Tren de placere

Tren de plăcere de I.L.Caragiale 

S-a hotărât, care va să zică…

Madam Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, și pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului.

Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, așadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee și pălăria asortată; umbreluța a roșie, mănușile albe și demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgați, în lungul piciorului, o bandă galbenă și una neagră, despărțite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, așa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuție – el va purta la Sinaia uniforma de ofițer de vânători ca prințul Carol Până să potrivească mamița pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul și să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci.

La orele două fără un sfert, iată sosește și d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră și dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să știi c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ți treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aștepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndălește căutând niște chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul?
Cocoana Anica pornește, și madam Georgescu după ea: – Mamițo, știi unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit?
Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia și cu un coșuleț elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârșit tot ce trebuiește – se urcă în birjă și: – La gară, gaspadin!

De douăzeci și cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, și gramamá nu mai sosește. Ceasornicul arată două și jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci și cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, și cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, și pornește din salonul de așteptare să meargă la ghișeu. Dar în ușă-ntâlnește piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială.

– Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica.
Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus și-ntors clasa III, și-i arată ghișeul respectiv.
Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpați.
– Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia.
D. Georgescu arată două bilete.
– …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofițerașul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
– Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveți dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu.
Conductorul salută politicos și trece mai departe.
– I-ai spus mamiții (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coșul?
D. Georgescu dă din cap și se mulțumește să zică numa: – Hîhî!
– Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale?
Madam Georgescu răspunde consoartelui tot așa de laconic cum i-a răspuns și dânsul.
– Cât?
Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuță.

Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vișine la Comarnic. Și-n adevăr, le și cumpără, și le și mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul sosește la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește niciodată. Familia Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută cu minută.

Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n birjă și merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leș petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coșul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coșul.
S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, și pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală și că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofițeraș de vânători, care este foarte obosit și flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală și a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofițeraș, după ce i-a cumpărat o franzelă și i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-și piarză răbdarea așteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipsește de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câțiva pași în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri!
Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea și să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipsește!
– Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-ați văzut un copilaș frumușel, îmbrăcat în uniformă ca prințul Carol?
– Ba da… Acu’ a plecat cu o damă…
– Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă…
– N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ și băiatul „mamițico“.
– Pardon, încotro a pornit?
– Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá.

D. Georgescu pornește înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu…
– A fost o damă cu băiețelul cu care ați fost dv. Și i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea.
D. Georgescu suie și pornește cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit și asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coșul.
– Ce-i de făcut?
Cu toată inteligența lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă…
– Ce?

Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, își face d. Georgescu următoarea judițioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“.
N-apucă să isprăvească această gândire, și cineva, venindu-i drept în față, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice:
– Să-mi scrii, nene Georgescule!
– Adio, Mitică…
– Te așteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu și cu locotenent Mișu…
– În parc?… Să-mi scrii, Mitică!
– Adio și n-am cuvinte, nene Mialache!

D. Georgescu îndoiește pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle, și, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la București… Șezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat și că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcușul său. A! e grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ți-este ție de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu…
Și iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei ființe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezește pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri.
– Bravos! d-le Mihalache! bravos!

Este cocoana Anica, mamița lui madam Georgescu.
– Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblați, cocoană?
– Bravos! tot dumneatale-ntrebi…
– Firește că eu, dacă nu știu… De cinci ore de când umblu după dv.
– După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Și d-ta…
– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să știe că dv. sunteți la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc…
– La Voinea?… Nu mi-a zis Mița că ne-a găsit loc la Vasileasca?…
– Când ți-a zis Mița că ți-a găsit loc la Vasileasca?
– Când ne-am întâlnitără pe bulivar…
– Când v-ați întâlnitără pe bulivar?
– Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit…
– Pe cine?
– Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica.
– Care Măndica? – zbiară d. Georgescu.
– Vasileasca, domnule! Și cu Mița…
– Ei și unde e acuma Mița?
– Nu ți-am spus?
– Când mi-ai spus?
– Mialache! ești nebun? Nu ți-am spus că te așteaptă la Oppler cu Vasileasca și cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mișu de la itidență?
– Dar puiul?
– L-am culcat.
– Unde?
– Nu ți-am spus?
– Cucoană! ești nebună? Când mi-ai spus?
– Nu ți-am spus că am tras la Măndica.
– Ei?
– Nu zbiera așa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, și Miții i-a dat odaia lui Mișu, și el doarme pe canapea în antreluță…
Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse.
– S-a dusără la Vasileasca acasă,

D. Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfășură la picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața priveliște și înjură bombănind. Au ajuns în sfârșit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipsește. A plecat.
– Unde?
– A plecatără acușica toți – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana.
– Și d. Mișu locotenentul? Întreabă cocoana Anica.
– Și dumnealui, răspunde slujnica.
– Du-te și dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana.

Dar d. Mialache izbucnește: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socotești cal de poște?
– Nu striga, că scoli copiii!
– De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.
– Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miții și la toți.
– Nu mai poci…
– O să te căiești, Mialache!
– De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coșul.

Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleș se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coșul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povestește cu de-amănuntul toate peripețiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu și cu toată compania și cu locotenent Mișu, care e mucalit al dracului „și cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el și madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci și jumătate dimineața, un zgomot strașnic, clopoței de trăsură, lăutari și chiote, i-a smuls din brațele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoțica ei, domnișoara Popescu, și d. Vasilescu și madam Georgescu și locotenent Mișu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului.

– Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale și mă duceam și la Sfânta Ana!…
Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, și deasupra armoniei apelor de munte și șoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel și d. Mișu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc și care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la București, când își face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând:
– Ah! mamițo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!

ascultăm tren de plăcere auditie