătoare, dar teribil de răvășită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că șocul trebuie să fi fost considerabil.
— L-ați vizitat recent pe domnul Maltravers?
— Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată.
— Cum?
— Știu că domnul Maltravers era un om de știință creștin sau ceva de genul acesta.
— Dar i-ați examinat cadavrul?
— Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului.
— Și cauza morții a fost clară?
— Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă.
— Încă mai zăcea unde fusese găsit?
— Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantații. Evident că ieșise să împuște ciori de câmp, deoarece o pușcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială.
— N-ar fi putut fi împușcat?
— Dragă domnule!
— Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înșeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct și, apoi, l-a schimbat când polițistul local i-a arătat o rană în cap!
— N-o să găsiți nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveți altceva?
Am înțeles aluzia.
— Vă lăsăm cu bine și vă mulțumim foarte mult, doctore, pentru că ați fost atât de amabil să ne răspundeți la întrebări. Apropo, n-ați considerat necesară o autopsie?
— De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară și în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului.
Și întorcându-se, doctorul trânti ușa tare în fața noastră.
— Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor.
— Un măgar bătrân...
— Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene.
L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiță i se ivi totuși în ochi și adăugă cu viclenie:
— Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă!
M-am uitat la el cu răceală.
Când am ajuns la vilă, ușa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită și o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun și se retrase ca să-și anunțe stăpâna. Trecură cam zece minute, ușa se deschise și o siluetă subțire, în haine de doliu, stătea în prag,
— Domnul Poirot? îngăimă ea.
— Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare și se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu știu ce e mila.
Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roșii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumusețe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaștri și buze frumos conturate.
— E ceva în legătură cu asigurarea soțului meu, nu-i așa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, așa de repede?
— Curaj, dragă doamnă. Curaj! Știți, soțul dumneavoastră și-a făcut asigurarea pe viață pentru o sumă destul de mare și, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acționez pentru ei. Puteți fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreți să-mi povestiți pe scurt tristele evenimente de miercuri?
— Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise...
Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înțelegere.
— Pricep. Destul! L-ați văzut pe soțul dumneavoastră în după amiaza aceea?
— De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după niște timbre și cred că el umbla prin împrejurimile vilei.
— Ca să împuște ciori?
— Da, de obicei își ia pușca cu el și am auzit una sau două împușcături în depărtare.
— Unde este pușca acum?
— În hol, cred.
Ea l-a condus acolo și a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete.
— Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Și acum, doamnă, dacă aș putea vedea... Se opri cu delicatețe.
— Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.
