Tragedie in trei acte

ACTUL ÎNTÂI
Suspiciunea

Capitolul 1
Cuibul de corbi

Domnul Satterthwaite ședea pe terasa de la Crow’s Nest^[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare.

Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescențe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înșelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparență. Numele i se datora poziționării, sus, la înălțime, tronând deasupra portului Loomouth. Și într-adevăr, dintr-un colț al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe șosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru și jumătate de oraș. Șoseaua ducea înspre interiorul uscatului și apoi șerpuia amețitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în șapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment.

Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat și bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenușiu-închis și cu un pulover alb. Avea un mers ușor legănat, iar pumnii și-i ținea pe jumătate închiși în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofițer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoști genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Și apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu țesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleștați, cu acea alură și o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar și gentleman englez, mult amplificată în tonalitate.

— Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ți răspund la această întrebare.

Și gata, cortina grea cade, luminile țâșnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar niște fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârșit.

Din postul lui de observație, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos.

Un omuleț uscat și mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor și al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii și la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum și domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitați). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligență impresionantă și un observator subtil a tot ceea ce ține de oameni și de lucruri.

Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aș fi putut vreodată gândi la așa ceva. Nu, serios, niciodată n-aș fi crezut așa ceva“.

Zgomotul unor pași răsună pe terasă și îl făcu să-și întoarcă ușor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă și își trase un scaun își purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie.

Spui „doctor“ și „Harley Street“ și îți dai seama că Sir Bartholomew Strange a reușit în profesia pe care și-a ales-o. E un specialist renumit în afecțiuni nervoase și, de curând, a primit distincția de cavaler al Coroanei Britanice.

Își trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, și spuse:

— Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim!

Domnul Satterthwaite îi atrase atenția, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei.

— N-aș fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulțumit să rămână atât de mult în… ăă… exil.

— La naiba, nici eu n-aș fi crezut! Celălalt râse, aruncându-și capul pe spate. Îl știu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant același om – un actor mult mai bun în viața reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abține – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el își face ieșirea – și întotdeauna trebuie să aibă și o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi priește o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viață simplă, la țară, departe de lume, unde să-și satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici și a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de țară. Trei băi și utilități de ultimul răcnet! Și eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e și el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne și un popă – nu e tocmai audiența pe care și-o dorește. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo șase luni. Și apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munții Scoției – e destul de versatil Charles ăsta al nostru!

Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecțiune și amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca și habar nu avea că era subiect de conversație. În câteva minute avea să ajungă la ei.

— Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înșelat. Atracția pentru viața simplă încă nu a dispărut.

— Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înțeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea.

Doctorul încuviință.

— Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat.

Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă.

— Mirabelle s-a depășit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit și tu, Satterthwaite.

Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supraviețui unei excursii cu barca. În acea dimineață o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun și domnul Satterthwaite mulțumise providenței pentru pământul ferm de sub picioare.

Sir Charles merse la fereastra din salon și sună servitorul să vină cu băuturile.

— Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu ești tu acela care-și petrece jumătate din viață în Harley Street spunându-le pacienților ce bună ar fi viața lor dacă și-ar petrece-o legănați de valurile oceanului?

— Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu ești obligat să urmezi propriul sfat.

Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-și dea seama, să joace același rol – acela al marinarului fanfaron și plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporționat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu ușoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincție. Înfățișarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, și un actor, în al doilea.